Videomesajul Papei adresat Congresului Internaţional de Teologie

Videomesajul Sfântul Părinte Papa Francisc
adresat Congresului Internațional de Teologie
3 septembrie 2015

Mă bucur să pot comunica împreună cu voi în acest eveniment atât de important pentru Biserica noastră din Argentina. Mulțumesc pentru că îmi dați această oportunitate de a mă uni în această aducere de mulțumire la celebrarea celor 100 de ani ai Facultății de Teologie din UCA legați cu cei 50 de ani ai Conciliului al II-lea din Vatican.

V-ați reunit trei zile făcând din această sărbătoare o ocazie pentru a aminti, pentru a recupera amintirea trecerii lui Dumnezeu prin viața noastră eclezială și a face din această trecere un motiv de mulțumire. Comemorarea ne permite să ne amintim de unde venim și, făcând astfel, ne unim cu atâția care au țesut această istorie, această viață eclezială în multiplele sale vicisitudini, și cu siguranță n-au fost puține. Comemorare care ne determină să descoperim în mijlocul drumului că poporul credincios al lui Dumnezeu n-a fost singur. Acest popor în mișcare s-a putut baza mereu pe Duhul care-l conducea, îl susținea, îl determina dinăuntru și din afară. Această amintire recunoscătoare care astăzi devine reflecție, însuflețește inima noastră. Redă viață speranței noastre pentru a trezi astăzi întrebarea pe care părinții noștri și-au pus-o ieri: Biserică, ce anume spui despre tine însăți?

Nu celebrăm și nu reflectăm două evenimente minore, ci suntem în fața a două momente de conștiință eclezială puternică. O sută de ani ai Facultății de Teologie înseamnă a celebra procesul de maturizare a unei Biserici particulare. Înseamnă a celebra viața, istoria, credința poporului lui Dumnezeu care merge pe acest pământ și care a încercat să „se înțeleagă” și să „se exprime” pornind de la propriile coordonate. Înseamnă a celebra cei o sută de ani ai unei credințe care încearcă să reflecteze în fața particularităților poporului lui Dumnezeu care trăiește, crede, speră și iubește în pământul argentinian. O credință care încearcă să se înrădăcineze, să se întrupeze, să se reprezinte, să se interpreteze în fața vieții poporului său și nu la margine.

Mi se pare de mare importanță și de accentuare clară a uni acest eveniment cu cei cincizeci de ani de la încheierea Conciliului al II-lea din Vatican. Nu există o Biserică particulară izolată, care se poate considera singură, ca și cum ar pretinde că este stăpână și unică interpretă a realității și a acțiunii Duhului. Nu există o comunitate care să aibă monopolul interpretării sau al înculturării. Așa cum, invers, nu există o Biserică universală care să stea cu spatele, să ignore, să se dezintereseze de realitatea locală. Catolicitatea cere această polaritate tensională între particular și universal, între unu și multiplu, între simplu și complex. A anihila această tensiune merge împotriva vieții Duhului. Orice tentativă, orice căutare de a reduce comunicarea, de a rupe raportul dintre Tradiția primită și realitatea concretă, pune în pericol credința poporului lui Dumnezeu. A considera nesemnificativă una dintre cele două instanțe înseamnă a ne pune într-un labirint care nu va fi aducător de viață pentru lumea noastră. A rupe această comunicare ne va duce cu ușurință să facem din viziunea noastră, din teologia noastră o ideologie. Așadar, sunt bucuros că celebrarea celor 100 de ani ai Facultății de Teologie mereu în același pas cu celebrarea celor cincizeci de ani ai Conciliului. Localul și universalul se întâlnesc pentru a se hrăni, pentru a se stimula în caracterul profetic pe care-l poartă orice Facultate de Teologie. Să ne amintim de cuvintele Papei Ioan la o lună de la începutul Conciliului: „Pentru prima dată în istorie, părinții de la Conciliu vor aparține, în realitate, tuturor popoarelor și națiunilor și fiecare va aduce contribuția de inteligență și de experiență pentru a vindeca și a însănătoși cicatricele celor două conflicte, care au schimbat profund fața tuturor țărilor” (Discursuri-Mesaje-Colocvii, AAS 54, 1962, 520-528).

Apoi subliniază că una dintre principalele contribuții ale țărilor în curs de dezvoltare în acel context universal va fi viziunea lor despre Biserică, și continuă astfel: „Biserica se prezintă așa cum este și vrea să fie, ca Biserica tuturor, și îndeosebi Biserica săracilor”.

Există o imagine propusă de Benedict al XVI-lea care-mi place mult. Referindu-se la tradiția Bisericii afirmă că „nu este transmitere de lucruri sau de cuvinte, o colecție de lucruri moarte. Tradiția este fluviul viu care ne leagă de origini, fluviul viu în care originile sunt prezente mereu” (Audiența generală, 26 aprilie 2006). Acest fluviu irigă diferite pământuri, alimentează diferite geografii, făcând să răsară ceea ce este mai bun din acel pământ, ceea ce este mai bun din acea cultură. În acest mod, Evanghelia continuă să se întrupeze în toate colțurile lumii, în manieră mereu nouă (cf. Evangelii gaudium, nr. 115).

Toate acestea ne fac să reflectăm asupra faptului că nu suntem creștini în același mod în Argentina de astăzi și în Argentina de acum o sută de ani. În India și în Canada nu sunt creștini în același mod ca la Roma. De aceea una dintre îndatoririle principale ale teologului este să discearnă, să reflecteze: ce anume înseamnă a fi creștini astăzi? „în aici și acum”; cum reușește acel fluviu al originilor să irige astăzi aceste pământului și să se facă vizibil și trăibil? Cum să se facă vie expresia justă a sfântului Vincențiu de Lerins: „ut annis consolidetur, dilatetur tempore, sublimetur aetate” (Commonitorio primo, cap. XXIII).

În această Argentină, în fața multiplelor provocări și situații care ne prezintă multidiversitatea existentă, interculturalitatea și efectele unei globalizări uniformizante care relativizează demnitatea persoanelor făcând din ele un bun de schimb; în această Argentină, ne este cerut să regândim creștinismul care se face trup, modul în care fluviul viu al Evangheliei continuă să se facă prezent pentru a adăpa setea poporului nostru.

Și pentru a înfrunta această provocare, trebuie depășite două posibile tentații: de a condamna totul, creând fraza deja cunoscută „trecutul este mereu mai bun” și refugiindu-ne în conservatorisme sau fundamentalisme; sau, dimpotrivă, de a consacra totul, negând autoritate la tot ceea ce nu are „gust de noutate”, relativizând toată înțelepciunea creată de bogatul patrimoniu eclezial.

Pentru a depăși aceste tentații, drumul este reflecția, discernământul, a lua foarte în serios Tradiția eclezială și foarte în serios realitatea, făcând-o să dialogheze.

În acest context, cred că studiul teologiei asumă importanță foarte mare. O slujire de neînlocuit în viața eclezială.

Nu sunt puține dățile în care se generează o opoziție între teologie și pastorație, ca și cum ar fi două realități opuse, separate, care n-au nimic de-a face una cu alta. Nu sunt puține dățile în care identificăm doctrinal cu conservator, retrograd; și, invers, ne gândim la pastorație pornind de la adaptare, reducere, acomodare. Ca și cum n-ar avea nimic de-a face între ele. În felul acesta se generează o falsă opoziție între așa-numiții „pastoraliști” și „academiști”, cei care stau de partea poporului și cei care stau de partea doctrinei. Se generează o falsă opoziție între teologie și pastorație; între reflecția credincioasă și viața credincioasă; atunci, viața nu are spațiu pentru reflecție și reflecția nu găsește spațiu în viață. Marii părinți ai Bisericii, Irineu, Augustin, Vasile, Ambroziu, numai pentru a cita câțiva, au fost mari teologi pentru că au fost mari păstori.

Una dintre principalele contribuții ale Conciliului al II-lea din Vatican a fost tocmai aceea de a încerca să depășească acest divorț dintre teologie și pastorație, dintre credință și viață. Îndrăznesc să spun că a revoluționat într-o anumită măsură statutul teologiei, modul credincios de a face și de a gândi.

Nu pot uita cuvintele lui Ioan al XXIII-lea în discursul de deschidere a Conciliului, când a spus: „Un lucru este substanța doctrinei vechi a Depozitului Credinței și alt lucru este forma cu care ea este prezentată”.

Trebuie să înfruntăm munca, munca grea de a distinge mesajul de Viață de forma sa de transmitere, de elementele sale culturale în care odinioară a fost codificat. O teologie „răspunde la întrebările dintr-un timp și nu face asta niciodată în alt mod decât în aceiași termeni, pentru că sunt cei pe care îi trăiesc și îi vorbesc oamenii dintre societate” (Michel de Certeau, La debilidad del creer, 51).

A nu face acest exercițiu de discernământ duce într-un mod sau în altul la trădarea conținutului mesajului. Face în așa fel încât Vestea Bună să înceteze să fie nouă și mai ales bună, devenind un cuvânt steril, golit de toată forța sa creatoare, vindecătoare și învietoare, și punând astfel în pericol credința persoanelor din timpul nostru. Lipsa acestui exercițiu teologic eclezial este o mutilare a misiunii pe care suntem invitați s-o realizăm. Doctrina nu este un sistem închis, lipsit de dinamici capabile să genereze întrebări, îndoieli, interogative. Dimpotrivă, doctrina creștină are față, are trup, are carne, se numește Isus Cristos și Viața sa e cea care este oferită din generație în generație tuturor oamenilor și în toate locurile. A păstra doctrina cere fidelitate față de ceea ce s-a primit și – în același timp – să se țină cont de interlocutor, de destinatar, să fie cunoscut și să fie iubit.

Această întâlnire dintre doctrină și pastorație nu este opțională, este constitutivă a unei teologii care vrea să fie eclezială.

Întrebările poporului nostru, suferințele sale, bătăliile sale, visele sale, luptele sale, preocupările sale, au o valoare hermeneutică pe care n-o putem ignora dacă vrem să luăm în serios principiul întrupării. Întrebările sale ne ajută să ne întrebăm, interogativele sale ne interoghează. Toate acestea ne ajută să aprofundăm misterul Cuvântului lui Dumnezeu, Cuvânt care cere ca să se dialogheze, să se intre în comuniune. Deci nu putem ignora acest popor al nostru în momentul în care facem teologie. Dumnezeul nostru a ales acest drum. El s-a întrupat în această lume, străbătută de conflicte, nedreptăți, violențe; străbătut de speranțe și vise. De aceea, nu ne rămâne alt loc unde să-l căutăm decât în această lume concretă, această Argentină concretă, pe străzile sale, în cartierele sale, în oamenii săi. Acolo El deja mântuiește.

Formulările noastre de credință s-au născut în dialog, în întâlnire, în confruntare, în contact cu diferitele culturi, comunități, națiuni, situații care cereau o reflecție mai mare în fața a ceea ce n-a fost explicat înainte. De aceea evenimentele pastorale au o valoare considerabilă. Și formulările noastre de credință sunt expresia unei vieți trăite și ponderate în mod eclezial.

Într-un creștin există ceva suspect atunci când încetează să admită nevoia de a fi criticat de alți interlocutori. Persoanele și diferitele lor conflictualități, periferiile, nu sunt opționale, ci necesare pentru o mai mare înțelegere a credinței. De aceea este important să ne întrebăm: La cine ne gândim când facem teologie? Ce persoane avem în fața noastră? Fără această întâlnire cu familia, cu poporul lui Dumnezeu, teologia riscă mult să devină ideologie. Să nu uităm, Duhul Sfânt în poporul care se roagă este subiectul teologiei. O teologie care nu se naște în sânul său are mireasma unei propuneri care poate fi frumoasă, dar nu reală.

Asta ne revelează provocarea sădită în vocația teologului, cât de stimulant este studiul teologiei și marea responsabilitate pe care o are în realizarea sa. În această privință îmi permit să clarific trei trăsături ale identității teologului:

1. Teologul este în primă instanță un fiu al poporului său. Nu poate și nu vrea să se dezintereseze de ai săi. Cunoaște lumea sa, limba sa, rădăcinile sale, istoriile sale, tradiția sa. Este omul care învață să valorizeze ceea ce a primit, ca semn al prezenței lui Dumnezeu, pentru că știe că credința nu-i aparține. A primit-o gratuit de la Tradiția Bisericii, grație mărturiei, catehezei și generozității atâtora. Asta îl face să recunoască faptul că poporul credincios în care s-a născut are o semnificație teologică pe care n-o poate ignora. Știe că este „altoit” într-o conștiință eclezială și se cufundă în acele ape.

2. Teologul este un credincios. Teologul este unul care a avut experiența lui Isus Cristos și a descoperit că fără El nu mai poate trăi. Știe că Dumnezeu se face prezent, ca un cuvânt, ca tăcere, ca rană, ca vindecare, ca moarte și ca înviere. Teologul e cel care știe că viața sa este marcată de această amprentă, de acest semn, care a lăsat deschise setea sa, neliniștea sa, curiozitatea sa, existența sa. Teologul e cel care știe că nu poate trăi fără obiectul/subiectul iubirii sale și își consacră viața pentru a-l putea împărtăși cu frații. Nu este teolog cel care nu poate spune: „nu pot trăi fără Cristos” și de aceea, cel care nu vrea să facă asta încearcă să dezvolte în el însuși aceleași sentimente ale Fiului.

3. Teologul este un profet. Una dintre marile provocări puse în lumea contemporană nu este ușurința cu care se poate face abstracție de Dumnezeu ci, din punct de vedere social, s-a făcut încă un alt pas. Criza actuală este centrată pe incapacitatea pe care o au persoanele de a crede în orice alt lucru în afară de ele însele. Conștiința individuală a devenit măsura tuturor lucrurilor. Asta generează o crăpătură în identitățile personale și sociale. Această nouă realitate provoacă un întreg proces de înstrăinare datorat lipsei de trecut și de aceea de viitor. Pentru aceasta teologul este profetul, pentru că menține vii conștiința trecutului și invitația care vine de la viitor. Este omul capabil să denunțe orice formă alienantă pentru că intuiește, reflectă în fluviul Tradiției pe care a primit-o de la Biserică speranța la care suntem chemați. Și pornind de la această privire, invită la trezirea conștiinței ațipite. Nu este omul care se conformează, care se obișnuiește. Dimpotrivă, este omul atent la tot ceea ce poate dăuna sau distruge pe ai săi.

De aceea, există un singur mod de a face teologie: în genunchi. Nu este numai un act evlavios de rugăciune pentru a gândi după aceea teologia. Este vorba despre o realitate dinamică între gândire și rugăciune. O teologie în genunchi înseamnă a îndrăzni să gândești rugându-te și a te ruga gândind. Comportă un joc, între trecut și prezent, între prezent și viitor. Între acel deja și acel încă nu. Este o reciprocitate între Paște și atâtea vieți nerealizate care se întreabă: Unde este Dumnezeu?

Este sfințenie de gândire și luciditate rugătoare. Este, mai ales, umilință care ne permite să punem inima noastră, mintea noastră în sintonie cu acel „Deus semper maior”.

Nu trebuie să ne fie frică să ne punem în genunchi în fața altarului reflecției și să facem asta cu „bucuria și speranța, tristețea și angoasa oamenilor de azi, mai ales ale săracilor și ale tuturor celor care suferă” (Gaudium et spes, nr. 1), în fața privirii Celui care face noi toate lucrurile (cf. Ap 21,5).

Atunci ne vom insera tot mai mult în acel popor credincios care profețește, popor credincios care vestește frumusețea Evangheliei, popor credincios care „nu blestemă, ci este primitor și știe să realizeze viața binecuvântând-o. Caută astfel o corespundere creatoare cu problemele din epoca noastră (Olivier Clement, Un ensayo de lectura ortodoxa de la Constitución, 651).

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 03.09.2015
Publicarea pe acest sit: 06.09.2015
Etichete:

Lasă un răspuns