Testamentul Papei Ioan Paul al II-lea

Testamentul Sanctității Sale Papa Ioan Paul al II-lea
dat publicității la 7 aprilie 2005, reconstituit din notițele papale

Testamentul din 6 martie 1979
(și completările ulterioare)

Totus Tuus ego sum

În Numele Preasfintei Treimi. Amin.

„Privegheați deci, că nu știți în care zi vine Domnul vostru” (cf. Mt 24,42) – aceste cuvinte îmi amintesc de chemarea finală, care se va întâmpla atunci când va dori Domnul. Doresc să îi urmez Lui, și doresc ca tot ceea ce face parte din viața mea pământească să mă pregătească pentru acest moment. Nu cunosc când va veni ceasul, dar ca de altfel orice altceva, îl las în mâinile Maicii Maestrului meu: Totus Tuus. În aceleași Mâini materne las totul și pe toți cei de care viața mea și vocația mea m-au legat. În aceste Mâini las, mai presus de toate, Biserica, precum și Națiunea mea și întreaga umanitate. Le mulțumesc tuturor. Tuturor le cer iertare. Cer de asemenea rugăciuni, pentru ca Mila lui Dumnezeu să fie mai mare decât slăbiciunile și nevrednicia mea.

În timpul exercițiilor spirituale am recitit testamentul Sfântului Părinte Paul al VI-lea. Această lectură m-a făcut să scriu acest testament.

Nu las în urma mea vreo proprietate de care să trebuiască să dispun. În ce privește obiectele de zi cu zi pe care le-am folosit, cer să fie distribuite după cum se va considera oportun. Notițele mele personale să fie arse. Cer ca la acest lucru să fie supravegheat de pr. Stanislaw, căruia îi mulțumesc pentru colaborarea și ajutorul atât de îndelungate și atât de pline de înțelegere. Toate celelalte mulțumiri, în schimb, le așez în inima mea înaintea lui Dumnezeu însuși, deoarece este dificil să le exprim.

În ceea ce privește funeraliile, repet aceleași dispoziții care au fost date de Sfântul Părinte Paul al VI-lea. (Aici este introdusă o notă pe margine: îngropare în pământ, nu în sarcofag, 13 martie 1992)

apud Dominum misericordia
et copiosa apud Eum redemptio

Ioan Paul pp. II
Roma, 6 martie 1979

După moartea mea cer Sfinte Liturghii și rugăciuni.

5 martie 1990

* * *

O foaie nedatată

Îmi exprim cea mai profundă încredere că, în ciuda tuturor slăbiciunilor mele, Domnul îmi va da harul necesar pentru a face față după voia Sa la orice sarcină, încercare sau suferință pe care El o va cere slujitorului Său, în decursul vieții. Am de asemenea încredere că El nu îmi va permite niciodată – prin vreo atitudine a mea: cuvinte, fapte sau omisiuni – să îmi trădez obligațiile în acest sfânt Scaun Petrin.

* * *

24 februarie – 1 martie 1980

Și în timpul acestor exerciții spirituale am reflectat asupra adevărului Preoției lui Cristos în perspectiva acelei Trecerii care este pentru fiecare dintre noi momentul propriei morți. Pentru noi, Învierea lui Cristos este un elocvent (adăugat deasupra: decisiv) semn al plecării din această lume – pentru a ne naște într-o alta, în lumea viitoare.

Am citit apoi înregistrarea testamentului meu de anul trecut, scris de asemenea în timpul exercițiilor spirituale – l-am comparat cu testamentul marelui meu Predecesor și Părinte Paul al VI-lea, cu a acea sublimă mărturie asupra morții unui creștin și a unui Papă – și am reînnoit în mine conștientizarea problemelor la care se referă înregistrarea din 6 martie 1979, pregătită de mine (într-un mod mai degrabă provizoriu).

Astăzi doresc să adaug la ea doar aceasta: că fiecare dintre noi trebuie să avem în minte perspectiva morții. Și trebuie să fim gata să ne prezentăm în fața Domnului și Judecătorului – care este în același timp Răscumpărător și Tată. Așadar și eu iau în considerare aceasta în mod continuu, încredințând acel moment decisiv Mamei lui Cristos și a Bisericii – Mamei speranței mele.

Timpurile în care trăim sunt nespus de dificile și tulburătoare. Dificilă și tensionată a devenit și calea Bisericii, o încercare caracteristică acestor timpuri – atât pentru Credincioși cât și pentru Păstori. În unele Țări (de exemplu în acelea despre care am citit în timpul exercițiilor spirituale), Biserica se găsește într-o perioadă de persecuție care nu este în nici un caz mai ușoară decât cea din primele secole, ci chiar o depășește prin gradul de cruzime și ură. Sanguis martyrum – semen christianorum. Și pe lângă aceasta – mulți oameni mor nevinovați chiar în această Țară în care trăim noi…

Încă o dată doresc să mă încredințez total harului Domnului. El Însuși va decide când și cum trebuie să îmi închei viața pământească și slujirea pastorală. În viață și în moarte, Totus Tuus prin Maria Neprihănita. Acceptând această moarte, încă de acum, sper ca Cristos să îmi dea harul pentru trecerea finală, adică pentru Paștele (meu). Sper de asemenea ca El să o facă utilă și pentru această cauză mai importantă pe care caut să o slujesc: mântuirea oamenilor, apărarea familiei umane și, în ea, a tuturor națiunilor și a tuturor popoarelor (între ele, în mod special mă îndrept spre Patria mea pământească), și utilă pentru persoanele pe care mi le-a încredințat în mod special, pentru problema Bisericii, pentru gloria lui Dumnezeu Însuși.

Nu doresc să adaug nimic la ceea ce am scris acum un an – doar să îmi exprim această disponibilitate și, în același timp, această încredere la care încă o dată exercițiile spirituale m-au predispus.

Ioan Paul al II-lea

* * *

Totus Tuus ego sum

5 martie 1982

În cursul exercițiilor spirituale din acest an am citit (de mai multe ori) textul testamentului din 6 martie 1979. Deși îl consider încă provizoriu (ne-definitiv), îl las în forma în care există el. Nu schimb nimic (pentru moment) și nici nu adaug nimic, în ceea ce privește dispozițiile conținute în el.

Atentatul asupra vieții mele din 13 mai 1981 a confirmat într-un anume fel acuratețea cuvintelor pe care le-am scris în perioada exercițiilor spirituale din 1980 (24 februarie – 1 martie).

Simt cu atât mai profund faptul că sunt pe deplin în Mâinile lui Dumnezeu – și rămân în continuare la dispoziția Domnului meu, încredințându-mă Lui și Neprihănitei Sale Mame (Totus Tuus).

Ioan Paul al II-lea

* * *

5 martie 1982

În legătură cu ultima frază din testamentul meu din 6 martie 1979 („privind locul – adică locul funeraliilor – să decidă Colegiul Cardinalilor și Compatrioții”) – voi clarifica la ce mă gândesc: Mitropolitul de Cracovia sau Consiliul General al Episcopatului din Polonia – în timp ce cer Colegiului Cardinalilor să satisfacă, pe cât este posibil, eventualele cereri mai sus amintite.

* * *

1 martie 1985 (în timpul exercițiilor spirituale)

Din nou – în ceea ce privește expresia „Colegiul Cardinalilor și Compatrioții”: „Colegiul Cardinalilor” nu are nici o obligație de a consulta „Compatrioții” pe această temă; o poate însă face dacă, din anumite motive, va considera că ar fi bine așa.

IPII

Exercițiile spirituale pentru Anul Jubiliar 2000
(12-18 martie)
(pentru testamentul meu)

1. Când, la 16 octombrie 1978, Conclavul Cardinalilor l-au ales pe Ioan Paul al II-lea, primatul Poloniei, Cardinalul Stefan Wyszynski mi-a spus: „Sarcina noului Papă va fi să ducă Biserica în cel de-al Treilea Mileniu”. Nu știu dacă repet fraza exact, dar cel puțin acesta era sensul la ceea ce am auzit atunci. Acestea au fost spuse de Omul care a intrat în istorie ca Primatul Mileniului. Un mare Primat. Am fost martor al misiunii sale, al încredințării sale totale. Al bătăliilor lui: al victoriei lui. „Victoria, atunci când va veni, va fi o victorie prin Maria” – Primatul Mileniului obișnuia să repete aceste cuvinte ale predecesorului său, Cardinalul August Hlond.

Astfel am fost pregătit într-un anume fel pentru sarcina care se prezenta înaintea mea la 16 octombrie 1978. Acum când scriu aceste cuvinte, Jubileul Anului 2000 este deja o realitate în desfășurare. În noaptea de 24 decembrie 1999, a fost deschisă Poarta simbolică a Marelui Jubileu din Bazilica San Pietro, apoi cea de la San Giovanni in Laterano, apoi Santa Maria Maggiore – la trecerea dintre ani, și în ziua de 19 ianuarie Poarta Bazilicii San Paolo fuori le mura. Acest ultim eveniment, dat fiind caracterul său ecumenic, a rămas imprimat în memoria mea în mod special.

2. Pe măsură ce Anul Jubiliar avansează, zi de zi se închide în urma noastră secolul al XX-lea, iar secolul al XXI-lea se deschide. Conform planurilor Providenței Divine, mi s-a dat să trăiesc în acest dificil secol care se retrage în trecut, și acum, în anul în care vârsta vieții mele ajunge la 80 de ani (‘octogesima adveniens‘), trebuie să mă întreb dacă nu este timpul să repet cu biblicul Simeon ‘Nunc dimittis‘.

În 13 mai 1981, ziua atacului asupra Papei în timpul audienței generale din Piața San Pietro, Providența Divină m-a salvat în mod miraculos de la moarte. Cel care este Singurul Domn al vieții și al morții, El Însuși mi-a prelungit această viață, într-un anume fel mi-a dat-o din nou. Din acel moment aceasta i-a aparținut Lui și mai mult. Sper că mă va ajuta să recunosc până când trebuie să continui această slujire, la care m-a chemat la 16 octombrie 1978. Îi cer să mă cheme înapoi atunci când El Însuși va dori. „Și dacă trăim, și dacă murim, ai Domnului suntem” (cf. Rm 14,8). Sper, de asemenea, că, până când îmi va fi dat să îndeplinesc ministerul petrin în Biserică, Mila lui Dumnezeu îmi va da forțele necesare pentru această slujire.

3. După cum fac în fiecare an în timpul exercițiilor spirituale, mi-am citit testamentul din 6 martie 1979. Continuu să îmi mențin dispozițiile conținute în acesta. Ceea ce am scris atunci, și în timpul următoarelor exerciții spirituale, constituie o reflecție asupra situației generale dificile și tensionate care a caracterizat anii optzeci. Din toamna anului 1989, această situație s-a schimbat. Ultimul deceniu al secolului trecut a fost liber de tensiunile precedente; aceasta nu înseamnă că nu a adus cu sine noi probleme și dificultăți. Providența Divină să fie în mod special lăudată pentru aceasta, pentru că perioada așa numitului ‘război-rece’ s-a încheiat fără conflictul nuclear violent al cărui pericol atârna asupra lumii în perioada precedentă.

4. Fiind în pragul celui de-al treilea mileniu „in medio Ecclesiae”, doresc încă o dată să îmi exprim recunoștința față de Duhul Sfânt pentru marele dar al Conciliului Vatican II, pentru care, împreună cu întreaga Biserică – și mai întâi de toate cu întregul episcopat – mă simt îndatorat. Sunt convins că pentru mult timp, noile generații se vor inspira din bogățiile oferite de acest Conciliu al secolului al XX-lea. Ca Episcop care a participat la evenimentul conciliar din prima până în ultima zi, doresc să încredințez acest mare patrimoniu tuturor celor care sunt și vor fi chemați în viitor să îl împlinească. Din partea mea, îi mulțumesc Păstorului etern care mi-a permis să slujesc această cauză măreață în decursul anilor pontificatului meu.

In medio Ecclesiae„… din primii ani ai slujirii mele ca Episcop – tocmai mulțumită Conciliului – mi-a fost dat să trăiesc comuniunea fraternă a Episcopatului. Ca preot al Arhidiecezei de Cracovia am trăit comuniunea fraternă presbiterală – iar Conciliul a deschis o nouă dimensiune a acestei experiențe.

5. Pe cât de multe persoane ar trebui să le înșir aici! Poate Domnul Dumnezeu i-a chemat la Sine pe majoritatea dintre ei – cât despre cei care sunt încă în această lume, fie ca cuvintele acestui testament să îi amintească, pe toți și de pretutindeni, oriunde s-ar afla.

În decursul celor peste 20 de ani de când îndeplinesc ministerul petrin „in medio Ecclesiae”, am experimentat colaborarea binevoitoare și cât se poate de rodnică a atâtor Cardinali, Arhiepiscop și Episcopi, a atâtor preoți, a atâtor persoane consacrate – frați și surori – și, în fine, a nenumărator persoane laice, din Curie, din Vicariatul Diecezei de Roma, precum și din afara acestor medii.

Cum să îi nu îmbrățișez cu o amintire plină de recunoștință pe toți Episcopii din lume, pe care i-am întâlnit în succesiunea vizitelor „ad limina Apostolorum„! Cum să nu îi amintesc și pe numeroșii frați creștini ne-catolici! Și pe rabinul Romei și pe atât de numeroșii reprezentanți ai religiilor necreștine! Și pe atâția reprezentanți ai lumii culturii, științei, politicii și a mijloacelor de comunicare socială!

6. Pe măsură ce viața mea pământească se apropie de sfârșit, mă întorc cu gândul la începuturi, la părinții mei, la fratele meu și la sora mea (pe care nu am cunoscut-o pentru că a murit înainte de nașterea mea), la parohia din Wadowice, unde am fost botezat, la acel orașul pe care îl iubesc, la cei de-o vârstă cu mine, la colegii și colegele din școala elementară, din liceu și de la universitate, până în perioada ocupației, când am fost muncitor, apoi la parohia din Niegowic, la Sf. Florian din Cracovia, la slujirea pastorală a mediului academic, a mediului… a tuturor mediilor… la Cracovia și la Roma, la persoanele care mi-au fost încredințate în mod special de Domnul.

Tuturor doresc să le spun un singur lucru: „Fie ca Dumnezeu să vă răsplătească.”

„In manus tuas, Domine, commendo spiritum meum.”
A.D.
17.III.2000

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 07.04.2005
Publicarea pe acest sit: 07.04.2005
Etichete:

Lasă un răspuns