Audiența generală de miercuri

Cateheze despre pasiunea pentru evanghelizare:
zelul apostolic al credinciosului
1. Chemarea la apostolat (Mt 9,9-13)

miercuri, 11 ianuarie 2023

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Începem astăzi un nou ciclu de cateheze, dedicat unei teme urgente și decisive pentru viața creștină: pasiunea pentru evanghelizare, adică zelul apostolic. Este vorba de o dimensiune vitală pentru Biserică: de fapt, comunitatea discipolilor lui Isus se naște apostolică, se naște misionară, nu prozelitistă și de la început trebuia să distingem asta: a fi misionar, a fi apostolic, a evangheliza nu este același lucru cu a face prozelitism, nu are nimic de-a face una cu cealaltă. Este vorba de o dimensiune vitală pentru Biserică, comunitatea discipolilor lui Isus se naște apostolică și misionară. Duhul Sfânt o plăsmuiește în ieșire – Biserica în ieșire, care iese -, pentru ca nu fie concentrată asupra sieși, ci extrovertită, martoră contagioasă a lui Isus, și credința se contagiază – orientată să iradieze lumina sa până la marginile pământului. Însă se poate întâmpla ca ardoarea apostolică, dorința de a ajunge la alții cu vestea bună a Evangheliei, să scadă, să devină lâncedă. Uneori pare să se eclipseze, sunt creștini închiși, nu se gândesc la ceilalți. Dar atunci când viața creștină pierde din vedere orizontul evanghelizării, orizontul vestirii, se îmbolnăvește: se închide în ea însăși, devine autoreferențială, se atrofiază. Fără zel apostolic, credința se ofilește. În schimb misiunea este oxigenul vieții creștine: o tonifică și o purifică. Așadar, să întreprindem un parcurs pentru redescoperirea pasiunii evanghelizatoare, începând de la Scripturi și de la învățătura Bisericii, pentru a lua de la izvoare zelul apostolic. Apoi ne vom apropia de câteva izvoare vii, de câțiva martori care au reaprins în Biserică pasiunea pentru Evanghelie, pentru ca să ne ajute să reînsuflețim focul pe care Duhul Sfânt vrea să facă să ardă mereu în noi.

Vatican Media

Și astăzi aș vrea să încep de la un episod evanghelic într-un fel emblematic, l-am auzit: chemarea apostolului Matei, și el însuși o relatează în Evanghelia sa, în textul pe care l-am ascultat (cf. 9,9-13).

Totul începe de la Isus, care „vede” – spune textul – „un om”. Puțini îl vedeau pe Matei așa cum era: îl cunoșteau ca acela care „stătea la postul de vamă” (v. 9). De fapt, era perceptor de taxe: adică unul care aduna tributuri pentru imperiul roman care ocupa Palestina. Cu alte cuvinte, era un colaboraționist, un trădător al poporului. Putem să ne imaginăm disprețul pe care oamenii îl simțeau față de el: era un „vameș”, așa se numea. Dar, în ochii lui Isus, Matei este un om, cu mizeriile sale și măreția sa. Fiți atenți la asta: Isus nu se oprește la adjective, Isus caută mereu substantivul. „Acesta este un păcătos, aceste un cutare…”, sunt adjective; Isus merge la persoană, la inimă, aceasta este o persoană, acesta este un bărbat, aceasta este o femeie, Isus merge la substanță, la substantiv, niciodată la adjectiv, lasă deoparte adjectivele. Și în timp ce între Matei și oamenii de acolo există distanță – pentru că ei vedeau adjectivul, „vameș” -, Isus se apropie de el, pentru că fiecare om este iubit de Dumnezeu; „Și acest nenorocit?”. Da, și acest nenorocit, ba mai mult el a venit pentru acest nenorocit, o spune Evanghelia: „Eu am venit pentru păcătoși, nu pentru cei drepți”. Această privire a lui Isus care este foarte frumoasă, care îl vede pe celălalt, oricine ar fi, ca destinatar al iubirii, este începutul pasiunii evanghelizatoare. Totul pornește de la această privire, pe care o învățăm de la Isus.

Putem să ne întrebăm: cum este privirea noastră față de ceilalți? De câte ori le vedem defectele și nu necesitățile; de câte ori etichetăm persoanele pentru ceea ce fac sau ceea ce gândesc! Și fiind creștini ne spunem: este dintre ai noștri sau nu este dintre ai noștri? Aceasta nu este privirea lui Isus: el privește mereu pe fiecare cu milostivire, ba chiar cu predilecție. Și creștinii sunt chemați să facă asemenea lui Cristos, privind ca el în special pe așa-numiții „îndepărtați”. De fapt, relatarea chemării lui Matei se încheie cu Isus care spune: „Nu am venit să-i chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși” (v. 13). Și dacă fiecare dintre noi se simte drept, Isus este departe, El se apropie de limitele noastre și de mizeriile noastre, pentru a ne vindeca.

Așadar, totul începe de la privirea lui Isus: „A văzut un om”, pe Matei. După asta urmează – al doilea pasaj – o mișcare. Mai întâi privirea, Isus a văzut, apoi al doilea pasaj, mișcarea. Matei stătea la postul de vamă; Isus i-a spus: „Urmează-mă”. Și „ridicându-se, el l-a urmat” (v. 9). Observăm că textul subliniază că „s-a ridicat”. Pentru ce este atât de important acest detaliu? Pentru că în acele timpuri cel care era așezat avea autoritate asupra celorlalți, care stăteau în picioare în fața lui pentru a-l asculta sau, ca în acel caz, pentru a plăti tributul. Așadar, cel care stătea așezat avea putere. Primul lucru pe care-l face Isus este să-l dezlipească pe Matei de putere: de la a sta așezat la a-i primi pe ceilalți îl pune în mișcare spre ceilalți, nu primește, nu: merge la ceilalți; îl face să lase o poziție de supremație pentru a-i pune pe același plan cu frații și a-i deschide orizonturile slujirii. Asta face și acest lucru este fundamental pentru creștini: noi, discipolii lui Isus, noi, Biserică, stăm așezați așteptând ca oamenii să vină sau știm să ne ridicăm, să pornim la drum cu ceilalți, să-i căutăm pe ceilalți? Este o poziție necreștină a spune: „Să vină, eu sunt aici, să vină”. Nu, mergi tu ca să-i cauți, fă tu primul pas.

O privire – Isus a văzut -, o mișcare – se ridică – și al treilea, o destinație. După ce s-a ridicat și l-a urmat pe Isus, unde va merge Matei? Am putea să ne imaginăm că, fiind schimbată viața acelui om, Învățătorul îl conduce spre noi întâlniri, noi experiențe spirituale. Nu, sau măcar nu imediat. În primul rând Isus merge la casa lui; acolo Matei îi pregătește „un mare ospăț”, la care „participă o mulțime numeroasă de vameși” (Lc 5,20), adică oameni ca și el. Matei se întoarce în ambientul său, dar se întoarce schimbat și împreună cu Isus. Zelul său apostolic nu începe într-un loc nou, curat, un loc ideal, îndepărtate, ci acolo, începe acolo unde trăiește, cu oamenii pe care-i cunoaște. Iată mesajul pentru noi: nu trebuie să așteptăm să fim perfecți și să fi parcurs un drum lung în urma lui Isus a-l mărturisi; vestirea noastră începe astăzi, acolo unde trăim. Și nu începe încercând să-i convingem pe ceilalți, să convingem nu: ci mărturisind în fiecare zi frumusețea Iubirii care ne-a privit și ne-a ridicat și această frumusețe, a comunica această frumusețe îi convinge pe oameni, nu a ne comunica pe noi, ci pe Domnul însuși. Noi suntem cei care-l vestesc pe Domnul, nu ne vestim pe noi înșine, nici nu vestim un partid politic, o ideologie, nu: îl vestim pe Isus. Trebuie să-l punem în contact pe Isus cu oamenii, fără a-i convinge, ci a lăsa ca Domnul să convingă. Așa cum, de fapt, ne-a învățat papa Benedict, „Biserica nu face prozelitism. Ea se dezvoltă mai degrabă prin atracție” (Omilie la Liturghia inaugurală a celei de-a V-a Conferințe Generale a Episcopatului Latinoamerican și din Caraibe, Aparecida, 13 mai 2007). A nu uita asta: când voi veți vedea creștini care fac prozelitism, care îți fac o listă de oameni pentru a veni… aceștia nu sunt creștini, sunt păgâni travestiți în creștini, dar inima este păgână. Biserică nu crește prin prozelitism, crește prin atracție. Odată îmi amintesc că în spital la Buenos Aires au plecat surorile care lucrau acolo pentru că erau puține și nu puteau duce înainte spitalul și a venit o comunitate de surori din Coreea și au sosit, să ne gândim luni, de exemplu, nu-mi amintesc ziua. Au preluat casa surorilor de la spital și marți au coborât să viziteze bolnavii din spital, dar nu vorbeau niciun cuvânt în spaniolă, vorbeau numai coreeană și bolnavii erau fericiți, pentru că ei comentau: „Surorile acestea sunt bune, bune, bune” – Dar ce ți-a spus sora? „Nimic, dar cu privirea mi-a vorbit, l-au comunicat pe Isus”. A nu ne comunica pe noi înșine, ci cu privirea, cu gesturile, a-l comunica pe Isus. Aceasta este atracția, contrariul prozelitismului.

Această mărturie atrăgătoare, această mărturie bucuroasă este destinația la care ne duce Isus cu privirea sa de iubire și cu mișcarea de ieșire pe care Duhul său o trezește în inimă. Și noi ne putem gândi dacă privirea noastră se aseamănă cu aceea a lui Isus pentru a-i atrage pe oameni, pentru a apropia de Biserică. Să ne gândim la asta.

* * *

Și să nu uităm martirizata Ucraina, mereu în inima noastră; acestui popor care experimentează suferințe crunte să exprimăm afectul nostru, apropierea noastră și rugăciunea noastră. Și acum voi rămâne câteva clipe în tăcere în fața icoanei cunoscute ca Sfânta Fecioară Maria a Poporului, venerată în Belarus, rugându-mă pentru acel iubit popor și pentru pace. Vă invit să vă uniți spiritual cu această rugăciune a mea.

Vă dau vouă tuturor binecuvântarea mea.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 11.01.2023
Publicarea pe acest sit: 11.01.2023
Etichete: , ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.