Audienţa generală de miercuri

Despre rugăciune
miercuri, 20 iunie 2012

Iubiți frați și surori,

Rugăciunea noastră este foarte des cerere de ajutor în necesități. Și este și normal pentru om, deoarece avem nevoie de ajutor, avem nevoie de alții, avem nevoie de Dumnezeu. Astfel, pentru noi este normal să cerem ceva de la Dumnezeu, să căutăm ajutor de la El; și trebuie să ținem cont că rugăciunea pe care Domnul ne-a învățat-o, „Tatăl Nostru”, este o rugăciune de cerere și cu această rugăciune Domnul ne învață prioritățile rugăciunii noastre, curăță și purifică dorințele noastre și, astfel, curăță și purifică inima noastră. Deci, dacă în sine este normal ca în rugăciune să cerem ceva, nu ar trebui să fie exclusiv așa. Există și motiv de mulțumire și, dacă suntem un pic atenți, vedem că de la Dumnezeu primim atâtea lucruri bune: este așa de bun cu noi încât se potrivește, este necesar să spunem mulțumesc. Și trebuie să fie și rugăciune de laudă: dacă inima noastră este deschisă, vedem, în pofida tuturor problemelor, și frumusețea creației sale, bunătatea care se arată în creația sa. Deci, nu trebuie numai să cerem, ci și să lăudăm și să mulțumim: numai așa rugăciunea noastră este completă.

În Scrisorile sale, sfântul Paul nu numai că vorbește despre rugăciune, ci prezintă rugăciune desigur și de cerere, dar și rugăciuni de laudă și de binecuvântare pentru ceea ce Dumnezeu a realizat și continuă să realizeze în istoria umanității.

Și astăzi aș vrea să mă opresc asupra primului capitol din Scrisoarea către Efeseni, care începe chiar cu o rugăciune, care este un imn de binecuvântare, o expresie de mulțumire, de bucurie. Sfântul Paul îl binecuvântează pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, pentru că în El ne-a făcut „cunoscut misterul voinței sale” (Ef 1,9). Realmente este motiv de a mulțumi dacă Dumnezeu ne face cunoscut ceea ce este ascuns: voința sa față de noi, pentru noi; „misterul voinței sale”. „Mysterion„, „mister”: este un termen care revine des în Sfânta Scriptură și în Liturgie. Acum n-aș vrea să intru în filologie, dar în limbajul obișnuit indică ceea ce nu se poate cunoaște, o realitate pe care nu putem s-o pricepem cu inteligența noastră. Imnul care deschide Scrisoarea către Efeseni ne conduce de mână spre o semnificație mai profundă a acestui termen și a realității pe care ne-o indică. Pentru cei care cred, „mister” nu este atât necunoscutul, ci mai degrabă voința milostivă a lui Dumnezeu, planul său de iubire care în Isus Cristos s-a revelat pe deplin și ne oferă posibilitatea de „a înțelege împreună cu toți sfinții care este lărgimea și lungimea, înălțimea și profunzimea, și să cunoaștem iubirea fără margini a lui Cristos” (Ef 3,18-19). „Misterul necunoscut” al lui Dumnezeu este revelat și este că Dumnezeu ne iubește, și ne iubește de la început, din veșnicie.

Deci să ne oprim puțin asupra acestei rugăciuni solemne și profunde. „Binecuvântat să fie Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Isus Cristos” (Ef 1,3). Sfântul Paul folosește verbul „euloghein„, care în general traduce termenul ebraic „barak„: înseamnă a-l lăuda, a-l preamări, a-i mulțumi lui Dumnezeu Tatăl ca izvorul bunurilor mântuirii, ca Acela care „ne-a binecuvântat cu orice fel de binecuvântare spirituală în cele cerești, în Cristos”.

Apostolul mulțumește și laudă, dar reflectează și asupra motivelor care-l determină pe om la această laudă, la această mulțumire, prezentând elementele fundamentale ale planului divin și etapele sale. Înainte de toate, trebuie să-l binecuvântăm pe Dumnezeu Tatăl pentru că – așa scrie sfântul Paul – El „ne-a ales în el mai înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinți și neprihăniți înaintea lui în iubire” (v. 4). Ceea ce ne face sfinți și neprihăniți este iubirea. Dumnezeu ne-a chemat la existență, la sfințenie. Și această alegere precede chiar și crearea lumii. Din totdeauna suntem în planul său, în gândul său. Cu profetul Ieremia putem afirma și noi că, înainte de a ne forma în sânul mamei noastre, El ne cunoștea deja (cf. Ier 1,5); și cunoscându-ne, ne-a iubit. Chemarea la sfințenie, adică la comuniunea cu Dumnezeu aparține planului veșnic al acestui Dumnezeu, un plan care se extinde în istorie și-i cuprinde pe toți bărbații și femeile din lume, pentru că este o chemare universală. Dumnezeu nu exclude pe nimeni, proiectul său este numai de iubire. Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă: „Însuși Dumnezeu ne-a făcut sfinți, dar noi suntem chemați să rămânem sfinți. Sfânt este cel care trăiește în credință” (Omilii despre Scrisoarea către Efeseni, 1,1,4).

Sfântul Paul continuă: Dumnezeu ne-a predestinat, ne-a ales „spre înfiere, prin Isus Cristos”, să fim încorporați în Fiul său Unicul Născut. Apostolul subliniază gratuitatea acestui minunat plan al lui Dumnezeu cu privire la omenire. Dumnezeu ne alege nu pentru să suntem buni noi, ci pentru că este bun El. Și antichitatea avea despre bunătate un cuvânt: bonum est diffusivum sui: binele se comunică, face parte din esența binelui ca să se comunice, să se extindă. Și astfel, pentru că Dumnezeu este bunătatea, este comunicare de bunătate, vrea să comunice; El creează pentru că vrea să ne comunice nouă bunătatea și să ne facă buni și sfinți.

În centrul rugăciunii de binecuvântare, Apostolul ilustrează modul în care se realizează planul de mântuire al Tatălui în Cristos, în Fiul său iubit. Scrie el: „în el avem răscumpărarea prin sângele său, iertarea păcatelor după bogăția harului său” (Ef 1,7). Jertfa crucii lui Cristos este evenimentul unic și irepetabil prin care tatăl a arătat în mod luminos iubirea sa față de noi, nu numai prin cuvinte, ci în mod concret. Dumnezeu este așa de concret și iubirea sa este așa de concretă încât intră în istorie, se face om pentru a simți ce este, cum este a trăi în această lume creată, și acceptă drumul de suferință al pătimirii, îndurând și moartea. Așa de concretă este iubirea lui Dumnezeu încât participă nu numai la existența noastră, ci la suferința și moartea noastră. Jertfa crucii face în așa fel încât noi devenim „proprietate a lui Dumnezeu”, deoarece sângele lui Cristos ne-a răscumpărat de păcat, ne spală de rău, ne scoate din sclavia păcatului și a morții. Sfântul Paul ne invită să luăm în considerare cât de profundă este iubirea lui Dumnezeu care transformă istoria, care a transformat însăși viața sa din persecutor al creștinilor în Apostol neobosit al Evangheliei. Răsună încă o dată la cuvintele asiguratoare din Scrisoarea către Romani: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră? El, care nu l-a cruțat pe propriul său Fiu, ba chiar l-a dat la moarte pentru noi toți, cum nu ne va dărui toate împreună cu el?… Căci sunt convins că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălțimile, nici adâncurile și nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (Rom 8,31-32.38-39). Această certitudine – Dumnezeu este pentru noi și nici o creatură nu ne poate despărți de El, pentru că iubirea sa este mai puternică – trebuie s-o inserăm în ființa noastră, în conștiința noastră de creștini.

În sfârșit, binecuvântarea divină se încheie cu aluzia la Duhul Sfânt care a fost revărsat în inimile noastre; Mângâietorul pe care l-am primit ca pecete promisă: „El – spune Paul – este arvuna moștenirii noastre până la răscumpărarea celor pe care i-a dobândit spre lauda gloriei sale” (Ef 1,14). Răscumpărarea încă nu este încheiată – simțim asta -, dar își va avea împlinirea deplină atunci când cei pe care Dumnezeu i-a dobândit vor fi complet mântuiți. Noi suntem încă pe drumul răscumpărării, a cărei realitate esențială este dată prin moartea și învierea lui Isus. Suntem în drum spre răscumpărarea definitivă, spre eliberarea deplină a fiilor lui Dumnezeu. Și Duhul Sfânt este certitudinea că Dumnezeu va duce la împlinire planul său de mântuire, atunci când îi va conduce din nou „toate lucrurile cele din cer și cele de pe pământ sub un singur cap, Cristos” (Ef 1,10). Sfântul Ioan Gură de Aur comentează despre acest punct: „Dumnezeu ne-a ales prin credință și a imprimat în noi pecetea pentru moștenirea gloriei viitoare” (Omilii despre Scrisoarea către Efeseni, 2,11-14). Trebuie să acceptăm că drumul răscumpărării este și un drum al nostru, pentru că Dumnezeu vrea creaturi libere, care să spună „da” în mod liber; dar este mai ales și înainte de toate un drum al Său. Suntem în mâinile Sale și acum este libertate a noastră să mergem pe drumul deschis de El. Să mergem pe acest drum al răscumpărării, împreună cu Cristos și să simțim că răscumpărarea se realizează.

Viziunea pe care ne-o prezintă sfântul Paul în această mare rugăciune de binecuvântare ne-a condus la contemplarea acțiunii celor trei Persoane din Preasfânta Treime: Tatăl, care ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ne-a gândit și ne-a creat; Fiul, care ne-a răscumpărat prin sângele său și Duhul Sfânt, arvuna răscumpărării noastre și a gloriei viitoare. În rugăciunea constantă, în raportul zilnic cu Dumnezeu, să învățăm și noi, asemenea sfântului Paul, să percepem în mod tot mai clar semnele acestui plan și ale acestei acțiuni: în frumusețea Creatorului care reiese din creaturile sale (cf. Ef 3,9), așa cum cântă sfântul Francisc de Assisi: „Lăudat să fii, Domnul meu, cu toate creaturile Tale” (FF 263). Important este să fim atenți chiar acum, și în perioada vacanțelor, la frumusețea creației și să vedem cum transpare în această frumusețe chipul lui Dumnezeu. În viața lor, sfinții arată în mod luminos ce poate să facă puterea lui Dumnezeu în slăbiciunea omului. Și poate face asta și cu noi. În toată istoria mântuirii în care Dumnezeu s-a apropiat de noi și așteaptă cu răbdare timpii noștri, înțelege infidelitățile noastre, încurajează angajarea noastră și ne conduce.

În rugăciune învățăm să vedem semnele acestui plan milostiv în drumul Bisericii. Astfel creștem în iubirea lui Dumnezeu, deschizând poarta pentru ca Preasfânta Treime să vină să locuiască în noi, să lumineze, să încălzească, să conducă existența noastră. „Dacă cineva mă iubește, va ține cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi și vom veni la el și ne vom face locuință la el” (In 14,23), spune Isus, promițându-le discipolilor darul Duhului Sfânt, care îi va învăța toate. Sfântul Irineu a spus odată că în Întrupare, Duhul Sfânt s-a obișnuit să fie în om. În rugăciune trebuie să ne obișnuim noi să fim cu Dumnezeu. Acest lucru este foarte important, ca să învățăm să fim cu Dumnezeu și astfel să vedem cât de frumos este să fim cu El, care este răscumpărarea.

Dragi prieteni, atunci când rugăciunea alimentează viața noastră spirituală, noi devenim capabili să păstrăm ceea ce sfântul Paul numește „misterul credinței” într-o conștiință curată (cf. 1Tim 3,9). Rugăciunea ca mod al „obișnuirii” de a fi împreună cu Dumnezeu generează bărbați și femei însuflețiți nu de egoism, de dorința de a avea, de setea de putere, ci de gratuitate, de dorința de a iubi, de setea de a sluji, adică însuflețiți de Dumnezeu; și numai așa se poate aduce lumină în întunericul lumii.

Aș vrea să închei această cateheză cu epilogul Scrisorii către Romani. Cu sfântul Paul, să dăm și noi glorie lui Dumnezeu pentru că ne-a spus totul despre sine în Isus Cristos și ni l-a dăruit pe Mângâietorul, pe Duhul adevărului. Scrie sfântul Paul la sfârșitul Scrisorii către Romani: „Iar celui care poate să vă întărească potrivit cu evanghelia mea și cu predicare lui Isus Cristos, potrivit cu descoperirea misterului care a fost ascuns din timpuri veșnice, dar care a fost descoperit acum prin scrierile profetice, după porunca Dumnezeului celui veșnic, spre ascultarea credinței, mister care a fost făcut cunoscut tuturor națiunilor păgâne, lui Dumnezeu care, singur, este înțelept, prin Isus Cristos, lui să-i fie glorie în veci! Amin” (Rom 16,25-27). Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 20.06.2012
Publicarea pe acest sit: 20.06.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns