Decret privind formația preoțească
OPTATAM TOTIUS
PAUL, EPISCOP,
SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU,
ÎMPREUNĂ CU PĂRINȚII SFÂNTULUI CONCILIU
SPRE AMINTIRE PERPETUĂ
28 octombrie 1965
Introducere
Sfântul Conciliu, știind bine că reînnoirea DORITĂ A ÎNTREGII Biserici depinde în mare măsură de slujirea preoțească însuflețită de spiritul lui Cristos[1], afirmă solemn extrema importanță a formației preoțești și enunță câteva principii fundamentale ale acesteia, principii ce confirmă legi verificate de o experiență seculară și introduc elemente noi, corespunzătoare constituțiilor și decretelor acestui Conciliu precum și noilor condiții ale epocii noastre. Dată fiind unitatea preoției catolice, această formație sacerdotală este necesară tuturor preoților, atât seculari cât și regulari, de toate riturile. De aceea, următoarele norme, care se referă direct la clerul diecezan, trebuie să fie aplicate, cu adaptările necesare, tuturor candidaților la preoție.
Capitolul I
ALCĂTUIREA NORMELOR DE FORMAȚIE PREOȚEASCĂ ÎN FIECARE NAȚIUNE
1. Deoarece într-o diversitate atât de mare de popoare și regiuni nu se pot da decât legi generale, în fiecare țară și rit trebuie elaborate „Norme de formație preoțească”, stabilite de conferințele episcopale[2], revăzute periodic și aprobate de Sfântul Scaun. Prin aceste norme, legile generale vor fi adaptate la condițiile particulare de loc și timp, așa încât formația preoțească să fie întotdeauna conformă cu necesitățile pastorale ale regiunii în care preoții își vor desfășura activitatea.
Capitolul II
FAVORIZAREA VOCAȚIILOR PREOȚEȘTI
Răspunderea întregului popor creștin
2. Promovarea vocațiilor preoțești[3] este o îndatorire a întregii comunități creștine și ea trebuie să urmărească acest scop, în primul rând, printr-o viață pe deplin creștină. Cea mai mare contribuție la aceasta o aduc, pe de o parte, familiile care, însuflețite de spiritul credinței, iubirii și evlaviei, constituie un fel de prim seminar, iar pe de altă parte parohiile la a căror viață bogată participă și adolescenții. Profesorii și toți cei care se ocupă în vreun fel de educația copiilor și a tinerilor, mai ales asociațiile catolice, trebuie să se străduiască să-i educe astfel pe tinerii încredințați lor încât aceștia să poată percepe chemarea divină și să îi răspundă din toată inima. Toți preoții să dea dovadă de cel mai mare zel apostolic pentru favorizarea vocațiilor și, prin propria lor viață smerită, activă și străbătută de bucurie interioară, precum și prin iubirea sacerdotală reciprocă și colaborare frățească, să atragă sufletele tinerilor la preoție.
Episcopii trebuie să-și încurajeze credincioșii în promovarea vocațiilor și să asigure coordonarea strânsă a tuturor forțelor și acțiunilor în acest sens. Iar pe aceia pe care îi socotesc chemați să-l aibă drept moștenire pe Domnul, să-i ajute ca niște părinți, nedându-se înapoi de la nici o jertfă.
Această activitate convergentă a întregului popor al lui Dumnezeu în favoarea chemărilor răspunde la acțiunea providenței divine care dăruiește însușirile necesare celor aleși de Dumnezeu pentru a participa la preoția ierarhică a lui Cristos și îi ajută cu harul său, însărcinându-i în același timp pe reprezentanții legitimi ai Bisericii să cheme pe candidații care aspiră cu intenție dreaptă și în deplină libertate la o atât de înaltă misiune, după ce le-au recunoscut și încercat capacitatea, și să-i consacre cu pecetea Duhului Sfânt pentru cultul lui Dumnezeu și slujirea Bisericii[4].
Conciliul recomandă, în primul rând, mijloacele tradiționale ale acestei colaborări a tuturor: rugăciunea stăruitoare, pocăința creștină, precum și instruirea tot mai serioasă a credincioșilor, fie prin predică și cateheză, fie chiar prin diferite mijloace de comunicare socială, instruire care să sublinieze necesitatea, natura și valoarea chemării la preoție. El cere, de asemenea, ca operele de promovare a vocațiilor, constituite sau urmând a fi constituite în fiecare dieceză, regiune sau națiune, conform documentelor pontificale, să organizeze metodic și coerent întreaga acțiune pastorală în acest scop, fără a neglija nici unul dintre mijloacele binevenite pe care le furnizează psihologia și sociologia modernă, și să desfășoare această activitate cu egală discreție și râvnă[5].
Acțiunea în favoarea vocațiilor trebuie să depășească în spirit larg granițele diverselor dieceze, națiuni, familii călugărești și rituri și, ținând seama de nevoile Bisericii universale, să vină în primul rând în ajutorul acelor regiuni în care este mai acută nevoia de lucrători în via Domnului.
Formația spirituală și intelectuală în seminariile mici
3. În seminariile mici, care au drept scop cultivarea germenilor vocației, elevii să fie pregătiți, printr-o formație religioasă deosebită și în primul rând printr-o direcție spirituală adecvată, pentru a-l urma pe Cristos Răscumpărătorul cu suflet generos și cu inimă curată. Sub călăuzirea părintească a superiorilor, ajutați în mod oportun de familie, să ducă o viață potrivită vârstei, spiritului și dezvoltării unor adolescenți și în deplină armonie cu normele psihologiei sănătoase, fără a se neglija o experiență corespunzătoare a vieții oamenilor și relațiile cu propria familie[6]. Pe lângă acestea, normele stabilite mai jos pentru seminariile mari să fie aplicate și seminariilor mici, în măsura în care se potrivesc scopului și naturii acestora. Studiile să fie organizate în așa fel încât elevii să le poată lesne continua în altă parte, în cazul în care ar vrea să îmbrățișeze o altă stare de viață.
Cu aceeași grijă să fie cultivați germenii chemării la adolescenții și tinerii ce studiază în institutele speciale care, în funcție de condițiile locale, slujesc și scopurile seminariilor mici, precum și în alte școli sau în orice alt sistem de educație. Să fie promovate, de asemenea, cu grijă instituțiile și alte inițiative pentru aceia care urmează chemarea divină la o vârstă matură.
Capitolul III
ORGANIZAREA SEMINARIILOR MARI
4. Seminariile mari sunt necesare pentru formația preoțească. În ele educarea seminariștilor trebuie să tindă spre formarea unor adevărați păstori sufletești, după modelul Domnului nostru Isus Cristos, Învățătorul, Preotul și Păstorul[7]. Să fie pregătiți, deci, pentru slujirea cuvântului: pentru a înțelege tot mai adânc cuvântul lui Dumnezeu revelat, a-l asimila prin meditație și a-l exprima prin cuvânt și viață; pentru slujirea cultului și a sfințirii: ca, rugându-se și celebrând acțiunile liturgice, să înfăptuiască lucrarea mântuirii prin jertfa euharistică și prin sacramente; pentru slujirea de păstori: să știe să-l facă prezent oamenilor pe Cristos care „nu a venit pentru a fi slujit, ci pentru a sluji și a-și da viața ca răscumpărare pentru mulți” (Mc 10,45; cf. In 13,12-17) și, făcându-se slujitori ai tuturor, să-i câștige pe cât mai mulți (cf. 1Cor 9, 19).
De aceea, toate elementele formației spirituale, intelectuale și disciplinare să fie îndreptate în mod convergent spre acest scop pastoral; pentru realizarea lui toți superiorii și profesorii trebuie să acționeze în mod statornic și unanim, în ascultare fidelă față de autoritatea episcopului.
Profilul superiorilor și profesorilor
5. Deoarece formația seminariștilor depinde și de organizarea înțeleaptă dar și, mai ales, de competența educatorilor, superiorii și profesorii de seminar trebuie aleși dintre cei mai buni oameni[8] și pregătiți cu grijă printr-o învățătură temeinică, prin experiență pastorală corespunzătoare și printr-o specială formație spirituală și pedagogică. Trebuie, deci, organizate în acest scop institute sau cel puțin cursuri corespunzătoare, precum și întruniri periodice ale superiorilor de seminarii.
Superiorii și profesorii trebuie să fie pătrunși de faptul că succesul formației seminariștilor depinde în mare măsură de felul lor de a gândi și de a acționa; sub conducerea rectorului, să constituie o strânsă unitate de spirit și de acțiune și să alcătuiască între ei și cu seminariștii o familie care să răspundă la rugăciunea Domnului: „Ca toți să fie una” (In 17,11) și să întrețină la elevi bucuria chemării. Episcopul, la rândul său, cu o grijă deosebită și statornică să însuflețească râvna celor care lucrează în seminar și să fie pentru seminariști un adevărat părinte în Cristos. În sfârșit, toți preoții să considere seminarul inima diecezei și să-l sprijine din tot sufletul[9].
6. Cu deosebită atenție se vor cerceta, în funcție de vârstă și de dezvoltarea fiecărui candidat, intenția dreaptă și voința liberă, aptitudinile spirituale, morale și intelectuale, sănătatea corespunzătoare, fizică și psihică, ținând seama și de eventualele lor înclinații ereditare. Să fie cântărită și capacitatea candidaților de a-și asuma obligațiile preoțești și de a-și îndeplini îndatoririle pastorale[10].
În întreaga selecție și verificare a seminariștilor să se manifeste întotdeauna fermitatea cuvenită, chiar în condițiile unei dureroase lipse de preoți[11] căci Dumnezeu nu va permite ca Biserica sa să ducă lipsă de slujitori dacă sunt promovați la preoție cei vrednici, iar cei nepotriviți sunt îndreptați părintește, din timp, spre alte profesii și sunt ajutați să se dedice cu râvnă apostolatului laic, conștienți de chemarea lor creștină.
7. Acolo unde nu fiecare dieceză are posibilitatea să întrețină în condițiile cerute un seminar propriu, să fie înființate și sprijinite seminarii interdiecezane, regionale sau naționale, pentru a asigura în mod mai eficient o formație solidă seminariștilor, ceea ce trebuie să constituie legea supremă în acest domeniu. Aceste seminarii, dacă sunt regionale sau naționale, se vor conduce după statute fixate de episcopii interesați[12] și aprobate de Scaunul Apostolic.
În seminariile unde sunt mulți elevi, aceștia să fie împărțiți rațional, pe grupe mai mici, pentru a se asigura mai bine formarea personală a fiecăruia, păstrându-se însă unitatea de conducere și de instruire.
Capitolul IV
NECESITATEA UNEI MAI INTENSE FORMAȚII SPIRITUALE
8. Formația spirituală trebuie să fie strâns unită cu cea doctrinală și pastorală și, mai ales cu ajutorul directorului spiritual[13], să fie astfel realizată încât seminariștii să învețe să trăiască în continua intimitate a Tatălui, prin Fiul său Isus Cristos, în Duhul Sfânt. Fiind destinați să îmbrace, prin sfânta Preoție, chipul lui Cristos Preotul, ei trebuie să se obișnuiască de pe acum să-și trăiască în prietenie intimă cu el întreaga viață[14]. Să trăiască misterul pascal în așa fel încât să poată iniția în acest mister și pe poporul care le va fi încredințat. Să fie învățați să-l caute pe Cristos în meditarea fidelă a cuvântului lui Dumnezeu, în participarea activă la tainele preasfinte ale Bisericii – mai ales în Euharistie și în Oficiul divin[15] – în episcopul care îi trimite și în oamenii la care sunt trimiși, mai ales în cei săraci, în cei mici, în cei bolnavi, în cei păcătoși, în necredincioși. Cu încredere filială să o iubească și să o cinstească pe Preacurata Fecioară Maria, pe care Isus Cristos, murind pe cruce, a dat-o ca mamă ucenicului său.
Să fie încurajate exercițiile de pietate verificate de experiența venerabilă a Bisericii; se va evita însă ca formația spirituală să constea numai în acestea și să dezvolte numai sentimentul religios. Seminariștii să învețe mai degrabă să trăiască după evanghelie, să se întărească în credință, speranță și iubire așa încât, prin exercitarea lor, să dobândească spiritul rugăciunii[16], să obțină întărirea și ocrotirea chemării, să primească putere în practicarea celorlalte virtuți și să crească în zelul de a câștiga pe toți oamenii pentru Cristos.
Educarea simțului Bisericii și a ascultării față de ea
9. Seminariștii trebuie să se pătrundă de misterul Bisericii, pus în mod deosebit în lumină de acest Conciliu, așa încât, uniți cu vicarul lui Cristos printr-o iubire smerită și filială și – după primirea Preoției – atașați de episcopul lor, fiindu-i colaboratori fideli, și conlucrând cu confrații lor, să dea mărturie pentru acea unitate prin care oamenii sunt atrași la Cristos[17]. Să învețe să participe cu inimă deschisă la viața întregii Biserici, după cuvântul sfântului Augustin: „În măsura în care omul iubește Biserica lui Cristos, în acea măsură îl are pe Duhul Sfânt”[18]. Seminariștii să înțeleagă foarte limpede că nu sunt meniți să stăpânească și să primească cinstire, ci sunt destinați total slujirii lui Dumnezeu și misiunii pastorale. Cu deosebită grijă să fie educați la ascultarea preoțească, la viața de sărăcie și la spiritul de abnegație[19], așa încât să se obișnuiască să renunțe fără ezitare la cele care sunt îngăduite dar nu sunt de folos și să se conformeze lui Cristos cel răstignit.
Să fie conștientizați de greutățile pe care trebuie să le ia asupra lor, fără a li se ascunde nici o dificultate a vieții preoțești; totuși în viitoarea activitate nu trebuie să privească numai primejdia, ci mai degrabă să fie formați spre o cât mai mare întărire a vieții spirituale prin însăși activitatea pastorală.
10. Seminariștii care, conform legilor sfinte în vigoare pentru ritul lor, urmează tradiția venerabilă a celibatului preoțesc, trebuie educați cu atenție pentru această stare în care, renunțând, pentru împărăția cerurilor la viața de căsătorie (cf. Mt 19,12), se atașează de Cristos cu o iubire neîmpărțită[20], profund conformă noului legământ, dau mărturie pentru învierea viitoare (cf. Lc 20,36)[21] și primesc un ajutor puternic pentru trăirea continuă a iubirii desăvârșite prin care, în slujirea preoțească, se pot face tuturor toate[22]. Să fie profund convinși că această stare trebuie îmbrățișată cu recunoștință, nu numai ca o poruncă a legii bisericești, ci ca un dar de preț al lui Dumnezeu, care trebuie cerut cu umilință și căruia trebuie să-i răspundă fără ezitare, cu toată libertatea și generozitatea, sub inspirația și cu ajutorul harului Duhului Sfânt.
Seminariștii să cunoască așa cum se cuvine îndatoririle și demnitatea căsătoriei creștine, ce reprezintă iubirea dintre Cristos și Biserică (cf. Ef 5,22-33); să fie conștienți însă de superioritatea fecioriei consacrate lui Cristos[23], așa încât să se ofere Domnului printr-o dăruire completă a trupului și a sufletului pe baza unei alegeri matur chibzuite și generoase.
Să fie avertizați asupra primejdiilor care le amenință curăția, mai ales în societatea de azi[24]; ajutați de mijloacele potrivite, divine și umane, să învețe să-și asume astfel renunțarea la căsătorie, încât viața și activitatea lor nu numai să nu aibă de suferit de pe urma celibatului, ci mai curând ei să dobândească o stăpânire mai adâncă a sufletului și a trupului, o maturizare mai deplină și o pătrundere mai desăvârșită a fericirii evanghelice.
11. Să fie păstrate cu sfințenie normele educației creștine, completându-le corespunzător cu descoperirile recente ale psihologiei și pedagogiei sănătoase. Printr-o formație gândită cu înțelepciune trebuie cultivată la seminariști și cuvenita maturitate umană manifestată mai ales printr-o anumită stabilitate sufletească, prin capacitatea de a lua hotărâri chibzuite și prin puterea de discernământ asupra evenimentelor și a oamenilor. Seminariștii să se obișnuiască să-și perfecționeze caracterul; să fie formați la tăria sufletească și, în general, să învețe să prețuiască virtuțile care sunt mult apreciate de oameni și care îl fac iubit pe un slujitor al lui Cristos[25], cum ar fi loialitatea, grija statornică pentru dreptate, fidelitatea față de cuvântul dat, buna cuviință în purtări, modestia și caritatea în discuții.
În viața seminarului disciplina trebuie apreciată nu numai ca un sprijin puternic al vieții comune și al carității, ci și ca o parte integrantă a sistemului de educație pentru a dobândi stăpânirea de sine, pentru a ajunge la o temeinică maturitate a persoanei și pentru formarea celorlalte dispoziții sufletești care sunt de mare ajutor pentru activitatea bine orânduită și rodnică a Bisericii. Această disciplină să fie însă astfel exercitată încât să formeze la seminariști atitudinea lăuntrică de a accepta autoritatea superiorilor din convingere intimă, în conștiință (cf. Rom 13,5) și pentru motive supranaturale. Pe de altă parte, normele disciplinare trebuie aplicate în funcție de vârsta seminariștilor, astfel încât, pe măsură ce ei se obișnuiesc treptat să se conducă pe ei înșiși, să învețe în același timp să-și folosească libertatea cu înțelepciune, să acționeze spontan și energic[26], să colaboreze cu confrații și cu laicii.
Întreaga atmosferă a seminarului, străbătută de grijă pentru viața interioară și pentru tăcere precum și de preocuparea de întrajutorare, să fie astfel orientată încât să constituie o inițiere la viitoarea viață preoțească.
12. Pentru ca formația spirituală să se întemeieze pe baze mai solide și seminariștii să-și îmbrățișeze chemarea în urma unei alegeri matur chibzuite, episcopii vor stabili un interval corespunzător de timp pentru o pregătire spirituală mai intensă. Tot episcopii trebuie să aprecieze oportunitatea unei întreruperi temporare a studiilor sau a organizării unei perioade de ucenicie pastorală adecvate pentru a asigura mai bine verificarea candidaților la preoție. De asemenea, este de competența episcopilor să decidă, în funcție de condițiile fiecărei regiuni, dacă trebuie fixată o vârstă mai matură față de cea prescrisă actualmente de dreptul comun pentru ordinele sacre, precum și dacă e oportun ca seminariștii, la terminarea studiilor teologice, să exercite pentru o anumită perioadă de timp diaconatul înainte de a fi primiți la preoție.
Capitolul V
REVIZUIREA STUDIILOR
13. Înainte ca seminariștii să-și înceapă studiile propriu-zis bisericești, să fie înzestrați cu acea cultură umanistă și științifică ce permite în țara respectivă accesul tinerilor la studiile superioare; pe lângă aceasta, să dobândească o cunoaștere a limbii latine care să le permită să înțeleagă și să folosească izvoarele atâtor științe și documentele Bisericii[27]. Trebuie să fie socotit necesar studiul limbii liturgice a fiecărui rit și să fie încurajată cu tărie o cunoaștere corespunzătoare a limbilor Sfintei Scripturi și tradiției.
14. Revizuirea studiilor bisericești trebuie să aibă în primul rând ca scop o mai bună organizare a disciplinelor teologice și filozofice și o corelare armonioasă a lor în vederea unei deschideri progresive a minților seminariștilor către misterul lui Cristos care străbate toată istoria neamului omenesc, acționează necontenit asupra Bisericii și lucrează în primul rând prin slujirea preoțească[28].
Pentru ca seminariștii să capete această viziune de la începutul formației, studiile bisericești trebuie să înceapă cu un curs introductiv de o durată corespunzătoare. În această inițiere la studii, misterul mântuirii să fie astfel prezentat încât seminariștii să sesizeze sensul, structura și scopul pastoral al studiilor bisericești și, în același timp, să fie ajutați să-și întemeieze pe credință și să-și pătrundă de credință întreaga viață și să fie întăriți în îmbrățișarea chemării cu deplină dăruire și cu bucurie sufletească.
15. Disciplinele filozofice să fie astfel predate încât seminariștii să fie călăuziți în primul rând spre dobândirea unei cunoașteri solide și coerente a omului, a lumii și a lui Dumnezeu, întemeiați pe patrimoniul filozofic pururi valabil[29], ținând seama și de cercetările filozofice mai recente, în primul rând de acelea care exercită o mai mare influență în țara respectivă, precum și de progresul științelor moderne, astfel încât, cunoscând bine mentalitatea timpului, să fie pregătiți corespunzător pentru dialogul cu contemporanii lor[30].
Istoria filozofiei să fie astfel predată încât seminariștii, pătrunzând principiile fundamentale ale diferitelor sisteme, să rețină acele elemente care se dovedesc adevărate și să poată detecta și combate rădăcinile erorilor.
În însuși modul de a preda să fie dezvoltată la seminariști dorința de a căuta riguros adevărul, de a-l observa și de a-l demonstra, unită cu o recunoaștere cinstită a limitelor cunoașterii umane. Să se dea mare atenție relației dintre filozofie, pe de o parte, și adevăratele probleme ale vieții precum și problemele care îi preocupă pe studenți, pe de altă parte; ei să fie ajutați să perceapă legăturile existente între argumentele filozofice și misterele mântuirii, care în teologie sunt privite în lumina superioară a credinței.
16. Disciplinele teologice, în lumina credinței, sub călăuzirea magisteriului Bisericii[31], să fie astfel predate încât seminariștii să asimileze cu acuratețe învățătura catolică din revelația divină, să o pătrundă în profunzime, să facă din ea hrana propriei vieți spirituale[32] și să o poată vesti, expune și apăra în slujirea preoțească.
Seminariștii să fie formați cu deosebită grijă la studierea Sfintei Scripturi, care trebuie să fie sufletul întregii teologii[33]; după o introducere corespunzătoare, să fie inițiați corect în metoda exegezei, să sesizeze bine temele principale ale revelației divine și să primească imbold și hrană din citirea și meditarea zilnică a cărților sfinte[34].
Predarea teologiei dogmatice să fie astfel organizată încât să fie studiate întâi temele biblice; se va arăta aportul părinților Bisericii Orientale și Occidentale la transmiterea fidelă și la dezvoltarea fiecăruia din adevărurile revelate precum și istoria ulterioară a dogmei – ținând seama și de relația ei cu istoria generală a Bisericii[35] – apoi, pentru a lumina cât mai deplin misterele mântuirii, seminariștii vor învăța să le aprofundeze și să le coreleze cu ajutorul speculației, sub călăuzirea sfântului Toma[36]; să fie învățați să recunoască aceste mistere pururi prezente și active în acțiunile liturgice[37] și în toată viața Bisericii; în sfârșit, să se deprindă să caute soluționarea problemelor omenești în lumina revelației, să aplice adevărurile ei eterne la condiția schimbătoare a omenirii și să le transmită în mod adecvat contemporanilor[38].
Celelalte discipline teologice trebuie să fie și ele reînnoite printr-un contact mai viu cu misterul lui Cristos și istoria mântuirii. Se va acorda o deosebită grijă perfecționării teologiei morale, a cărei expunere științifică, hrănită mai mult din învățătura Sfintei Scripturi, să pună în lumină măreția chemării credincioșilor în Cristos și obligația lor de a aduce rod în iubire pentru viața lumii. De asemenea, în predarea dreptului canonic și a istoriei Bisericii, să se aibă în vedere misterul Bisericii, conform constituției dogmatice De Ecclesia promulgate de acest conciliu. Liturgia sacră, care trebuie socotită primul și necesarul izvor al adevăratului spirit creștin, să fie predată după recomandările art. 15 și 16 ale constituției De sacra Liturgia[39].
Ținând seama în mod judicios de condițiile diferitelor regiuni, seminariștii să fie călăuziți spre o mai bună cunoaștere a Bisericilor și comunităților bisericești despărțite de Scaunul Apostolic roman, pentru a putea contribui la restabilirea unității între toți creștinii, conform recomandărilor acestui conciliu[40].
Să fie inițiați și în cunoașterea celorlalte religii mai răspândite în fiecare regiune, ca să poată recunoaște mai bine ceea ce au ele bun și adevărat, din darul lui Dumnezeu, să învețe să respingă erorile și să fie în stare să împărtășească, celor lipsiți de ea, lumina deplină a adevărului.
Revizuirea metodelor didactice
17. Deoarece instruirea doctrinală nu trebuie să tindă spre o simplă comunicare de noțiuni, ci spre o adevărată formare interioară a seminariștilor, metodele didactice să fie revizuite atât în privința prelegerilor, seminarelor și lucrărilor cât și a stimulării studiului individual sau în grupuri mici. Se vor urmări cu grijă unitatea și soliditatea întregului învățământ, evitându-se înmulțirea excesivă a materiilor și a lecțiilor și lăsându-se la o parte problemele care nu mai prezintă importanță sau care trebuie lăsate pe seama studiilor academice superioare.
Studii științifice de specialitate
18. Episcopii se vor îngriji să trimită în institute speciale, facultăți sau universități, tineri bine înzestrați din punct de vedere al caracterului, virtuții și inteligenței pentru a se pregăti, în științele sacre, precum și în alte discipline socotite necesare, preoți cu formație științifică aprofundată care să poată face față variatelor necesități ale apostolatului; să nu se neglijeze însă în nici un fel formarea lor spirituală și pastorală, mai ales dacă nu au primit încă preoția.
Capitolul VI
FORMAȚIA PASTORALĂ PROPRIU-ZISĂ
19. Preocuparea pastorală, care trebuie să străbată întreaga formație a seminariștilor[41], cere și o pregătire atentă în cele privitoare în mod special la slujirea sacră, mai ales în cateheză și predică, cultul liturgic și administrarea sacramentelor, operele de caritate, îndatorirea de a ieși în întâmpinarea celor rătăciți și necredincioși și în celelalte sarcini pastorale. Să fie familiarizați cum se cuvine cu arta de a conduce sufletele, prin care să poată forma pe toți fiii Bisericii, în primul rând, la o viață creștină pe deplin conștientă și apostolică și la împlinirea îndatoririlor stării proprii; cu aceeași solicitudine să învețe să-i ajute pe călugări și pe călugărițe să persevereze în harul chemării proprii și să înainteze conform spiritului diferitelor institute[42].
În general, să li se dezvolte seminariștilor aptitudinile care favorizează mult dialogul cu oamenii, cum ar fi capacitatea de a-i asculta pe alții și de a-și deschide sufletul, în spirit de caritate, față de diferitele aspecte ale conviețuirii umane[43].
20. Să fie învățați să se folosească și de aportul disciplinelor pedagogice, psihologice și sociologice[44] după metode corecte și după normele autorității bisericești. Să fie de asemenea instruiți cu grijă pentru a suscita și susține acțiunea apostolică a laicilor[45], precum și pentru a promova diverse forme mai eficiente de apostolat; să fie impregnați de acel spirit cu adevărat catolic care să-i obișnuiască să depășească limitele diecezei, țării sau ritului, pentru a răspunde necesităților întregii Biserici, pregătiți sufletește să predice oriunde evanghelia[46].
Activități practice de apostolat
21. Seminariștii, trebuind să-și însușească arta apostolatului nu numai în teorie, ci și în practică și să poată acționa pe răspundere proprie și în colaborare cu alții, să fie inițiați în practica pastorală prin activități bine alese, încă din perioada se studii și în timpul vacanțelor. Aceste activități trebuie să se desfășoare însă conform cu vârsta lor și cu condițiile locale, după aprecierea prudentă a episcopilor, în mod metodic și sub conducerea unor persoane cu mare experiență pastorală, având mereu prezentă eficacitatea predominantă a mijloacelor supranaturale[47].
Capitolul VII
PERFECȚIONAREA FORMAȚIEI DUPĂ PERIOADA STUDIILOR
22. Întrucât formația preoțească, mai ales în condițiile societății actuale, trebuie continuată și perfecționată și după terminarea ciclului de studii din seminar[48], conferințele episcopale au datoria să folosească în fiecare națiune mijloacele cele mai adecvate cum ar fi: institute pastorale aflate în colaborare cu parohii alese judicios, sesiuni periodice, activități corespunzătoare, cu ajutorul cărora clerul tânăr să fie introdus progresiv, sub aspect spiritual, intelectual și pastoral în viața preoțească și în activitatea apostolică și să le poată reînnoi și perfecționa din zi în zi.
Încheiere
Părinții acestui sfânt Conciliu, continuând opera începută de conciliul Tridentin și încrezători că superiorii și profesorii de seminarii îi vor forma pe viitorii preoți ai lui Cristos în spiritul reînnoirii promovate de acest conciliu, îi îndeamnă stăruitor pe cei care se pregătesc pentru slujirea preoțească să fie pe deplin conștienți că speranța Bisericii și mântuirea sufletelor le sunt încredințate și, primind cu bucurie normele acestui decret, să aducă roade îmbelșugate și nepieritoare.
Toate cele stabilite în acest decret și fiecare în parte au plăcut părinților conciliari. Iar noi, cu puterea apostolică acordată nouă de Cristos, le aprobăm, împreună cu venerabilii părinți, în Duhul Sfânt, le decretăm și le stabilim și dispunem ca cele hotărâte astfel în Conciliu să fie promulgate spre slava lui Dumnezeu.
Roma, Sfântul Petru, 28 octombrie 1965
Eu, PAUL, Episcop al Bisericii Catolice
(Urmează semnăturile părinților)
Titlul original: CONCILIUL OECUMENICUM VATICANUM II, Decretum de institutione sacerdotali Optatam totius (Sessio VII, 28 oct. 1965): AAS 58 (1966) 713-727.
Note
[1] Cristos a voit ca progresul întregului popor al lui Dumnezeu să depindă în foarte mare măsură de slujirea preoțească. Acest lucru reiese din cuvintele cu care Domnul i-a orânduit pe apostoli și pe urmașii și colaboratorii lor să fie vestitori ai evangheliei, conducători ai noului popor ales și împărțitori ai tainelor lui Dumnezeu, și este confirmat de cuvintele părinților Bisericii și ale sfinților precum și de numeroase documente ale supremilor pontifi. Cf. mai ales: sf. PIUS AL X-LEA, îndemnul către cler Haerent animo, 4 aug. 1908, S. Pii X, Acta IV, 237-264; PIUS AL XI-LEA, Enc. Ad Catholici Sacerdotii, 20 dec. 1935: AAS, XXVIII (1936), mai ales 37-52; PIUS AL XII-LEA, Ind. apost. Menti nostrae, 23 sept. 1950: AAS, XLII (1950), 657-702; IOAN AL XXIII-LEA, Enc. Sacerdotii Nostri Primordia, 1 aug. 1959: AAS LI (1959), 545-579; PAUL AL VI-LEA Scrisoarea apostolică Summi Dei Verbum, 4 nov. 1963: AAS, LV (1963), 979-995.
[2] Întreaga educație preoțească, adică organizarea seminarului, formația spirituală, programa de studii, viața în comun și disciplina seminariștilor, precum și practica pastorală trebuie adaptate la condițiile locale. Principiile generale ale acestei adaptări trebuie stabilite, conform normelor comune, de conferințele episcopale, pentru clerul diecezan și – în mod adecvat – de către superiorii competenți pentru clerul regular (cf. Sf. Congregație a călugărilor, Const. Apost. Sedes Sapientiae și Statutele generale anexate, art. 19, ed. a 2-a, Roma 1957, 38 și urm.).
[3] Printre principalele dificultăți pe care le întâmpină Biserica astăzi se află, aproape pretutindeni, numărul mic de vocații; cf. PIUS AL XII-LEA, Înd. apost. Menti Nostrae: „… numărul preoților, atât în țările catolice cât și în teritoriile de misiune, este adesea disproporționat față de necesitățile crescânde”, AAS, XLII, 1950, 682; IOAN AL XXIII-LEA: „Problema vocațiilor preoțești și călugărești este o preocupare zilnică a papei…, este suspinul rugăciunii sale și aspirația fierbinte a sufletului său” (discurs la cel dintâi congres internațional pentru vocațiile călugărești, 16 dec. 1961: AAS, LIV, 1962, 33).
[4] PIUS AL XII-LEA, Const. apost. Sedes Sapientiae, 31 mai 1956: AAS, XLVIII, 1956, 357; PAUL AL IV-LEA, Scris. apost. Summi Dei Verbum, 4 nov. 1963: AAS, LV, 1963, 984 și urm.
[5] Cf. mai ales PIUS AL XII-LEA, motu proprio Cum Nobis „despre crearea operei pontificale pentru vocațiile preoțești, pe lângă Sfânta Congregație a seminarelor și universităților”, 4 nov. 1941: AAS, XXXIII, 1941, 479; împreună cu statutele și regulile anexate, promulgate de această Congregație la 8 septembrie 1943; motu proprio Cum supremae „despre Opera pontificală inițială pentru vocațiile călugărești”, 11 febr. 1955: AAS, XLVII, 1955, 266, împreună cu statutele și regulile anexate promulgate de Sfânta Congregație a călugărilor (ibid., 298-301); CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decr. De accomodata renovatione vitae religiosae, 24, Decret Despre misiunea pastorală a episcopilor în Biserică, 15.
[6] Cf. PIUS AL XII-LEA, Înd. apost. Menti Nostrae, 23 sept. 1950: AAS, XLII, 1950, 685.
[7] Cf. Lumen gentium, 28.
[8] Cf. PIUS AL XI-LEA, Enc. Ad Catholici Sacerdotii, 20 dec. 1935: AAS, XXVIII, 1936, 37: „Prima grijă, înainte de toate, trebuie să fie alegerea superiorilor și a profesorilor… Dați pentru seminarii pe cei mai buni preoți; nu pregetați să îi degrevați chiar de însărcinări aparent mai importante, dar care în realitate nu se pot compara cu această operă capitală și de neînlocuit”; PIUS AL XII-LEA insistă și el asupra acestui principiu de a-i alege pe cei mai buni, în scrisoarea apostolică adresată Ordinariilor din Brazilia, la 23 aprilie 1947: Discorsi e Radiomessaggi IX, 579-580.
[9] Despre îndatorirea comună de a sprijini seminariile, cf. PAUL AL VI-LEA, Scris. apost. Summi Dei Verbum, 4 nov. 1963: AAS, LV (1963), 984.
[10] Cf. PIUS AL XII-LEA, Menti Nostrae: AAS XLII, 1950, 68;. cf. Sfânta Congregație pentru sacramente, scrisoarea circulară adresată ordinariilor locului Magna equidem, 27 dec. 1935, 10; Pentru călugări, cf. statutele anexate la Const. apost. Sedes Sapientiae, 31 mai 1956, art. 33; PAUL AL VI-LEA, Scris. apost. Summi Dei Verbum, 4 nov. 1963: AAS, LV, 1963, 987 și urm.
[11] Cf. PIUS AL XI-LEA, Enc. Ad Catholici Sacerdotii, 20 dec. 1935: AAS, XXVIII, 1936, 41.
[12] Se stabilește că la redactarea statutelor seminariilor regionale sau naționale participă toți episcopii interesați, prin derogare de la norma can. 1357, § IV, Codex Iuris Canonici.
[13] Cf. PIUS AL XII-LEA, Menti Nostrae: AAS XLII, 1950, 674; Sf. Congregație pentru seminarii și universități, La formazione spirituale del candidato al sacerdozio, Citta del Vaticano, 1965.
[14] Cf. PIUS AL X-LEA, Îndemn către clerul catolic Haerent animo, 4 aug. 1908: S. Pii X, Acta IV, 242-244; PIUS AL XIII-LEA, Menti Nostrae, l.c., 659-661; IOAN AL XXIII-LEA, Enc. Sacerdotii nostri primordia, 1 aug. 1959: ASS, LI, 1959, 550 s.
[15] Cf. PIUS AL XII-LEA, Enc. Mediator Dei, 20 nov. 1947: AAS, XXXIX, 1947, 547 și 572 s; IOAN AL XXIII-LEA, Înd. apost. Sacrae laudis, 6 ian. 1962: AAS, LIV, 1962, 69; CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Sacrosanctum concilium, art. 16 și 17; Sf. Congregație a riturilor, Instructio ad exsecutionem Constitutionis de Sacra Liturgia recte ordinandam, 26 sept. 1964, 14-17: AAS, LVI, 1964, 880 s.
[16] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Sacerdotii Nostri Primordia: AAS, LI, 1959, 559 s.
[17] CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Lumen gentium, 28.
[18] Sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, In Ioannem tract. 32, 8: PL 35, 1646.
[19] Cf. PIUS AL XII-LEA, Menti Nostrae: l. c., 662s, 685, 690; IOAN AL XXIII-LEA, Sacerdotii Nostri Primordia: l. c., 551-553, 556s.; PAUL AL VI-LEA, Enc. Ecclesiam suam, 6 aug. 1964: AAS, LVI, 1964, 634s; CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Lumen gentium, 8.
[20] Cf. PIUS AL XII-LEA, Enc. Sacra Virginitas, 25 martie 1954: AAS XLVI, 1954, 165s.
[21] Cf. sf. CIPRIAN DE CARTAGINA, De habitu virginum, 22: PL IV,475; sf. AMBROZIU DE MILANO, De Virginibus, I, 8, 52: PL XVI, 202s.
[22] Cf. PIUS AL XII-LEA, Menti Nostrae: AAS, XLII, 1950, 663.
[23] Cf. PIUS AL XII-LEA, Enc. Sacra virginitas, l. c., 170-174.
[24] Cf. PIUS AL XII-LEA, Menti Nostrae, l. c., 664 și 690s.
[25] Cf. PAUL AL VI-LEA, Summi Dei Verbum: AAS, LV, 1963, 991.
[26] Cf. PIUS AL XII-LEA, Menti Nostrae, l. c., 686.
[27] Cf. PAUL AL VI-LEA, Summi Dei Verbum, l. c., 993.
[28] Cf. Lumen gentium, 7; 28.
[29] Cf. PIUS AL XII-LEA, Enc. Humani generis, 12 aug. 1950: AAS 42, 1950, 571-575.
[30] Cf. PAUL AL VI-LEA, Enc. Ecclesiam suam, 6 aug. 1964: AAS 56, 1964, 637ss.
[31] Cf. PIUS AL XII-LEA, Humani generis, 12 aug. 1950, l.c., 567-569; Cuvântarea Si diligis, 31 mai 1954: AAS 46 (1954), 314 s.; PAUL AL VI-LEA, Cuvântare adresată studenților de la Universitatea Pontificală Gregoriană, 12 martie 1964: AAS 56 (1964), 364 s.; Lumen gentium, 25.
[32] Cf. sf. BONAVENTURA, Itinerarium mentis in Deum, Prol., 4: „(Nimeni) să nu-și închipuie că îi este de ajuns cultura fără oncțiune, speculația fără evlavie, cercetarea fără admirație, prudența fără entuziasm, hărnicia fără pietate, știința fără iubire, inteligența fără smerenie, zelul fără harul divin, reflecția fără știința inspirată de sus” (Sf. BONAVENTURA, Opera Omnia, V, Quaracchi 1891, 296).
[33] Cf. LEON AL XIII-LEA, Enc. Providentissimus Deus, 18 nov. 1893: ASS 26 (1893-94), 283.
[34] Cf. Comisia pontificală de studii biblice, Instructio de Sacra Scriptura recte docenda, 13 mai 1950: AAS 42 (1950), 502.
[35] Cf. PIUS AL XII-LEA, Humani generis, 12 aug. 1950: AAS, XLII, 1950, 568s.; „prin studierea izvoarelor științele sacre întineresc neîncetat, în vreme ce speculația care neglijează ducerea mai departe a cercetării tezaurului revelat devine, după cum știm din experiență, sterilă”.
[36] Cf. PIUS AL XII-LEA, Discurs către elevii seminariilor, 24 iunie 1939: AAS XXXI, 1939, 247: „Recomandarea doctrinei sfântului Toma nu vrea să suprime emulația în cercetarea și răspândirea adevărului, ci să o stimuleze și să o călăuzească.”; PAUL AL VII-LEA, Discurs rostit la Universitatea Pontificală Gregoriana în 12 martie 1964: AAS LVI, 1964, 365: „(Profesorii)… să asculte cu respect glasul Învățătorilor Bisericii, printre care sfântul Toma deține locul cel dintâi. Într-adevăr, găsim la Doctor angelicus o atât de mare forță a inteligenței, o atât de sinceră iubire a adevărului, atâta înțelepciune în aprofundarea, prezentarea și sintetizarea celor mai înalte adevăruri, încât învățătura lui este instrumentul cel mai eficient, nu numai pentru a așeza credința pe temelii solide, ci și pentru a primi cu folos și în siguranță roadele unui progres sănătos”; cf. și Discursul rostit la al VI-lea congres tomist internațional, 10 sept. 1965: AAS 57 (1965), 788-792.
[37] Sacrosanctum concilium, 7;16.
[38] Cf. PAUL AL VI-LEA, Enc. Ecclesiam suam, 6 aug. 1964: AAS 56 (1964), 640s.
[39] Cf. Sacrosanctum concilium, 10; 14; 15; 16; Sf. Congregație a citurilor, Instructio ad exsecutionem Constitutionis de Sacra Liturgia recte ordinandam, 26 sept. 1964, 11 și 12: AAS 56 (1964), 879s.
[40] Unitatis redintegratio, 1; 9; 10.
[41] Chipul desăvârșit al păstorului poate fi desprins din documentele pontificale din ultima vreme care tratează în mod expres despre viața, calitățile și formarea preoților, și mai ales: sf. PIUS AL X-LEA, Îndemnul către cler Haerent animo: S. Pii X, Acta, IV, 237ss.; PIUS AL XI-LEA, Enc. Ad catholici Sacerdotii: AAS 28 (1936), 5ss.; PIUS AL XII-LEA, Menti Nostrae: AAS 42 (1950), 657ss.; IOAN AL XXIII-LEA, Sacerdotii Nostri primordia: AAS 51 (1959), 545ss.; PAUL AL VI-LEA, Summi Dei Verbum: AAS 55 (1963), 979ss. Despre formația pastorală se spun multe lucruri și în enciclicile Mystici Corporis (1943), Mediator Dei (1963), Evangelii Praecones (1951), Sacra Virginitas (1954), Musicae Sacrae Disciplina (1955), Princeps Pastorum (1959) precum și în Const. Apost. Sedes Sapientiae (1956) pentru călugări. Pius XII, Ioan XXIII și Paul VI au prezentat și ei în repetate rânduri chipul bunului păstor, în discursurile adresate seminariștilor și preoților.
[42] Despre importanța stării rezultate din profesiunea sfaturilor evanghelice, cf. CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Lumen gentium, VI și Decr. Perfectae caritatis.
[43] Cf. PAUL AL VI-LEA, Enc. Ecclesiam suam, 6 aug. 1964: AAS 56 (1964) passim și mai ales 635s și 640ss.
[44] Cf. mai ales IOAN AL XXIII-LEA, Enc. Mater et Magistra, 15 mai 1961: AAS 53 (1961), 401ss.
[45] Cf. mai ales Lumen gentium, 33.
[46] Cf. Lumen gentium, 17.
[47] Numeroase documente pontificale avertizează împotriva primejdiei de a neglija, în activitatea pastorală, scopul supranatural și de a minimaliza, cel puțin în practică, ajutoarele supranaturale; cf. mai ales documentele citate la nota 41.
[48] Documentele mai recente ale Sfântului Scaun insistă asupra grijii deosebite ce trebuie acordată preoților nou sfințiți. Trebuie amintite mai ales: PIUS AL XII-LEA, motu proprio: Quandoquidem, 2 apr. 1949: AAS XLI, 1949, 165-167; Menti Nostrae, 23 sept. 1950: AAS XLII, 1950; Const. apost. pentru călugări Sedes Sapientiae, 31 mai 1956 și statutele generale anexate; Discurs către preoții centrului de pastorală de la Barcelona, 14 iunie 1957, Discorsi e radiomessaggi, XIX, 271-273; PAUL AL VI-LEA, Discurs către preoții institutului „Gian Matteo Giberti” din dieceza de Verona, 11 martie 1964: Osservatore Romano, 13 martie 1964.
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ARCB.ro
Publicarea în original: 28.10.1965
Publicarea pe acest sit: 23.10.2001
Etichete: Conciliul Vatican II