Mesajul adresat poporului lui Dumnezeu despre Scriptură

Mesajului Sinodului Episcopilor adresat poporului lui Dumnezeu,
la încheierea Celei de-a XII-a Adunări Generale Obișnuite,
aprobat în Cea de-a XXI-a Congregație generală – 24 octombrie 2008

Fraților și surorilor, „pace și iubire cu credință de la Dumnezeu Tatăl și de la Domnul Isus Cristos! Harul să fie cu toți cei care îl iubesc pe Domnul nostru Isus Cristos cu iubire nepieritoare”. Cu acest salut așa de intens și pasionat, sfântul Paul încheia Scrisoarea sa către creștinii din Efes (6,23-24). Tot cu aceste cuvinte, noi, părinții sinodali, reuniți la Roma pentru Cea de-a XII-a Adunare Generală a Sinodului Episcopilor sub conducerea Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea, deschidem mesajul nostru adresat orizontului imens al tuturor celor care, în diferitele regiuni ale lumii, îl urmează pe Cristos ca discipoli și cu iubire nepieritoare continuă să-l iubească.

Noi le vom propune din nou glasul și lumina cuvântului lui Dumnezeu, repetând vechiul apel: „Acest cuvânt este foarte aproape de tine, este în gura ta și în inima ta pentru ca să-l pui în practică” (Dt 30,14). Și însuși Dumnezeu va spune fiecăruia: „Fiul omului, toate cuvintele pe care ți le spun primește-le în inimă și ascultă-le cu urechile” (Ez 3,10). Tuturor le vom propune acum o călătorie spirituală care se va desfășura în patru etape și care de la veșnicul și de la infinitul lui Dumnezeu ne va conduce până în casele noastre și de-a lungul drumurilor din orașele noastre.

I. Glasul cuvântului: revelația

1. „Dumnezeu v-a vorbit din mijlocul focului: glas de cuvinte pe care voi îl ascultați, nu vedeați nici o imagine, numai un glas!” (Dt 4,12). Moise e cel care vorbește evocând experiența trăită de Israel în singurătatea aspră din deșertul Sinai. Domnul s-a prezentat nu ca o imagine sau o efigie sau o statuie asemănătoare cu vițelul de aur, ci cu „un glas de cuvinte”. Este un glas care a intrat în scenă chiar la începuturile creației, când a sfâșiat tăcerea nimicului: „La început… Dumnezeu a spus: Să fie lumină! Și a fost lumină… La început era cuvântul… și cuvântul era Dumnezeu… Toate au luat ființă prin el și fără el nu al luat ființă nimic din ceea ce există” (Gen 1,1.3; In 1,1.3).

Creația nu se naște dintr-o luptă intradivină, așa cum învăța vechea mitologie mesopotamiană, ci dintr-un cuvânt care învinge nimicul și creează ființa. Cântă psalmistul: „Prin cuvântul Domnului au fost făcute cerurile și prin suflarea gurii lui toate oștirile sale…, căci el a spus și toate s-au făcut, el a poruncit și toate au fost create” (Ps 33,6.9). Iar sfântul Paul va repeta „Dumnezeu dă viață celor morți și cheamă la ființă cele ce nu sunt” (Rom 4,17). Astfel, avem o primă revelație „cosmică” ce face creația asemenea unei imense pagini deschise în fața întregii omeniri, în care poate să citească un mesaj al creatorului: „Cerurile vorbesc despre slava lui Dumnezeu și firmamentul vestește lucrarea mâinilor sale. Ziua încredințează zilei mesajul, iar noaptea transmite nopții înțelegerea. Nu e vorbire, nu sunt cuvinte ale căror glasuri să se poată auzi, și totuși vocea lor străbate tot pământul, vestea lor ajunge la marginile lumii” (Ps 19,2-5).

2. Însă cuvântul divin este și la rădăcina istoriei umane. Bărbatul și femeia, care sunt „chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Gen 1,27) și care deci poartă în ei amprenta divină, pot să intre în dialog cu creatorul lor sau pot să se îndepărteze de el și să-l respingă prin păcat. Atunci cuvântul lui Dumnezeu mântuiește și judecă, pătrunde în urzeala istoriei cu țesătura ei de acțiuni și evenimente: „Am văzut mizeria poporului meu în Egipt și am auzit strigătul lui…, cunosc suferințele lui. Am coborât să-l eliberez de sub puterea Egiptului și să-l scot din această țară spre o țară frumoasă și încăpătoare…” (Ex 3,7-8). Așadar, există o prezență divină în acțiunile umane care, prin intermediul acțiunii Domnului în istorie, sunt inserate într-un plan mai înalt de mântuire, pentru ca „toți oamenii să se mântuiască și să ajungă la cunoașterea adevărului” (1Tim 2,4).

3. Cuvântul divin eficace, creator și mântuitor, este deci la începutul ființei și al istoriei, al creației și al răscumpărării. Domnul vine în întâmpinarea omenirii proclamând: „Am spus și am făcut!” (Ez 37,14). Însă există o etapă ulterioară pe care o parcurge glasul divin: este aceea a cuvântului scris, Graphé sau Graphai, Scripturile Sacre, așa cum se spune în Noul Testament. Deja Moise coborâse de pe vârful Sinaiului ținând „în mână cele două table ale mărturiei, table scrise pe ambele părți, de o parte și de cealaltă. Tablele erau lucrarea lui Dumnezeu, scrierea era scriere a lui Dumnezeu” (Ex 32,15-16). Și același Moise va impune Israelului să păstreze și să rescrie aceste „table ale mărturiei”: „Vei scrie pe pietre toate cuvintele din legea aceasta, cu scriere clară” (Dt 27,8).

Scripturile Sacre sunt „mărturia” în formă scrisă a cuvântului divin, sunt memorialul canonic, istoric și literar care atestă evenimentul revelației creatoare și mântuitoare. Așadar, cuvântul lui Dumnezeu precedă și depășește Biblia, care este și ea „inspirată de Dumnezeu” și conține cuvântul divin eficace (cf. 2Tim 3,16). Pentru aceasta, credința noastră nu are în centru numai o carte, ci o istorie de mântuire și, așa cum vom vedea, o persoană, pe Isus Cristos, cuvântul lui Dumnezeu făcut trup, om, istorie. Tocmai pentru că orizontul cuvântului divin cuprinde și se extinde dincolo de Scriptură, este necesară prezența constantă a Duhului Sfânt care „îl conduce la tot adevărul” (In 16,13) pe cel care citește Biblia. Aceasta este marea tradiție, prezență eficace a „Duhului adevărului” în Biserică, păzitor al Sfintelor Scripturi, interpretate în mod autentic de magisteriul bisericesc. Cu tradiția se ajunge la înțelegerea, la interpretarea, la comunicarea și la mărturisirea cuvântului lui Dumnezeu. Însuși sfântul Paul, proclamând primul crez creștin, va recunoaște că „transmite” ceea ce el „a primit” de la tradiție (1Cor 15,3-5).

II. Chipul cuvântului: Isus Cristos

4. În originalul grecesc sunt numai trei cuvinte fundamentale: Logos sarx egheneto, „Cuvântul s-a făcut trup”. Și totuși, aceasta este culmea nu numai a acelei bijuterii poetice și teologice care este prologul Evangheliei după Ioan (1,14), ci este însă inima credinței creștine. Cuvântul veșnic și divin intră în spațiu și în timp și asumă un chip și o identitate umană, așa încât e adevărat că putem să ne apropiem direct de el cerând, așa cum a făcut acel grup de greci prezenți la Ierusalim: „Vrem să-l vedem pe Isus” (In 12,20-21). Cuvintele fără un chip nu sunt perfecte, pentru că nu împlinesc în mod deplin întâlnirea, așa cum amintea Iob, ajuns la capătul itinerarului său dramatic de căutare: „Eu te cunoșteam din auzite, acum ochii mei te văd” (42,5).

Cristos este „cuvântul care este la Dumnezeu și este Dumnezeu”, este „chipul Dumnezeului nevăzut, primul născut din toată creația” (Col 1,15); dar este și Isus din Nazaret care merge pe drumurile unei provincii marginale a Imperiului Roman, care vorbește o limbă locală, care revelează caracteristicile unui popor, cel ebraic, și ale culturii sale. Isus Cristos cel real este deci trup fragil și muritor, este istorie și omenitate, dar este și glorie, divinitate, mister: cel care ni l-a revelat pe Dumnezeul pe care nimeni nu l-a văzut vreodată (cf. In 1,18). Fiul lui Dumnezeu continuă să fie astfel și în acel cadavru care este depus în mormânt și învierea este atestarea vie și eficace.

5. Ei bine, tradiția creștină a pus adesea în paralel cuvântul divin care se face trup cu același cuvânt care se face carte. Este ceea ce reiese deja în crez atunci când se mărturisește că Fiul lui Dumnezeu „s-a întrupat prin lucrarea Duhului Sfânt în sânul Fecioarei Maria”, dar se mărturisește și credința în același „Duh Sfânt care a vorbit prin profeți”. Conciliul al II-lea din Vatican adună această tradiție conform căreia „trupul Fiului este Scriptura transmisă nouă” – așa cum afirmă sfântul Ambrozie (In Lucam VI,33) – și declară în mod limpede: „Cuvintele lui Dumnezeu, exprimate în limbi omenești, s-au făcut asemenea vorbirii omenești precum odinioară cuvântul Tatălui veșnic, luând trupul slăbiciunii omenești, s-a făcut asemenea oamenilor” (DV 13).

De fapt, Biblia este și ea „trup”, „literă”, se exprimă în limbi particulare, în forme literare și istorice, în concepții legate de o cultură antică, păstrează amintirea unor evenimente adesea tragice, paginile ei sunt de multe ori striate de sânge și violență, în interiorul ei răsună râsul omenirii și curg lacrimile, așa cum se înalță rugăciunea celor nefericiți și bucuria celor îndrăgostiți. Prin această dimensiune „trupească” ea cere o analiză istorică și literară, care se realizează prin diferite metode și abordări oferite de exegeza biblică. Fiecare cititor al Sfintelor Scripturi, chiar și cel mai simplu, trebuie să aibă o cunoaștere proporționată a textului sacru, amintindu-și că acest cuvânt este îmbrăcat în cuvinte concrete care se apleacă și se adaptează pentru a fi auzibil și comprehensibil de către omenire.

Aceasta este o angajare necesară: dacă se exclude se poate cădea în fundamentalismul care în practică neagă întruparea cuvântului divin în istorie, nu recunoaște că acel cuvânt se exprimă în Biblie după un limbaj uman, că trebuie să fie descifrat, studiat și înțeles, și ignoră că inspirația divină nu a șters identitatea istorică și personalitatea proprie a autorilor umani. Însă Biblia este și cuvânt veșnic și cuvânt divin și pentru aceasta ea cere o altă înțelegere, dată de Duhul Sfânt care dezvăluie dimensiunea transcendentă a cuvântului divin, prezent în cuvintele umane.

6. Iată, așadar, necesitatea „tradiției vii a întregii Biserici” (DV 12) și a credinței pentru a înțelege în mod unitar și deplin Sfintele Scripturi. Dacă ne oprim numai la „literă”, Biblia rămâne doar un document solemn din trecut, o nobilă mărturie etică și culturală. Însă dacă se exclude întruparea, se poate cădea în echivocul fundamentalist sau într-un spiritualism vag sau psihologism. Deci cunoașterea exegetică trebuie să se împletească în mod indisolubil cu tradiția spirituală și teologică pentru a nu fi frântă unitatea divină și umană a lui Isus Cristos și a Scripturilor.

În această armonie regăsită, chipul lui Cristos va străluci în plinătatea sa și ne va ajuta să descoperim o altă unitate, cea profundă și intimă a Sfintelor Scripturi, faptul că sunt 73 de cărți, e adevărat, dar inserate într-un unic „canon”, într-un unic dialog dintre Dumnezeu și omenire, într-un unic plan de mântuire. „După ce în trecut a vorbit în multe rânduri și în multe moduri părinților noștri prin profeți, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul” (Ev 1,1-2). Astfel, Cristos aruncă lumina sa în mod retrospectiv asupra întregii urzeli a istoriei mântuirii și-i revelează coerența, semnificația, direcția.

El este pecetea, „alfa și omega” (Ap 1,8) a unui dialog dintre Dumnezeu și creaturile sale, distribuit în timp și atestat în Biblie. În lumina acestui sigiliu final, capătă „sens deplin” cuvintele lui Moise și ale profeților, așa cum indicase însuși Isus în acea după-amiază de primăvară, în timp ce înainta din Ierusalim spre satul Emaus, dialogând cu Cleofa și cu prietenul lui, „explicându-le din toate Scripturile cele referitoare la el” (Lc 24,27).

Tocmai pentru că în centrul revelației există cuvântul divin devenit chip, ultimul punct de sosire al cunoașterii Bibliei „nu este într-o decizie sau într-o mare idee, ci în întâlnirea cu un eveniment, cu o persoană, care dă vieții un orizont nou și totodată orientarea ei decisivă” (Deus caritas est, 1).

III. Casa cuvântului: Biserica

Așa cum înțelepciunea divină în Vechiul Testament își construise locuința în cetatea bărbaților și a femeilor, sprijinind-o pe șapte coloane (cf. Prov 9,1), tot așa și cuvântul lui Dumnezeu are o casă proprie în Noul Testament: este Biserica, având modelul în comunitatea-mamă din Ierusalim, Biserica întemeiată pe Petru și pe apostoli și care astăzi, prin intermediul episcopilor în comuniune cu urmașul lui Petru, continuă să fie păzitoare, vestitoare și interpretă a cuvântului (cf. LG 13). Luca, în Faptele Apostolilor (2,42), trasează arhitectura ei bazată pe patru coloane ideale: „Ei erau stăruitori în învățătura apostolilor și în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii și la rugăciune”.

7. Iată înainte de toate didahia apostolică, adică predicarea cuvântului lui Dumnezeu. De fapt, apostolul Paul ne avertizează: „credința vine din predicare, iar predicarea din cuvântul lui Cristos” (Rom 10,17). Din Biserică iese glasul vestitorului care propune tuturor kerygma, adică vestea primară și fundamentală pe care însuși Isus o proclamase la începuturile activității sale publice: „Timpul s-a împlinit și împărăția lui Dumnezeu este aproape; convertiți-vă și credeți în evanghelie” (Mc 1,15). Apostolii vestesc inaugurarea împărăției lui Dumnezeu, deci intervenția divină decisivă în istoria umană, proclamând moartea și învierea lui Cristos: „Nu este în nimeni altul mântuirea, pentru că nu este nici un alt nume sub cer dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți” (Fap 4,12). Creștinul dă mărturie despre această speranță a sa „cu blândețe și bunăcuviință, având o conștiință curată”, gata, de asemenea, să fie antrenat și zdrobit poate în furtuna refuzului și a persecuției, conștient că „este mai bine să sufere făcând binele, decât făcând răul” (1Pt 3,16-17).

Apoi, în Biserică răsună cateheza: ea este destinată să aprofundeze în creștin „misterul lui Cristos în lumina cuvântului pentru ca omul întreg să fie iradiat de el” (Ioan Paul al II-lea, Catechesi tradendae, 20). Însă culmea predicării este în omilie, care și astăzi este pentru mulți creștini momentul capital al întâlnirii cu cuvântul lui Dumnezeu. În acest act, slujitorul ar trebui să se transforme și în profet. De fapt el, într-un limbaj clar, incisiv și substanțial, nu numai cu autoritate, trebuie „să vestească faptele minunate ale lui Dumnezeu în istoria mântuirii” (SC 35) – oferite mai întâi printr-o citire clară și vie a textului biblic propus de liturgie – dar trebuie să le și actualizeze în timpurile și în momentele trăite de ascultători și să facă să se înfiripeze în inima lor întrebarea convertirii și a angajării vitale: „Ce trebuie să facem?” (Fap 2,37).

Vestirea, cateheza și omilia presupun deci o citire și o înțelegere, o explicare și o interpretare, o implicare a minții și a inimii. În predică se face astfel o dublă mișcare. Cu prima se merge la rădăcina textelor sacre, a evenimentelor, a vorbelor generatoare de istorie a mântuirii, pentru a le înțelege în semnificația lor și în mesajul lor. Cu a doua mișcare se coboară din nou la prezent, la ziua de azi trăită de cel care ascultă și citește, mereu în lumina lui Cristos care este firul luminos destinat să unească Scripturile. Este ceea ce însuși Isus a făcut – așa cum s-a spus deja – în itinerarul de la Ierusalim la Emaus în compania a doi discipoli ai săi. Este ceea ce va face diaconul Filip pe drumul de la Ierusalim la Gaza, când va împleti cu funcționarul etiopian acel dialog emblematic: „Înțelegi ce citești?… Cum aș putea dacă nimeni nu mă îndrumă?” (Fap 8,30-31). Și ținta va fi întâlnirea deplină cu Cristos în sacrament. Astfel se prezintă a doua coloană care sprijină Biserica în calitate de casă a cuvântului divin.

8. Este frângerea pâinii. Scena de la Emaus (cf. Lc 24,13-35) este încă o dată exemplară și reproduce ceea ce se întâmplă în fiecare zi în bisericile noastre: după omilia lui Isus despre Moise și profeți urmează, la masă, frângerea pâinii euharistice. Acesta este momentul dialogului intim al lui Dumnezeu cu poporul său, este actul noii alianțe încheiată în sângele lui Cristos (cf. Lc 22,20), este opera supremă a cuvântului care se oferă ca hrană în trupul său jertfit, este izvorul și culmea vieții și misiunii Bisericii. Relatarea evanghelică a ultimei cine, memorial al sacrificiului lui Cristos, atunci când este proclamată în celebrarea euharistică, în invocarea Duhului Sfânt devine eveniment și sacrament. Pentru aceasta Conciliul al II-lea din Vatican, într-un text de o intensitate puternică, declara: „Biserica a venerat întotdeauna dumnezeieștile Scripturi, după cum a venerat și însuși trupul Domnului, neîncetând, mai ales în liturgia sacră, să primească pâinea vieții atât de la masa cuvântului lui Dumnezeu cât și de la aceea a trupului lui Cristos și să o dea credincioșilor” (DV 21). De aceea, va trebui să fie readuse în centrul vieții creștine „liturgia cuvântului și liturgia euharistică, unite între ele așa de strâns încât să formeze un singur act de cult” (SC 56).

9. Al treilea pilastru al edificiului spiritual al Bisericii, casă a cuvântului, este constituit de rugăciuni, împletite – așa cum amintea sfântul Paul – din „psalmi, imnuri, cântări spirituale” (Col 3,16). Un loc privilegiat este ocupat desigur de Liturgia orelor, rugăciunea Bisericii prin excelență, destinată să ritmeze zilele și timpurile anului creștin, oferind, mai ales cu psaltirea, hrana spirituală zilnică a credinciosului. Alături de ea și de celebrările comunitare ale cuvântului, tradiția a introdus practica lectio divina, lectura rugătoare în Duhul Sfânt, capabilă să deschidă credinciosului tezaurul cuvântului lui Dumnezeu, dar și să creeze întâlnirea cu Cristos, cuvânt divin viu.

Ea se deschide cu lectura (lectio) textului care provoacă o întrebare de cunoaștere autentică a conținutului său real: ce anume spune textul biblic în sine? Urmează meditația (meditatio) în care întrebarea este: ce anume ne spune nouă textul biblic? Astfel se ajunge la rugăciune (oratio) care presupune această întrebare: ce-i spunem noi Domnului ca răspuns la cuvântul său? Și se încheie cu contemplația (contemplatio) în timpul căreia noi asumăm ca dar al lui Dumnezeu însuși privirea lui în judecarea realității și ne întrebăm: ce convertire a minții, a inimii și a vieții ne cere nouă Domnul?

În fața cititorului rugător al cuvântului lui Dumnezeu se ridică în mod ideal profilul Mariei, maica Domnului, care „păstrează toate acestea, meditându-le în inima ei” (Lc 2,19; cf. 2,51), adică – așa cum spune originalul grecesc – găsind nodul profund care unește evenimente, fapte și lucruri, aparent dezbinate, în marele plan divin. Sau se poate prezenta în ochii credinciosului care citește Biblia și atitudinea Mariei, sora Martei, care se așază la picioarele Domnului ascultând cuvântul său, împiedicând ca agitațiile exterioare să absoarbă total sufletul, ocupând și spațiul liber pentru „partea cea mai bună” care nu trebuie să ne fie luată (cf. Lc 10,38-42).

10. Iată-ne, în sfârșit, în fața ultimei coloane care sprijină Biserica, drept casă a cuvântului: koinonia, comuniunea fraternă, alt nume al lui agape, adică al iubirii creștine. Așa cum amintea Isus, pentru a deveni frații și surorile sale trebuie să fim „cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l pun în practică” (Lc 8,21). Ascultarea autentică înseamnă a ne supune și a acționa, a face să apară în viață dreptatea și iubirea, înseamnă a oferi în existență și în societate o mărturie în linia apelului profeților, apel care unea în mod constant cuvântul lui Dumnezeu și viața, credința și corectitudinea, cultul și angajarea socială. Este ceea ce reafirma în mai multe rânduri Isus, începând de la celebrul avertisment din predica de pe munte: „Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci acela care împlinește voința Tatălui meu, care este în ceruri” (Mt 7,21). În această frază pare să răsune cuvântul divin propus de Isaia: „Acest popor se apropie de mine numai cu vorbele și mă invocă cu buzele, în timp ce inima lui este departe de mine” (29,13). Aceste avertismente se referă și la Biserici atunci când nu sunt fidele în ascultarea supusă a cuvântului lui Dumnezeu.

Deci cuvântul trebuie să fie vizibil și lizibil deja pe însuși chipul și în mâinile credinciosului, așa cum sugera sfântul Grigore cel Mare, care vedea în sfântul Benedict și în ceilalți mari oameni ai lui Dumnezeu, martori ai comuniunii cu Dumnezeu și cu frații, cuvântul lui Dumnezeu făcut viață. Omul drept și fidel nu numai „explică” Scripturile, ci le „arată” în fața tuturor ca realitate vie și practicată. Pentru aceasta viva lectio, vita bonorum, viața celor buni este o lectură/lecție vie a cuvântului divin. Deja sfântul Ioan Gură de Aur a afirmat că apostolii au coborât de pe muntele din Galileea, unde îl întâlniseră pe cel înviat, fără nici o tablă de piatră scrisă, așa cum i se întâmplase lui Moise: însăși viața lor va deveni din acel moment evanghelie vie.

În casa cuvântului divin întâlnim și frații și surorile din celelalte Biserici și comunități ecleziale care, chiar și în despărțirile existente încă, sunt împreună cu noi în venerarea și în iubirea față de cuvântul lui Dumnezeu, principiu și izvor al unei prime și reale unități, chiar dacă nedepline. Această legătură trebuie să fie mereu întărită prin intermediul traducerilor biblice comune, răspândirea textului sacru, rugăciunea biblică ecumenică, dialogul exegetic, studiul și confruntarea dintre diferitele interpretări ale Sfintelor Scripturi, schimbul de valori înnăscute în diferitele tradiții spirituale, vestirea și mărturia comună a cuvântului lui Dumnezeu într-o lume secularizată.

IV. Drumurile cuvântului: misiunea

„Din Sion va ieși legea și cuvântul Domnului din Ierusalim” (Is 2,3). Cuvântul lui Dumnezeu personificat „iese” din casa sa, templul, și pornește pe drumurile lumii pentru a întâlni marele pelerinaj pe care popoarele de pe pământ l-au întreprins în căutarea adevărului, a dreptății și a păcii. De fapt, există și în cetatea modernă secularizată, în piețele și pe străzile sale – unde pare să domine necredința și indiferența, unde răul pare să prevaleze asupra binelui, creând impresia victoriei Babilonului asupra Ierusalimului – o dorință ascunsă, o speranță germinală, un freamăt de așteptare. Așa cum se citește în Cartea profetului Amos, „iată vor veni zile în care voi trimite foametea în țară, nu foame de pâine nici sete de apă, ci de ascultare a cuvântului Domnului” (8,11). La aceasta foame vrea să răspundă misiunea evanghelizatoare a Bisericii.

Și Cristos înviat le lansează apostolilor ezitanți să iasă din granițele orizontului lor ocrotit: „Mergeți și faceți ucenici din toate națiunile… învățându-i să țină toate câte v-am poruncit” (Mt 28,19-20). Biblia este în întregime străbătută de apeluri de „a nu tăcea”, de „a striga cu putere”, de „a vesti cuvântul în momentul prielnic și neprielnic”, de a fi santinele care sfâșie tăcerea indiferenței. Drumurile care se deschid în fața noastră nu sunt acum numai cele pe care pornea sfântul Paul sau primii evanghelizatori și, după ei, toți misionarii care se îndreaptă spre neamuri în ținuturi îndepărtate.

11. Comunicarea are acum o rețea care cuprinde întregul glob și apelul lui Cristos capătă o nouă semnificație: „Ceea ce eu vă spun în întuneric spuneți la lumină și ceea ce vă spun la ureche predicați de pe acoperișuri” (Mt 10,27). Desigur, cuvântul sacru trebuie să aibă o primă transparență și răspândire prin intermediul textului tipărit, cu traduceri făcute după multiplicitatea variată a limbilor de pe planeta noastră. Dar glasul cuvântului divin trebuie să răsune și prin intermediul radioului, comunicațiilor informatice ale Internetului, canalelor de difuzare virtuală on-line, CD-uri, DVD-uri, podcasturi și așa mai departe; trebuie să apară pe ecranele televizoarelor și cinematografelor, în presă, în evenimentele culturale și sociale.

Această nouă comunicare, față de cea tradițională, a adoptat o proprie gramatică expresivă, specifică, și este deci necesar să fim înzestrați nu numai din punct de vedere tehnic, ci și cultural pentru această activitate. Într-un timp dominat de imagine, propusă îndeosebi de acel mijloc hegemonic al comunicării care este televiziunea, este semnificativ și sugestiv și astăzi modelul privilegiat de Cristos. El recurgea la simbol, la narațiune, la exemplu, la experiența zilnică, la parabolă: „Iar el le spune multe în parabole… și nu le spunea nimic fără parabole” (Mt 13,3.34). Isus, în vestirea împărăției lui Dumnezeu, nu trecea niciodată pe deasupra capetelor interlocutorilor săi cu un limbaj vag, abstract și eteric, ci îi cucerea pornind chiar de la pământul unde erau plantate picioarele lor pentru a-i conduce, de la cotidianitate, la revelarea împărăției cerurilor. Așadar, devine semnificativă scena evocată de Ioan: „Unii dintre ei voiau să-l prindă, dar nimeni n-a pus mâna pe el. Atunci gărzile s-au întors la arhierei și farisei. Aceștia le-au zis: De ce nu l-ați adus? Gărzile au răspuns: Nimeni n-a vorbit vreodată ca omul acesta!” (7,44-46).

12. Cristos înaintează pe străzile orașelor noastre și se oprește în pragul caselor noastre: „Iată, eu stau la ușă și bat. Dacă cineva ascultă glasul meu și-mi deschide ușa, voi intra la el și voi sta la masă cu el și el cu mine” (Ap 3,20). Familia, închisă între zidurile casei cu bucuriile și dramele sale, este un spațiu fundamental în care trebuie să intre cuvântul lui Dumnezeu. Biblia este presărată în întregime de mici și mari istorii familiare și psalmistul reprezintă cu vivacitate micul tablou senin al unui tată așezat la masă, înconjurat de soția sa, asemenea viței rodnice, și de copii, „vlăstare de măslin” (Ps 128). Însăși creștinătatea de la începuturi celebra liturgia în cotidianitatea unei case, așa cum Israel încredința familiei celebrarea paștelui (cf. Ex 12,21-27). Transmiterea cuvântului lui Dumnezeu are loc tocmai prin linia generațională, prin care părinții devin „primii vestitori ai credinței” (LG 11). Tot psalmistul amintea că „ceea ce am auzit și am cunoscut, ceea ce ne-au povestit părinții noștri nu le vom ține ascunse de fiii lor; vom vesti generației viitoare faptele glorioase ale Domnului, puterea și minunile pe care el le-a făcut… când se vor ridica, ei vor povesti copiilor lor” (Ps 78,3-4.6).

Așadar, fiecare casă va trebui să aibă Biblia sa și s-o păstreze în mod concret și demn, s-o citească și să se roage cu ea, în timp ce familia va trebui să propună forme și modele de educație rugătoare, catehetică și didactică în privința folosirii Scripturilor, pentru ca „tineri și fecioare, bătrâni și copii” (Ps 148,12) să asculte, să înțeleagă, să laude și să trăiască cuvântul lui Dumnezeu. Îndeosebi noile generații, copiii și tinerii, vor trebui să fie destinatarii unei pedagogii corespunzătoare și specifice care să-i conducă să simtă fascinația figurii lui Cristos, deschizând ușa inteligenței și a inimii lor, și prin intermediul întâlnirii și mărturiei autentice a celui adult, prin influența pozitivă a prietenilor și prin marea companie a comunității ecleziale.

13. În parabola semănătorului, Isus ne amintește că există terenuri uscate, pietroase, sufocate de mărăcini (cf. Mt 13,3-7). Cel care pornește pe drumurile lumii descoperă și drojdia societății unde se cuibăresc suferințe și sărăcie, umiliri și asupriri, marginalizări și mizerii, boli fizice și psihice și singurătăți. Adesea pietrele de drum sunt însângerate de războaie și de violențe, în palatele puterii corupția se intersectează cu nedreptatea. Se înalță strigătul celor persecutați din cauza fidelității față de conștiința lor și față de credința lor. Există unii care sunt doborâți de criza existențială sau au sufletul lipsit de o semnificație care să dea sens și valoare vieții însăși. Asemenea „umbrelor care trec, ca un suflu care trece” (Ps 39,7), mulți simt apăsând asupra lor și tăcerea lui Dumnezeu, aparenta lui absență și indiferență: „Până când, Doamne, mă vei uita cu totul? Până când își vei întoarce fața de la mine?” (Ps 13,2). Și la sfârșit se ridică în fața tuturor misterul morții. Această imensă respirație de durere care se ridică de la pământ la cer este neîntrerupt reprezentată de Biblie, care propune tocmai o credință istorică și întrupată. Ar fi suficient să ne gândim la paginile însemnate de violență și de asuprire, la strigătul acru și continuu al lui Iob, la implorările vehemente din psalmi, la criza interioară subtilă care străbate sufletul lui Qohelet, la denunțările profetice viguroase împotriva nedreptăților sociale. Apoi, este fără circumstanțe atenuante condamnarea păcatului radical care apare în toată puterea sa devastatoare încă de la începuturile omenirii într-un text fundamental din Geneză (cap. 3). De fapt, „misterul fărădelegii” este prezent și acționează în istorie, dar este dezvăluit de cuvântul lui Dumnezeu care asigură în Cristos victoria binelui asupra răului.

Dar mai ales în Scripturi domină figura lui Cristos care deschide activitatea sa publică exact cu o veste de speranță pentru cei din urmă de pe pământ: „Duhul Domnului este asupra mea; pentru aceasta m-a uns să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor închiși eliberarea și celor orbi recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriți; să vestesc un an de îndurare al Domnului” (Lc 4,18-19). Mâinile sale se așază în mod repetat asupra trupurilor bolnave sau infectate, cuvintele sale proclamă dreptatea, dau curaj celor nefericiți, dăruiesc iertare păcătoșilor. La sfârșit, el însuși se apropie de nivelul cel mai jos, „s-a despuiat pe sine” de gloria sa, „luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor… S-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, și încă moartea pe cruce” (Fil 2,7-8).

Astfel, el simte frica morții („Tată, dacă este cu putință, să treacă de la mine paharul acesta!”), experimentează singurătatea cu părăsirea și trădarea prietenilor, pătrunde în întunericul celei mai crude dureri fizice cu răstignirea și chiar în întunericul tăcerii Tatălui („Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”) și ajunge la ultimul abis al oricărui om, cel al morții („Și scoțând un strigăt puternic, a murit”). Într-adevăr, i se poate aplica lui definiția pe care Isaia o rezervă slujitorului Domnului: „Om al durerilor obișnuit cu suferința” (53,3).

Și totuși el, și în acel moment extrem, nu încetează să fie Fiul lui Dumnezeu: în solidaritatea sa de iubire și cu jertfirea de sine depune în limita și în răul omenirii o sămânță de divinitate, adică un principiu de eliberare și de mântuire; cu dăruirea sa pentru noi iradiază cu răscumpărare durerea și moartea, asumate și trăite de el, și ne deschide și nouă zorii învierii. Așadar, creștinul are misiunea de a vesti acest cuvânt divin de speranță, prin împărtășirea sa cu cei săraci și suferinzi, prin mărturia credinței sale în împărăția adevărului și a vieții, a sfințeniei și a harului, a dreptății, a iubirii și a păcii, prin apropierea iubitoare care nu judecă și nu condamnă, dar care susține, luminează, întărește și iartă, mergând pe urma cuvintelor lui Cristos: „Veniți la mine voi toți cei osteniți și împovărați și eu vă voi da odihnă” (Mt 11,28).

14. Pe drumurile lumii, cuvântul divin dă naștere pentru noi creștinii unei întâlniri intense cu poporul ebraic, de care suntem intim legați prin recunoașterea și iubirea comună față de Scripturile din Vechiul Testament și pentru că din Israel „vine, după trup, Cristos” (Rom 9,5). Toate paginile sacre ebraice luminează misterul lui Dumnezeu și al omului, revelează comori de reflecție și de morală, schițează itinerarul lung al istoriei mântuirii până la împlinirea ei deplină, ilustrează cu vigoare întruparea cuvântului divin în evenimentele umane. Ele ne permit să înțelegem în mod deplin figura lui Cristos, care a declarat că „nu a venit să desființeze Legea sau Profeții, ci să le împlinească” (Mt 5,17), sunt cale de dialog cu poporul alegerii care a primit de la Dumnezeu „înfierea și mărirea, alianțele și legea, cultul și promisiunile” (Rom 9,4) și ne permit să îmbogățim interpretarea noastră a Sfintelor Scripturi cu resursele rodnice ale tradiției exegetice iudaice.

„Binecuvântat să fie egipteanul, poporul meu, asirianul, lucrarea mâinilor mele, și Israel, moștenirea mea” (Is 19,25). Deci Domnul își întinde mantia ocrotitoare a binecuvântării sale asupra tuturor popoarelor pământului, doritor ca „toți oamenii să se mântuiască și să ajungă la cunoașterea adevărului” (1Tim 2,4). Și noi, creștinii, de-a lungul drumurilor lumii, suntem invitați – fără a cădea în sincretismul care confundă și umilește propria identitate spirituală – să intrăm în dialog cu respect față de bărbații și femeile din celelalte religii, care ascultă și practică în mod fidel indicațiile din cărțile lor sfinte, începând de la Islam, care în tradiția sa primește nenumărate figuri, simboluri și teme biblice și care ne oferă mărturia unei credințe sincere în Dumnezeul unic, îndurător și milostiv, creatorul tuturor ființelor și judecător al omenirii.

În afară de asta, creștinul găsește sintonii comune cu marile tradiții religioase din orient care ne învață în textele lor sacre respectarea vieții, contemplația, tăcerea, simplitatea, renunțarea, așa cum se întâmplă în budism. Sau, ca în hinduism, preamăresc sensul sacralității, sacrificiul, pelerinajul, postul, simbolurile sacre. Sau, ca în confucianism, învață înțelepciunea și valorile familiare și sociale. Și religiilor tradiționale cu valorile lor spirituale exprimate în riturile și în culturile orale vrem să le acordăm atenția noastră cordială și să împletim cu ei un dialog respectuos. Și cu privire la cei care nu cred în Dumnezeu, dar care se străduiesc să „practice dreptatea, să iubească bunătatea, să umble cu umilință” (Mih 6,8), trebuie să lucrăm împreună cu ei pentru o lume mai dreaptă și pașnică și să oferim în dialog mărturia noastră genuină a cuvântului lui Dumnezeu care poate să le reveleze orizonturi noi și mai înalte de adevăr și de iubire.

15. În Scrisoarea sa către artiști (1999), Ioan Paul al II-lea amintea că „Sfânta Scriptură a devenit un fel de «vocabular imens» (Paul Claudel) și de «atlas iconografic» (Marc Chagall), din care au luat cultura și arta creștină” (nr. 5). Goethe era convins că evanghelia este „limba maternă a Europei”. Biblia, așa cum se obișnuiește să se spună, este „marele cod” al culturii universale: artiștii și-au înmuiat în mod ideal pensula lor în acel alfabet colorat de istorii, simboluri, figuri care sunt paginile biblice; muzicienii au împletit armoniile lor în jurul textelor sacre, mai ales psalmice; scriitorii au reluat de-a lungul secolelor acele narațiuni antice care deveneau parabole existențiale; poeții s-au întrebat cu privire la misterul spiritului, cu privire la infinit, la rău, la iubire, la moarte și la viață preluând adesea freamătele poetice care animau paginile biblice; gânditorii, oamenii de știință și însăși societatea avea des ca referință, chiar și prin contrast, concepțiile spirituale și etice (să ne gândim la decalog) din cuvântul lui Dumnezeu. Și atunci când figura sau ideea prezentă în Scripturi era deformată, se recunoștea că nu se putea face abstracție de ea și că era constitutivă a civilizației noastre.

Pentru aceasta Biblia – care ne învață și via pulchritudinis, adică parcursul frumuseții pentru a-l înțelege pe Dumnezeu și a ajunge la el („Cântați-i lui Dumnezeu cu măiestrie!”, ne invită Ps 47,8) – este necesară nu numai pentru cel care crede, ci pentru toți, pentru a redescoperi semnificațiile autentice ale diferitelor exprimări culturale și mai ales pentru a regăsi însăși identitatea noastră istorică, civilă, umană și spirituală. În ea este rădăcina măreției noastre și prin intermediul ei noi ne putem prezenta cu un nobil patrimoniu la celelalte civilizații și culturi, fără nici un complex de inferioritate. Deci Biblia ar trebui să fie cunoscută și studiată de toți, sub acest extraordinar profil de frumusețe și de rodnicie umană și culturală.

Totuși, cuvântul lui Dumnezeu – pentru a folosi o imagine paulină semnificativă – „nu poate fi legat” (2Tim 2,9) de o cultură; dimpotrivă, aspiră să treacă frontierele, și chiar apostolul a fost un excepțional artizan de înculturare a mesajului biblic în noi coordonate culturale. Este ceea ce e chemată să facă Biserica și astăzi printr-un proces delicat dar necesar, care a primit un impuls puternic de la magisteriul papei Benedict al XVI-lea. Ea trebuie să facă să pătrundă cuvântul lui Dumnezeu în multiplicitatea culturilor și să-l exprime după limbajele lor, după concepțiile lor, după simbolurile lor și după tradițiile lor religioase. Însă trebuie să fie mereu capabilă să păstreze substanța genuină a conținuturilor sale, supraveghind și controlând riscurile de degenerare. Deci Biserica trebuie să facă să strălucească valorile pe care cuvântul lui Dumnezeu le oferă celorlalte culturi, așa încât să fie purificate și fecundate. Așa cum a spus Ioan Paul al II-lea episcopilor din Kenya în timpul călătoriei sale în Africa, „înculturarea va fi realmente o reflexie a întrupării cuvântului atunci când o cultură, transformată și regenerată de evanghelie, produce în propria sa tradiție expresii originale de viață, de celebrare, de gândire creștină”.

Concluzie

„Și glasul pe care-l auzisem din cer mi-a vorbit din nou, spunând: «Du-te și ia cartea deschisă din mâna îngerului…». Și îngerul mi-a zis: «Ia-o și mănânc-o! Va fi amară pentru stomacul tău, dar în gură va fi dulce ca mierea». Atunci am luat cartea cea mică din mâna îngerului și am mâncat-o. Ea era în gura mea dulce ca mierea, dar după ce am mâncat-o mi s-a umplut stomacul de amărăciune” (Ap 10,8-11).

Frați și surori din toată lumea, să primim și noi această invitație; să ne apropiem de masa cuvântului lui Dumnezeu, așa încât să ne hrănim și să trăim „nu numai cu pâine, ci și cu tot ce iese din gura Domnului” (Dt 8,3; Mt 4,4). Sfânta Scriptură – așa cum afirma o mare figură a culturii creștine – „are pași adaptați să consoleze toate condițiile umane și pași adaptați să înfricoșeze în toate condițiile” (B. Pascal, Gânduri, nr. 532 ed. Brunschvicg).

De fapt, cuvântul lui Dumnezeu este „mai dulce decât mierea și decât fagurele proaspăt” (Ps 19,11), este „făclie pentru pașii și lumină pe drum” (Ps 119,105), dar este și „ca un foc care arde și ca un ciocan care sparge stânca” (Ier 23,29). Este ca o ploaie care irigă pământul, îl fecundează și-l face să rodească, făcând astfel să înflorească și ariditatea deșerturilor noastre spirituale (cf. Is 55,10-11). Dar este și „viu, plin de putere și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri; el pătrunde până la despărțitura sufletului și a duhului, a încheieturilor și a măduvei, și judecă sentimentele și gândurile inimii” (Ev 4,12).

Privirea noastră se îndreaptă cu iubire spre toți cercetătorii, spre cateheți și spre ceilalți slujitori ai cuvântului lui Dumnezeu pentru a le exprima recunoștința noastră cea mai intensă și cordială pentru slujirea lor prețioasă și importantă. Ne adresăm și fraților și surorilor noastre care sunt persecutați sau care au fost uciși din cauza cuvântului lui Dumnezeu și a mărturiei pe care o dau Domnului Isus (cf. Ap 6,9): ca martori și martiri ne relatează „puterea cuvântului” (Rom 1,16), originea credinței lor, a speranței lor și a iubirii lor față de Dumnezeu și față de oameni.

Să creăm acum tăcere pentru a asculta cu eficacitate cuvântul Domnului și să păstrăm tăcerea după ascultare, pentru că el va continua să locuiască, să trăiască și să ne vorbească. Să-l facem să răsune la începutul zilei noastre pentru ca Dumnezeu să aibă primul cuvânt și să-l lăsăm să răsune în noi seara pentru ca ultimul cuvânt să fie al lui Dumnezeu.

Iubiți frați și surori, „vă salută toți cei care sunt cu noi. Salutați-i pe cei care ne iubesc în credință. Harul să fie cu voi toți!” (Tit 3,15).

Autor: Sinodul Episcopilor
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 24.10.2008
Publicarea pe acest sit: 15.12.2008
Etichete: , ,

Faci un comentariu sau dai un răspuns?