Audienţa generală de miercuri

Sfântul Grigore din Nazianz
miercuri, 8 august 2007

Dragi frați și surori,

Miercurea trecută am vorbit despre un mare maestru al credinței, Părintele Bisericii Sfântul Vasile. Astăzi aș vrea să vorbesc despre prietenul său Grigore din Nazianz, și el, asemenea lui Vasile, originar din Capadocia. Renumit teolog, orator și apărător al credinței creștine în secolul al IV-lea, a fost celebru datorită elocinței sale, având totodată, ca și poet, un suflet rafinat și sensibil.

Grigore s-a născut dintr-o familie nobilă. Mama l-a consacrat lui Dumnezeu încă de la naștere, în jurul anului 330. După prima educație, cea din familie, a frecventat cele mai renumite școli ale vremii sale: a fost mai întâi la Cezareea Capadociei, unde s-a împrietenit cu Vasile, viitorul episcop al acelui oraș, și s-a mai oprit și prin alte metropole ale lumii antice, precum Alexandria Egiptului și mai ales Atena, unde l-a întâlnit din nou pe Vasile (cfr Oratio 43,14-24: SC 384,146-180). Evocând această prietenie, Grigore va scrie mai târziu: «Atunci nu doar eu mă simțeam cuprins de venerație față de marele meu Vasile datorită conduitei sale serioase și datorită maturității și înțelepciunii discursurilor sale, dar îi convingeam să simtă un astfel de respect și pe alții, care încă nu-l cunoscuseră… Ne călăuzea aceeași frământare pentru cunoaștere… Aceasta era întrecerea noastră: nu cine ar fi fost mai întâi, ci dimpotrivă, cine ar fi permis celuilalt să fie primul. Părea că avem un unic suflet în două trupuri» (Oratio 43,16.20: SC 384, 154-156.164). Sunt cuvinte care schițează în parte autoportretul acestui suflet nobil. Dar ne putem și imagina că acest om, care era mult îndreptat dincolo de valorile pământești, a suferit mult pentru lucrurile acestei lumi.

Reîntors acasă, Grigore a primit Botezul și s-a îndreptat spre viața călugărească: singurătatea, reflecția filozofică și spirituală îl fascinau. El însuși va mărturisi: «Nimic nu-mi pare mai măreț decât aceasta: să reduci la tăcere propriile simțuri, să ieși din trupul lumii, să te reculegi, să nu te mai ocupi de lucrurile omenești, decât de cele strict necesare; să vorbești cu tine însuți și cu Dumnezeu, să trăiești o viață care transcende lucrurile vizibile; să aduci în suflet imagini divine mereu pure, fără amestecul formelor pământești și eronate; să fii într-adevăr o oglindire a lui Dumnezeu și a lucrurilor divine, și să devii aceasta tot mai mult, luând lumină din lumină…; să fii părtaș, în speranța prezentă, de binele viitor, și să vorbești cu îngerii; părăsind deja pământul, deși încă pe pământ, mută-te în înălțime cu duhul» (Oratio 2,7: SC 247,96).

După cum mărturisește în autobiografia sa (cfr Carmina [historica] 2,1,11 de sua vita 340-349: PG 37,1053), a primit hirotonirea sacerdotală cu o anumită împotrivire, întrucât știa că apoi va trebui să fie Păstor, să se ocupe de alții, de problemele lor, și prin urmare nu avea cum să mai fie atât de recules în meditație profundă: Oricum a acceptat în cele din urmă această vocație și și-a asumat slujirea pastorală în deplină ascultare, acceptând, așa cum deseori se întâmplă în viață, să fie condus de Providență acolo unde nu voia să meargă (cfr In 21,18). În 371 prietenul său Vasile, Episcop de Cezareea, împotriva voinței lui Grigore însuși, a vrut să-l consacre Episcop de Sasima, o regiune a Capadociei foarte importantă din punct de vedere strategic. El însă, datorită diferitelor dificultăți, nu a intrat niciodată în posesia acestui oficiu, rămânând în schimb în orașul Nazianz.

În jurul anului 379, Grigore a fost chemat la Constantinopol, capitala de atunci, pentru a călăuzi comunitatea catolică mică ce rămăsese fidelă Conciliului de la Niceea și credinței trinitare. Cea mai mare parte a creștinilor de acolo aderase la arianism, care era „corect din punct de vedere politic” și considerat, din aceeași perspectivă, util împăraților. Astfel, el se afla într-o situație minoritară, înconjurat de ostilități. În bisericuța Învierii (Anastasis) a rostit cinci Discursuri teologice (Orationes 27-31: SC 250, 70-343) tocmai pentru a apăra și a face mai inteligibilă credința trinitară. Sunt discursuri rămase celebre datorită doctrinei sigure, raționamentului iscusit, care lasă într-adevăr să se înțeleagă că aceasta este logica divină. Totodată, frumusețea formei le face să fie și astăzi fascinante. Grigore a primit, datorită acestor discursuri, supranumele de „teologul”. Acesta este numele după care îl menționează Biserica ortodoxă: „Teologul”. Și aceasta întrucât teologia pentru el nu este o reflecție pur umană, și cu atât mai puțin doar rodul unor speculații complicate, ci derivă dintr-o viață de rugăciune și de sfințenie, dintr-un dialog continuu cu Dumnezeu. Tocmai în acest fel se descoperă rațiunii noastre realitatea lui Dumnezeu, misterul trinitar. În tăcerea contemplativă, pătruns de uimirea trăită în fața minunilor misterului revelat, sufletul primește frumusețea și slava divină.

Pe când participa la cel de-al doilea Conciliu Ecumenic, în anul 381, Grigore a fost ales Episcop de Constantinopol, și și-a asumat conducerea Conciliului. Însă imediat s-a stârnit împotriva lui o puternică opoziție, astfel încât situația a devenit inacceptabilă. Pentru un suflet atât de sensibil aceste dușmănii erau insuportabile. Se repeta ceea ce Grigore deja deplânsese prin cuvinte pline de mâhnire: «L-am divizat pe Cristos, noi care atât de mult îl iubeam pe Dumnezeu și pe Cristos! Ne-am mințit unii pe alții datorită Adevărului, am hrănit sentimente de ură datorită Iubirii, ne-am separat unii de alții!» (Oratio 6,3: SC 405,128). S-a ajuns astfel, într-o atmosferă de tensiune, la depuneri. În catedarala arhiplină Grigore a rostit un discurs de adio de un efect și o demnitate impresionante (cfr Oratio 42: SC 384,48-114). Își încheia îndurerata intervenție cu aceste cuvinte: «Adio, mare oraș iubit de Cristos… Fiii mei, vă implor, păziți tezaurul [credinței] care v-a fost încredințat (cfr 1Tim 6,20), amintiți-vă de suferințele mele (cfr Col 4,18). Fie ca harul Domnului nostru Isus Cristos să fie cu voi toți» (cfr Oratio 42,27: SC 384,112-114).

S-a reîntors la Nazianz și pentru aproximativ doi ani s-a dedicat grijii pastorale a comunității creștine de acolo. Apoi s-a retras definitiv în singurătate în apropierea Arianzului, pământul său natal, dedicându-se studiului și vieții ascetice. În această perioadă a compus cea mai mare parte a operei sale poetice, mai ales autobiografice: De vita sua, o nouă lectură în versuri a propriului drum uman și spiritual, un drum exemplar al unui creștin suferind, al unui om de o mare interioritate într-o lume plină de conflicte. Este un om care ne face să simțim primatul lui Dumnezeu și de aceea ne vorbește și nouă, lumii de astăzi: fără Dumnezeu omul își pierde măreția, fără Dumnezeu nu există umanism adevărat. Să ascultăm așadar această voce și să căutăm a cunoaște și noi chipul lui Dumnezeu. Într-una din poeziile sale scrisese, referindu-se la Dumnezeu: «Fii blând Doamne, Tu, Cel dincolo de toate» (Carmina [dogmatica] 1,1,29: PG 37,508). În anul 390 Dumnezeu îl primea în brațele sale pe acest slujitor fidel, care cu inteligență iscusită îl apărase în scrieri, și îl cântase cu atâta iubire în poeziile sale.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Paul Butnaru
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 08.08.2007
Publicarea pe acest sit: 08.08.2007
Etichete: ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.