Videomesajul Papei pentru conferința TED

Videomesajul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat participanților la conferința TED

Vatican, 26 aprilie 2017

Bună seara – sau bună ziua, nu știu ce oră este acolo la voi!

La orice oră, sunt însă bucuros să particip la întâlnirea voastră. Mi-a plăcut mult titlul – „The future you” – pentru că, în timp ce privește la ziua de mâine, invită deja de astăzi la dialog: privind la viitor, invită să ne adresăm unui «tu». „The future you”, viitorul este făcut din tine, adică este făcut din întâlniri, pentru că viața se scurge prin relații. Mulți ani de viață m-au făcut să-mi formez tot mai mult convingerea că existența fiecăruia dintre noi este legată de cea a celorlalți: viața nu este timp care trece, ci timp de întâlnire.

Întâlnind sau ascultând pe bolnavii care suferă, pe migranții care înfruntă dificultăți teribile în căutarea unui viitor mai bun, pe deținuții care poartă iadul în propria inimă, persoanele, în special tinerii, care nu au loc de muncă, mă însoțește adesea o întrebare: «De ce ei și nu eu?». Și eu sunt născut într-o familie de migranți: tatăl meu, bunicii mei, ca atâția alți italieni, au plecat în Argentina și au cunoscut soarta celui care rămâne fără nimic. Și eu aș fi putut să fiu printre «rebutații» de astăzi. De aceea în inima mea rămâne mereu acea întrebare: «De ce ei și nu eu?».

Mi-ar plăcea înainte de toate ca această întâlnire să ne ajute să ne amintim că toți avem nevoie unii de alții, că putem să construim viitorul numai împreună, fără a exclude pe nimeni. Adesea nu ne gândim, dar în realitate totul este legat și avem nevoie să vindecăm legăturile noastre: chiar și acea judecată dură pe care o port în inimă împotriva fratelui meu sau a surorii mele, acea rană nevindecată, acel rău neiertat, acea supărare care îmi va face numai rău, este o bucățică de război pe care o port înlăuntrul meu, este un focar în inimă, care trebuie stins pentru ca să nu se transforme într-un incendiu și să nu devină cenușă.

Astăzi mulți, din diferite motive, par să nu creadă că este posibil un viitor fericit. Aceste temeri trebuie luate în serios. Dar nu sunt invincibile. Se pot depăși, dacă nu ne închidem în noi înșine. Pentru că fericirea se experimentează numai ca dar de armonie a fiecărui amănunt cu întregul. Și științele – știți asta mai bine decât mine – ne indică astăzi o înțelegere a realității, în care fiecare lucru există în legătură, în interacțiune continuă cu celelalte.

Și aici ajung la al doilea mesaj al meu. Cât de frumos ar fi dacă i-ar corespunde creșterii inovațiilor științifice și tehnologice și o tot mai mare egalitate și incluziune socială! Cât de frumos ar fi dacă, în timp ce descoperim noi planete îndepărtate, am redescoperi necesitățile fratelui și ale surorii care se mișcă în jurul meu! Cât de frumos ar fi ca fraternitatea, acest cuvânt așa de frumos și uneori incomod, nu s-ar reduce numai la asistență socială, ci ar deveni atitudine de fond în alegeri la nivel politic, economic, științific, în raporturile dintre persoane, dintre popoare și țări. Numai educația la fraternitate, la o solidaritate concretă, poate depăși «cultura rebutului», care nu se referă numai la hrană și bunuri, ci înainte de toate la persoanele care sunt marginalizate de sisteme tehnico-economice unde în centru, fără să ne dăm seama, adesea nu mai este omul, ci produsele omului.

Solidaritatea este un cuvânt pe care atâția vor să-l elimine din dicționar. Însă solidaritatea nu este un mecanism automatic, nu se poate programa sau comanda: este un răspuns liber care se naște din inima fiecăruia. Da, un răspuns liber! Dacă unul înțelege că viața sa, chiar și în mijlocul atâtor contradicții, este un dar, că iubirea este izvorul și sensul vieții, cum poate reține dorința de a face bine altora?

Pentru a fi activi în bine este nevoie de amintire, este nevoie de curaj și este nevoie și de creativitate. Mi-au spus că la TED s-au adunat atâția oameni creativi. Da, iubirea cere un răspuns creativ, concret, ingenios. Nu sunt suficiente bunele propuneri și formulele de rit, care adesea folosesc numai să tranchilizeze conștiințele. Împreună, să ne ajutăm ca să ne amintim că ceilalți nu sunt statistici sau numere: celălalt are o față, «tu»-ul este mereu o față concretă, un frate de care trebuie să ne îngrijim.

Există o istorie pe care Isus a relatat-o pentru ne face să înțelegem diferența dintre cel care nu se incomodează și cel care se îngrijește de celălalt. Probabil ați auzit vorbindu-se de ea: este parabola samariteanului milostiv. Când l-au întrebat pe Isus cine este aproapele meu – adică: de cine trebuie să mă îngrijesc? – Isus a relatat această istorie, istoria unui om pe care tâlharii l-au atacat, l-au jefuit, l-au bătut și l-au abandonat pe marginea drumului. Două persoane foarte respectabile din acel timp, un preot și un levit, l-au văzut, dar au mers mai departe fără să se oprească. Apoi a venit un samaritean, care aparținea unei etnii disprețuite, și acest samaritean, văzându-l pe acel om rănit la pământ, n-a trecut mai departe precum ceilalți, ca și cum n-ar fi nimic, ci i s-a făcut milă. S-a înduioșat și această compasiune l-a determinat să facă gesturi foarte concrete: a vărsat untdelemn și vin pe rănile acelui om, l-a dus într-un han și a plătit din buzunarul său pentru asistența sa.

Istoria samariteanului milostiv este istoria omenirii de astăzi. Pe drumul popoarelor există răni provocate de faptul că în centru este banul, sunt lucrurile, nu persoanele. Și există obișnuința adesea a celui care se consideră «cumsecade», de a nu ne îngriji de ceilalți, lăsând atâtea ființe umane, popoare întregi, în urmă, la pământ pe stradă. Însă există și cel care dă viață unei lumi noi, îngrijindu-se de ceilalți, chiar pe propria cheltuială. De fapt – spunea Maica Tereza de Calcutta – nu se poate iubi decât pe propria cheltuială.

Avem atât de mult de făcut, și trebuie să facem asta împreună. Dar cum să facem, cu răul pe care-l respirăm? Mulțumire fie lui Dumnezeu, niciun sistem nu poate anula deschiderea spre bine, compasiunea, capacitatea de a reacționa la răul care se nasc din inima omului. Acum voi îmi veți spune: «da, sunt cuvinte frumoase, dar eu nu sunt samariteanul milostiv și nici Maica Tereza de Calcutta». În schimb fiecare dintre noi este prețios; fiecare dintre noi este de neînlocuit în ochii lui Dumnezeu. În noaptea conflictelor prin care trecem, fiecare dintre noi poate să fie o candelă aprinsă care amintește că lumina prevalează asupra întunericului, nu contrariul.

Pentru noi creștinii, viitorul are un nume și acest nume este speranță. A avea speranță nu înseamnă a fi optimiști naivi care ignoră drama răului omenirii. Speranța este virtutea unei inimi care nu se închide în întuneric, nu se oprește la trecut, nu vegetează în prezent, ci știe să vadă ziua de mâine. Speranța este poarta deschisă spre viitor. Speranța este o sămânță de viață umilă și ascunsă, care însă se transformă cu timpul într-un copac mare; este ca o drojdie invizibilă, care face să crească tot aluatul, care dă gust întregii vieți. Și poate să facă așa de mult, pentru că este suficientă o singură mică lumină care se alimentează din speranță, și întunericul nu va mai fi complet. Este suficient un singur om pentru ca să existe speranță și acel om poți să fii tu. Apoi este un alt «tu» și un alt «tu», și atunci devenim «noi». Și când există acel «noi», începe speranța? Nu. Aceea a început cu acel «tu». Când există acel «noi», începe o revoluție.

Al treilea și ultimul mesaj pe care aș vrea să-l împărtășesc astăzi se referă tocmai la revoluție: revoluția duioșiei. Ce este duioșia? Este iubirea care devine apropiată și concretă. Este o mișcare care pornește de la inimă și ajunge la ochi, la urechi, la mâini. Duioșia înseamnă a folosi ochii pentru a-l vedea pe celălalt, a folosi urechile pentru a-l auzi pe celălalt, pentru a asculta strigătul celor mici, al săracilor, al celui care se teme de viitor; a asculta și strigătul tăcut al casei noastre comune, al pământului contaminat și bolnav. Duioșia înseamnă a folosi mâinile și inima pentru a-l mângâia pe celălalt. Pentru a ne îngriji de el.

Duioșia este limbajul celor mai mici, al celui care are nevoie de celălalt: un copil se afecționează și îl cunoaște pe tata și pe mama datorită mângâierilor, datorită privirii, datorită vocii, datorită duioșiei. Mie îmi place să aud când tata sau mama vorbesc propriului copil mic, când și ei devin copii, vorbind așa cum vorbește el, copilul. Aceasta este duioșia: a se coborî la nivelul celuilalt. Și Dumnezeu s-a coborât în Isus pentru a sta la nivelul nostru. Acesta este drumul parcurs de samariteanul milostiv. Acesta este drumul parcurs de Isus, care s-a coborât, care a străbătut toată viața omului cu limbajul concret al iubirii.

Da, duioșia este drumul pe care l-au parcurs bărbații și femeile mai curajoși și puternici. Nu este slăbiciune duioșia, este tărie. Este drumul solidarității, drumul umilinței. Permiteți-mi s-o spun clar: cu cât ești mai puternic, cu cât acțiunile tale au un impact mai mare asupra oamenilor, cu atât mai mult ești chemat să fii umil. Pentru că altminteri puterea te ruinează și tu îi vei ruina pe ceilalți. În Argentina se spunea că puterea este ca ginul luat pe stomacul gol: te face să ți se învârtă capul, te îmbată, te face să-ți pierzi echilibrul și te duce să faci rău ție însuți și celorlalți, dacă nu o pui împreună cu umilința și cu duioșia. În schimb, cu umilința și iubirea concretă, puterea – cea mai înaltă, cea mai puternică – devine slujire și răspândește binele.

Viitorul omenirii nu este numai în mâinile politicienilor, ale marilor lideri, ale marilor firme. Da, responsabilitatea lor este enormă. Dar viitorul este mai ales în mâinile persoanelor care-l recunosc pe celălalt ca pe un «tu» și pe ei înșiși ca parte dintr-un «noi».

Avem nevoie unii de alții. Și de aceea, vă rog, amintiți-vă și de mine cu duioșie, pentru ca să desfășor misiunea care mi-a fost încredințată pentru binele celorlalți, al tuturor, al vostru al tuturor, al nostru al tuturor.

Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 26.04.2017
Publicarea pe acest sit: 26.04.2017
Etichete:

Comments are closed