Audiența generală de miercuri

Cateheze despre Porunci – 8.
Ziua de odihnă, profeție de eliberare
miercuri, 12 septembrie 2018

Iubiți frați și surori, bună ziua!

În cateheza de astăzi ne întoarcem iarăși asupra poruncii a treia, cea despre ziua de odihnă. Decalogul, promulgat în cartea Exodului, este repetat în cartea Deuteronomului în mod cât de cât identic, cu excepția acestui Al Treilea Cuvânt, unde apare o prețioasă diferență: în timp ce în Exod motivul odihnei este binecuvântarea creației, în Deuteronom, în schimb, el comemorează sfârșitul sclaviei. În această zi sclavul trebuie să se odihnească asemenea stăpânului, pentru a celebra amintirea Paștelui de eliberare.

De fapt, sclavii, prin definiție nu pot să se odihnească. Însă există atâtea tipuri de sclavie, atât interioară cât și exterioară. Există constrângerile externe cum sunt asupririle, viețile sechestrate de violență și de alte tipuri de nedreptate. Există apoi închisorile interioare, care sunt, de exemplu, blocajele psihologice, complexele, limitele caracteriale și altele. Există odihnă în aceste condiții? Un om închis sau asuprit poate rămâne oricum liber? Și o persoană chinuită de dificultăți interioare poate să fie liberă?

De fapt, există persoane care, chiar și în închisoare, trăiesc o mare libertate sufletească. Să ne gândim, de exemplu, la sfântul Maximilian Kolbe, sau la cardinalul Van Thuan, care au transformat asupriri întunecate în locuri de lumină. Așa cum există persoane marcate de mari fragilități interioare care cunosc însă odihna milostivirii și știu s-o transmită. Milostivirea lui Dumnezeu ne eliberează. Și când tu te întâlnești cu milostivirea lui Dumnezeu, ai o libertate interioară mare și ești și capabil s-o transmiți. Pentru aceasta este atât de important să ne deschidem la milostivirea lui Dumnezeu pentru a nu fi sclavi de noi înșine.

Așadar, ce este libertatea? Constă oare în libertatea de alegere? Desigur, aceasta este o parte a libertății și ne angajăm pentru ca să fie asigurată fiecărui bărbat și femeie (cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituția pastorală Gaudium et spes, 73). Dar știm bine că a putea face ceea ce dorim nu este suficient pentru a fi cu adevărat liberi, și nici fericiți. Adevărata libertate este mult mai mult.

De fapt, există o sclavie care înlănțuiește mai mult decât o închisoare, mai mult decât o criză de panică, mai mult decât o impunere de orice gen: este sclavia propriului eu [1]. Acei oameni care toată ziua se uită în oglindă pentru a vedea eu-l. și propriul eu are o statură mai înaltă decât propriul trup. Sunt sclavi ai eu-lui. Eu-l poate să devină un călău care-l torturează pe om oriunde s-ar afla și îi aduce cea mai profundă asuprire, aceea care se numește ”păcat”, care nu este încălcare banală a unui cod, ci eșecul existenței și condiție de sclavi (cf. In 8,34) [2]. Păcatul este, la sfârșit, a spune și a face eu-l. ”Eu vreau să fac asta și nu-mi pasă dacă există o limită, dacă există o poruncă, nici nu-mi pasă dacă există iubire”.

Eu-l, de exemplu, să ne gândim în patimile umane: lacomul, libidinosul, avarul, furiosul, invidiosul, leneșul, mândrul – și așa mai departe – sunt sclavii viciilor lor, care îi tiranizează și îi chinuiesc. Nu există pauză pentru cel lacom, deoarece  lăcomia este ipocrizia stomacului, care este plin, dar ne face să credem că este gol. Stomacul ipocrit ne face lacomi. Suntem sclavi ai unui stomac ipocrit. Nu există pauză pentru cel lacom și cel libidinos care trebuie să trăiască din plăcere; neliniștea averii îl distruge pe avar, mereu adună bani, făcând rău altora; focul mâniei și molia invidiei ruinează relațiile. Scriitorii spun că invidia îngălbenește trupul și sufletul, ca atunci când persoana are hepatită: devine galbenă. Invidioșii au sufletul galben, pentru că niciodată nu pot avea prospețimea sănătății sufletului. Invidia distruge. Lenea care evită orice trudă ne face incapabili să trăim; egocentrismul – acel eu despre care vorbeam – mândru sapă o groapă între el și ceilalți.

Iubiți frați și surori, cine este așadar adevăratul sclav? Cine este cel care nu cunoaște odihna? Cel care nu este capabil să iubească! Și toate aceste vicii, aceste păcate, acest egoism ne îndepărtează de iubire și ne fac incapabili să iubim. Suntem sclavi de noi înșine și nu putem iubi, pentru că iubirea este mereu față de alții.

Porunca a treia, care invită să celebrăm în odihnă eliberarea, pentru noi, creștinii, este profeție a Domnului Isus, care frânge sclavia interioară a păcatului pentru a-l face pe om capabil să iubească. Iubirea adevărată este adevărata libertate: dezlipește de posesie, reconstruiește relațiile, știe să primească și să valorizeze pe aproapele, transformă în dar bucuros orice trudă și ne face capabili de comuniune. Iubirea ne face liberi și în închisoare, chiar dacă suntem slabi și limitați.

Aceasta este libertatea pe care o primim de la Răscumpărătorul, Domnul nostru Isus Cristos.

Note:
[1] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, 1733: „Alegerea neascultării și a răului este o abuzare a libertății și conduce la sclavia păcatului”.
[2] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, 1739: „Libertatea omului este finită și falibilă. De fapt, omul a greșit. În mod liber a păcătuit.  Refuzând planul de iubire al lui Dumnezeu, s-a înșelat de la sine; a devenit sclav al păcatului. Această primă alienare a generat multe altele. Istoria umanității, începând de la origini, dă mărturie despre nenorocirile și asupririle născute de inima omului, drept consecință a unei rele folosiri a libertății”.