Tertio Millennio Adveniente

Scrisoarea Apostolică
Tertio Millennio Adveniente

a Suveranului Pontif Papa Ioan Paul al II-lea
către episcopat, către cler și către credincioși
despre pregătirea Jubielului Anului 2000

Episcopilor,
Preoților și diaconilor,
Călugărilor și călugărițelor,
Tuturor credincioșilor laici

1. ÎN PRAGUL CELUI DE-AL TREILEA MILENIU al erei noastre, gândul se îndreaptă spontan spre cuvintele Apostolului Paul: «Când a venit plinirea timpului, Dumnezeu a trimis pe Fiul său născut din femeie» (Gal 4, 4). Plinirea timpului se identifică cu misterul Întrupării Cuvântului, Fiul cel de o ființă cu Tatăl, și cu misterul Răscumpărării lumii. Sfântul Paul subliniază în acest fragment că Fiul lui Dumnezeu s-a născut din femeie, s-a născut sub Lege, a venit în lume ca să-i răscumpere pe cei ce erau sub Lege, ca ei să poată dobândi înfierea. Apoi adaugă: «Și dovada că sunteți fii este că a trimis Dumnezeu în inimile noastre pe Duhul Fiului său care strigă: Abba, Tată!» Concluzia este cu adevărat plină de mângâiere: «Așadar, nu mai ești rob, ci fiu; iar de ești fiu, ești și moștenitor, din darul lui Dumnezeu.» (Gal 4, 6-7).

Această prezentare paulină a misterului Întrupării conține revelația misterului trinitar și a continuării misiunii Fiului în misiunea Duhului Sfânt. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, zămislirea lui, nașterea lui sunt premisele trimiterii Duhului Sfânt. Textul sfântului Paul lasă astfel să transpară plinătatea misterului Întrupării răscum­părătoare.

I. «ISUS CRISTOS ESTE ACELAȘI IERI ȘI ASTĂZI…» (Evr 13, 8)

2. În Evanghelia sa, Luca ne-a transmis o descriere concisă a împrejurărilor nașterii lui Isus: «În zilele acelea a ieșit poruncă de la Cezar Augustus să se înscrie toată lumea… Și mergeau toți să se înscrie, fiecare în cetatea sa. S-a dus și Iosif, din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, numită Betleem, căci era din casa și din familia lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, logodnica sa, care era însărcinată. Și, pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele Mariei ca să nască; și l-a născut pe fiul ei întâi născut, l-a înfășat și l-a culcat în iesle, căci nu era loc pentru ei în casa de popas.» (2, 1. 3-7).

Astfel se împlinea ceea ce prezisese îngerul Gabriel la Buna-Vestire. El îi adresase aceste cuvinte Fecioarei din Nazaret: «Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine» (1, 28). Aceste cuvinte o tulburaseră pe Maria și de aceea Trimisul dumnezeiesc se grăbise să adauge: «Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Iată, vei zămisli și vei naște un fiu și-i vei pune numele Isus. Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt se va numi (…). Duhul Sfânt se va coborî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea și Cel ce se va naște din tine va fi sfânt și Fiul lui Dumnezeu se va numi» (1, 30-32. 35). Răspunsul Mariei la mesajul îngerului a fost limpede: «Iată slujitoarea Domnului; fie mie după cuvântul tău.» (1, 38). Niciodată în istoria omului n-au depins lucruri de asemenea importanță ca acum de consimțământul făpturii omenești.[1]

3. În Prologul Evangheliei sale, Ioan cuprinde într-o singură frază toată profunzimea misterului Întrupării. El scrie: «Și Cuvântul s-a făcut trup și s-a sălășluit între noi și am văzut slava lui; slavă ca a Unuia-născut de la Tatăl, plin de har și de adevăr» (1, 14). Pentru Ioan, în zămislirea și nașterea lui Isus se înfăptuiește Întruparea Cuvântului veșnic, de o ființă cu Tatăl. Evanghelistul se referă la Cuvântul care, la început, era la Dumnezeu și prin care toate s-au făcut; Cuvântul în care era viața, viața care era lumina oamenilor (cf. 1, 1-5). Despre Fiul unul-născut, Dumnezeu născut din Dumnezeu, Apostolul Paul scrie că a fost «întâiul născut mai înainte de toată făptura» (Col 1, 15). Dumnezeu creează lumea prin Cuvânt. Cuvântul este Înțelepciunea veșnică, Gândul și Chipul substanțial al lui Dumnezeu, «strălucirea slavei lui, chipul ființei lui» (Evr 1, 3). El, născut din veșnicie și din veșnicie iubit de Tatăl, Dumnezeu din Dumnezeu și Lumină din Lumină, este începutul și arhetipul tuturor lucrurilor create de Dumnezeu în timp.

Faptul că la plinirea timpului Cuvântul veșnic și-a asumat condiția de creatură conferă evenimentului din Betleem de acum două mii de ani o valoare cosmică unică. Datorită Cuvântului, lumea făpturilor se prezintă ca «cosmos», ca univers ordonat. Și tot Cuvântul este acela care, întrupându-se, reînnoiește ordinea cosmică a creației. Scrisoarea către efeseni vorbește despre planul pe care Dumnezeu l-a hotărât mai înainte în Cristos, «în orânduirea plinirii timpurilor: să adune toate în Cristos, cele din cer și cele de pe pământ» (1, 10).

4. Cristos, Răscumpărătorul lumii, este singurul mijlocitor între Dumnezeu și oameni și nu este dat sub cer alt nume în care să putem fi mântuiți (cf. Fapte 4, 12). Citim în Scrisoarea către efeseni: «Întru El avem răscumpărarea prin Sângele lui, iertarea păcatelor, după bogăția harului său, care a prisosit în noi, în toată înțelepciunea și priceperea, dezvăluindu-ne taina voii sale, după placul bunăvoinței sale, ceea ce hotărâse mai înainte în El, în orânduirea plinirii timpurilor» (1, 7-10). Cristos, Fiul cel de o ființă cu Tatăl, este deci Acela care revelează planul lui Dumnezeu pentru întreaga creație și în mod deosebit pentru oameni. După cum afirmă sugestiv Conciliul Vatican II, El «îl dezvăluie pe deplin omului pe om și îi descoperă măreția chemării proprii»[2]. El îi arată această chemare revelând misterul Tatălui și al iubirii lui. «Chip al nevăzutului Dumnezeu», Cristos este Omul desăvârșit care a redat fiilor lui Adam asemănarea cu Dumnezeu deformată de păcat. În natura sa umană lipsită de orice păcat și asumată în Persoana dumnezeiască a Cuvântului, natura comună fiecărei ființe umane este înălțată la o demnitate sublimă: «Prin Întrupare, însuși Fiul lui Dumnezeu s-a unit, într-un fel, cu orice om. A lucrat cu mâini omenești, a gândit cu minte omenească, a voit cu voință omenească, a iubit cu inimă omenească. Născut din Maria Fecioara, s-a făcut cu adevărat unul dintre noi, asemănător nouă întru toate, afară de păcat».[3]

5. Faptul, pentru Fiul lui Dumnezeu, de «a deveni unul dintre noi» s-a săvârșit în cea mai mare smerenie. Nu este deci de mirare că istoriografia profană, interesată de evenimente mai zgomotoase și de personaje mai de vază, nu i-a acordat la început decât scurte aluzii, care sunt totuși semnificative. Cristos este menționat de exemplu în Antichitățile iudaice, operă redactată la Roma de către istoricul Iosephus Flavius între 93 și 94,[4] și mai ales în Analele lui Tacit, alcătuite între 115 și 120, unde istoricul, relatând incendiul Romei din 64, în legătură cu care Nero îi acuza pe nedrept pe creștini, face explicit aluzie la Cristos «executat de procuratorul Ponțiu Pilat sub împăratul Tiberiu».[5] Suetoniu, și el, în biografia împăratului Claudiu scrisă în jur de 121, ne spune că iudeii au fost expulzați din Roma pentru că, «la instigația unui anume Chrestus, provocau tulburări frecvente».[6] Printre interpreți este răspândită convingerea că acest text se referă la Isus Cristos, devenit motiv de înfruntare în cadrul comunității evreiești din Roma. Mai există o mărturie importantă, care confirmă răspândirea rapidă a creștinismului: cea a lui Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bitiniei, care-i raportează Împăratului Traian, între 111 și 113, că un mare număr de persoane se adunau «într-o zi stabilită, înainte de răsăritul soarelui, ca să cânte în coruri alternative un imn lui Cristos ca unui Dumnezeu».[7]

Dar marele eveniment, pe care istoricii necreștini se limitează să-l menționeze, este pus în lumină deplină de scrierile Noului Testament care, deși sunt documente de credință, nu sunt mai puțin vrednice de crezare, în tot ce relatează, și ca mărturii istorice. Cristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat, Stăpân al cosmosului, este și Stăpân al istoriei, pentru care este «Alfa și Omega» (Ap 1, 8; 21, 6), «Începutul și Sfârșitul» (Ap 21, 6). În El Tatăl și-a spus ultimul cuvânt despre om și despre istoria lui. Aceasta o spune într-o sinteză expresivă Scrisoarea către evrei: «După ce Dumnezeu, odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri a vorbit părinților noștri prin proroci, în aceste timpuri de pe urmă ne-a vorbit nouă prin Fiul» (1, 1-2).

6. Isus s-a născut în poporul ales, ca împlinire a făgăduinței făcute lui Abraham și în mod constant amintite de profeți. Aceștia vorbeau în numele și în locul lui Dumnezeu. Într-adevăr, economia Vechiului Testament are esențialmente ca scop pregătirea și vestirea venirii lui Cristos, Răscumpărătorul universului, și a Împărăției sale mesianice. Cărțile Vechiului Legământ sunt astfel mărturii permanente ale unei atente pedagogii divine.[8] Această pedagogie își atinge scopul în Cristos. Într-adevăr, El nu se limitează să vorbească «în numele lui Dumnezeu» ca profeții, ci Dumnezeu însuși este cel care vorbește în Cuvântul său veșnic făcut trup. Atingem aici punctul esențial ce diferențiază creștinismul de celelalte religii, în care s-a exprimat încă de la început căutarea lui Dumnezeu din partea omului. În creștinism punctul de plecare este Întruparea Cuvântului. Aici nu numai omul îl caută pe Dumnezeu, ci Dumnezeu în Persoană vine să vorbească despre Sine omului și să-i arate calea pe care va putea ajunge la El. Acest lucru îl proclamă prologul Evangheliei după Ioan: «Pe Dum­nezeu nimeni nu l-a văzut vreodată; Fiul Unul-născut, care este în sânul Tatălui, El l-a făcut cunoscut» (1, 18). Cuvântul Întrupat este deci împlinirea aspirației prezente în toate religiile omenirii: această împlinire este lucrarea lui Dumnezeu și depășește orice așteptare omenească. Este un mister al harului.

În Cristos, religia nu mai este o «căutare a lui Dumnezeu ca pe dibuite» (cf. Fapte 17, 27), ci un răspuns de credință adresat lui Dumnezeu care se revelează: răspuns în care omul îi vorbește lui Dumnezeu ca unui Creator și Tată; răspuns făcut posibil de acel Om unic care este în același timp Cuvântul cel de o ființă cu Tatăl, în care Dumnezeu îi vorbește fiecărui om și în care fiecare om este făcut capabil să-i răspundă lui Dumnezeu. Mai mult, în acest Om creația întreagă îi răspunde lui Dumnezeu. Isus Cristos este noul început a toate: în El, totul se regăsește, totul este primit și restituit Creatorului de la care a luat ființă. În acest fel, Cristos este înfăptuirea aspirației tuturor religiilor lumii și, tocmai prin acest fapt, El le este împlinirea unică și definitivă. Dacă, pe de o parte, Dumnezeu în Cristos vorbește despre sine omenirii, pe de altă parte, în același Cristos, omenirea întreagă și întreaga creație vorbesc despre ele însele lui Dumnezeu; mai mult, ele se dăruiesc lui Dumnezeu. Astfel, totul se întoarce la principiul său. Isus Cristos este cel în care se adună toate (cf. Ef 1, 10) și totodată împlinirea tuturor lucrurilor în Dumnezeu, împlinire care este slava lui Dumnezeu. Religia care se întemeiază pe Isus Cristos este religie a slavei, este o existență în noutatea vieții trăite spre lauda gloriei lui Dumnezeu (cf. Ef 1, 12). Întreaga creație este în realitate o manifestare a slavei lui; în mod deosebit omul (vivens homo) este epifanie a slavei lui Dumnezeu, chemat fiind să trăiască din plinătatea vieții în Dumnezeu.

7. În Isus Cristos, Dumnezeu nu numai că îi vorbește omului, ci îl caută. Întruparea Fiului lui Dumnezeu dă mărturie că Dumnezeu îl caută pe om. Isus vorbește despre această căutare ca despre regăsirea oii pierdute (cf. Lc 15, 1-7). Este o căutare ce se naște în inima lui Dumnezeu și care își are punctul culminant în Întruparea Cuvântului. Dacă Dumnezeu merge în căutarea omului, creat după chipul și asemănarea sa, o face pentru că îl iubește din veșnicie în Cuvânt și vrea să-l înalțe în Cristos la demnitatea de fiu adoptiv. Dumnezeu îl caută deci pe om, care îi aparține în mod deosebit, altfel decât orice altă făptură. Omul îi aparține lui Dumnezeu pentru că a fost ales din iubire: Dumnezeu îl caută pe om îndemnat de inima sa de Tată.

De ce îl caută? Pentru că omul s-a îndepărtat de El, ascun­zându-se precum Adam printre pomii paradisului pământesc (cf. Gen 3, 8-10). Omul s-a lăsat abătut din drum de către dușmanul lui Dumnezeu (cf. Gen 3, 13). Satana l-a înșelat convingându-l că este el însuși zeu și că poate cunoaște, ca și Dumnezeu, binele și răul și că poate conduce lumea după bunul său plac, fără a fi obligat să țină seama de voința divină (cf. Gen 3, 5). Căutându-l pe om prin intermediul Fiului său, Dumnezeu vrea să-l facă să abandoneze căile răului, pe care are tendința să înainteze tot mai mult. «A-l face să părăsească» aceste căi înseamnă a-l face să înțeleagă că a mers pe un drum greșit; înseamnă a învinge răul prezent în istoria omului. Învingerea răului: iată ce este Răscumpărarea. Aceasta se înfăptuiește prin jertfa lui Cristos, datorită căreia omul răscumpără datoria acumulată prin păcat și este reconciliat cu Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, luând trup și suflet în sânul Fecioarei, tocmai pentru aceasta: spre a deveni El însuși jertfă răscumpărătoare desăvârșită. Religia Întrupării este religia Răscumpărării lumii prin jertfa lui Cristos, în care se află izbânda asupra răului, asupra păcatului și asupra morții înseși. Acceptând moartea pe Cruce, Cristos vădește viața și totodată o dăruiește, fiindcă învie și moartea nu mai are putere asupra lui.

8. Religia care își are originea în misterul Întrupării răscum­părătoare este religia în care se «locuiește înlăuntrul lui Dumnezeu», în care se participă la însăși viața Lui. Sfântul Paul vorbește despre acest lucru în fragmentul citat la început: «Dumnezeu l-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său, care strigă: Abba – Tată!» (Gal 4, 6). Omul își înalță glasul asemenea lui Cristos, care i se adresa «cu strigăt mare și cu lacrimi» (Evr 5, 7) lui Dumnezeu, în mod deosebit în Getsemani și pe Cruce: omul strigă către Dumnezeu așa cum a strigat Cristos și dă mărturie astfel că este părtaș la calitatea Lui de fiu prin Duhul Sfânt. Duhul Sfânt, pe care Tatăl l-a trimis în numele Fiului, face în așa fel încât omul să fie părtaș la viața intimă a lui Dumnezeu. Face ca omul să fie și fiu, asemenea lui Cristos, și moștenitor al bunurilor ce constituie partea Fiului (cf. Gal 4, 7). În aceasta constă religia «locuirii înlăuntrul lui Dumnezeu», căreia îi dă naștere Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Duhul Sfânt, care cercetează adâncurile lui Dumnezeu (cf. 1 Cor 2, 10), ne introduce pe noi, oamenii, în aceste adâncuri în virtutea jertfei lui Cristos.

II. JUBILEUL ANULUI 2000

9. Sfântul Paul, vorbind despre nașterea Fiului lui Dumnezeu, o situează la «plinirea timpului» (cf. Gal 4, 4). În realitate, timpul s-a împlinit prin însuși faptul că Dumnezeu, prin Întrupare, a intrat în istoria omului. Veșnicia a intrat în timp: poate exista o «împlinire» mai mare decât aceasta? Poate avea loc vreo altă «împlinire»? Unii s-au gândit la niște cicluri cosmice tainice în care istoria universului și în special cea a omului s-ar repeta în mod constant. E adevărat, omul se naște din pământ și se întoarce în pământ (cf. Gen 3, 19): acesta este un fapt cu evidență imediată. Însă în om există o aspirație irezistibilă de a trăi pururi. Cum trebuie să ne imaginăm o viață dincolo de moarte? Unii s-au gândit la diferite forme de reîncarnare: în funcție de modul în care cineva și-a trăit existența precedentă, ar primi o nouă existență, superioară sau inferioară, până când ajunge la purificarea deplină. Această credință, foarte înrădăcinată în anumite religii orientale, arată prin ea însăși că omul nu acceptă cu resemnare caracterul irevocabil al morții. El este convins că natura sa este esențialmente spirituală și nemuritoare.

Revelația creștină exclude reîncarnarea și vorbește despre o împlinire pe care omul este chemat să o realizeze în decursul unei existențe unice pe pământ. La această împlinire a propriului destin omul ajunge prin dăruirea sinceră de sine, o dăruire care nu este posibilă decât în întâlnirea cu Dumnezeu. În Dumnezeu omul își află deplina realizare de sine: acesta este adevărul revelat de Cristos. Omul se împlinește în Dumnezeu, care i-a venit în întâmpinare prin Fiul său veșnic. Datorită venirii lui Dumnezeu pe pământ, timpul uman, care a început la creație, și-a atins plinătatea. «Plinătatea timpului», într-adevăr, este numai veșnicia; mai mult, este Cel veșnic, adică Dum­nezeu. A intra în «plinătatea timpului» înseamnă deci a ajunge la sfârșitul timpului și a ieși din limitele lui pentru a-i găsi împlinirea în veșnicia lui Dumnezeu.

10. În creștinism, timpul are o importanță fundamentală. Lumea a fost creată în dimensiunea timpului, în timp se derulează istoria mântuirii, care își are apogeul la «plinirea timpului» Întrupării și își atinge capătul în întoarcerea glorioasă a Fiului lui Dumnezeu la sfârșitul timpurilor. În Isus Cristos, Cuvântul întrupat, timpul devine o dimensiune a lui Dumnezeu, care în Sine este veșnic. Cu venirea lui Cristos încep «timpurile din urmă» (cf. Evr 1, 2), «ceasul de pe urmă» (cf. 1 In 2, 18); o dată cu ea începe timpul Bisericii, care va dura până la Parusie.

Din acest raport al lui Dumnezeu cu timpul se naște îndatorirea de a-l sfinți. Acest lucru se realizează, de exemplu, când i se consacră lui Dumnezeu timpuri anume, zile, săptămâni, așa cum se făcea deja în religia Vechiului Legământ și cum se face încă, deși într-o manieră nouă, în creștinism. În liturgia Vigiliei pascale, când celebrantul binecuvântează lumânarea care îl simbolizează pe Cristos înviat, proclamă: «Cristos ieri și astăzi, începutul și sfârșitul, Alfa și Omega. Ale lui sunt timpurile și veșnicia. A lui este mărirea și puterea pentru toată veșnicia». El rostește aceste cuvinte înscriind pe lumânare cifra anului în curs. Sensul acestui rit este clar: pune în evidență faptul că Cristos este Stăpânul timpului, este începutul și împlinirea lui; fiecare an, fiecare zi, fiecare clipă sunt îmbrățișate în Întruparea lui și în Învierea lui, spre a se regăsi astfel în «plinirea timpului». De aceea și Biserica trăiește și celebrează liturgia în spațiul anului. Anul solar este astfel străbătut de anul liturgic, ce reproduce într-un anume sens întregul mister al Întrupării și al Răscumpărării, începând cu prima duminică din Advent și încheindu-se cu solemnitatea lui Cristos Regele și Stăpânul universului și al istoriei. Fiecare duminică amintește ziua învierii Domnului.

11. Într-un asemenea context, se înțelege cu ușurință obiceiul Jubileelor, care își are originea în Vechiul Testament și se continuă în istoria Bisericii. Isus din Nazaret, ducându-se într-o zi la sinagoga din orașul său, s-a ridicat să citească (cf. Lc 4, 16-30). I s-a dat sulul profetului Isaia, în care a citit fragmentul următor: «Duhul Domnului este asupra mea, căci Domnul m-a uns; ca să duc vestea cea bună săracilor m-a trimis, să mângâi pe cei cu inima zdrobită, să vestesc celor robiți slobozirea și celor închiși eliberarea, să vestesc un an de bunăvoință a Domnului» (61, 1-2).

Profetul vorbea despre Mesia. «Azi – a adăugat Isus – s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre» (Lc 4, 21), lăsând să se înțeleagă că El însuși era Mesia cel vestit de profet și că în El începea «timpul» atât de mult așteptat: ziua mântuirii sosise, «plinirea timpului». Toate Jubileele se raportează la acest «timp» și privesc misiunea mesianică a lui Cristos, venit ca «uns» de Duhul Sfânt, ca «trimis de Tatăl». El este cel care duce Vestea cea Bună săracilor. El aduce libertatea celor care nu o au, îi eliberează pe cei asupriți, redă orbilor vederea (cf. Mt 11, 4-5; Lc 7, 22). El înfăptuiește astfel «un an de bunăvoință a Domnului», pe care îl vestește nu numai prin cuvânt, ci mai ales prin faptele sale. Jubileul, adică «un an de bunăvoință a Domnului», este caracteristica activității lui Isus și nu numai definiția cronologică a unei anumite aniversări.

12. Cuvintele și faptele lui Isus constituie în acest mod împlinirea întregii tradiții a Jubileelor din Vechiul Testament. Este cunoscut faptul că Jubileul era un timp consacrat în mod deosebit lui Dumnezeu. Acesta cădea o dată la fiecare șapte ani, după Legea lui Moise: era «anul sabatic», în care pământul era lăsat să se odihnească și sclavii erau eliberați. Obligația de a elibera sclavii era reglementată de prescripții detaliate cuprinse în Cartea Exodului (23, 10-11), a Leviticului (25, 1-28), a Deuteronomului (15, 1-6), adică practic în toată legislația biblică, ce dobândește astfel această dimensiune deosebită. În anul sabatic, în afară de eliberarea sclavilor, Legea prevedea iertarea tuturor datoriilor, după prescripții precise. Și toate acestea trebuiau făcute spre slava lui Dumnezeu. Cele privitoare la anul sabatic erau valabile și pentru anul «jubiliar», care cădea o dată la fiecare cincizeci de ani. Însă în anul jubiliar uzanțele anului sabatic erau lărgite și celebrate și mai solemn. Citim în Levitic: «Să sfințiți anul al cincizecilea și să se vestească slobozire pe pământul vostru pentru toți locuitorii lui. Să vă fie un jubileu, ca să se întoarcă fiecare la moșia sa» (25, 10). Una din consecințele cele mai semnificative ale anului jubiliar era «eliberarea» generală a tuturor locuitorilor care aveau nevoie de eliberare. Cu această ocazie, fiecare israelit reintra în posesia pământului strămoșilor săi, dacă îl vânduse sau îl pierduse ajungând sclav. Nu exista privare definitivă de pământ, deoarece acesta îi aparținea lui Dumnezeu, iar israeliții nu puteau rămâne pentru totdeauna în stare de sclavie, dat fiind că Dumnezeu îi «răscum­părase» pentru sine ca pe o proprietate a sa exclusivă, eliberându-i din robia Egiptului.

13. Chiar dacă preceptele privitoare la anul jubiliar au rămas în mare parte o perspectivă ideală – mai mult o speranță decât o realizare concretă, devenind de altfel o prophetia futuri, vestire a adevăratei eliberări ce va fi înfăptuită de Mesia care avea să vină -, în cadrul juridic cuprins în ea s-a conturat puțin câte puțin o anumită doctrină socială, care s-a dezvoltat apoi mai clar începând cu Noul Testament. Anul jubiliar trebuia să restabilească egalitatea între toți fiii lui Israel, deschizând noi posibilități familiilor care își pierduseră bunurile și chiar libertatea personală. Dimpotrivă, bogaților anul jubiliar le reamintea că va veni timpul în care sclavii israeliți, redeveniți egali cu ei, își vor putea revendica drepturile. La momentul prevăzut de Lege trebuia proclamat un an jubiliar, venindu-se în ajutorul tuturor celor nevoiași. Acest lucru cerea o cârmuire dreaptă. Dreptatea, după Legea lui Israel, consta mai ales în protejarea celor slabi, iar un rege trebuia să se distingă în acest domeniu, după cum afirmă Psalmistul: «El va izbăvi pe sărmanul care strigă și pe săracul ce n-are ajutor; se va îndura de cel sărac și lipsit și sufletele săr­manilor le va mântui» (Ps 72 [71], 12-13). Temeiul acestei tradiții era strict teologic, fiind în primul rând legat de teologia creației și de cea a Providenței divine. Într-adevăr, exista o convingere comună: numai lui Dumnezeu, ca Creator, i se cuvenea «dominium altum», adică stăpânirea asupra întregii creații și în mod deosebit asupra pămân­tului (cf. Lev 25, 23). Dacă, în Providența sa, Dumnezeu dăduse oamenilor pământul, acest lucru însemna că îl dăduse tuturor. De aceea, bogățiile creației trebuiau considerate un bun comun al întregii omeniri. Cine poseda aceste bunuri ca proprietar nu era în realitate decât un administrator, adică un slujitor obligat să lucreze în numele lui Dumnezeu, singurul proprietar în sensul deplin al termenului, fiindcă voința lui Dumnezeu era ca bunurile create să servească tuturor în mod just. Anul jubiliar trebuia să servească și la restabilirea acestei dreptăți sociale. Astfel, doctrina socială a Bisericii, care întotdeauna a avut un loc în învățătura Bisericii și care s-a dezvoltat în mod deosebit în secolul trecut, mai ales începând cu enciclica Rerum novarum, își are una din rădăcini în tradiția anului jubiliar.

14. Trebuie subliniat totuși ceea ce exprimă Isaia prin cuvintele: «să vestesc un an de bunăvoință a Domnului». Pentru Biserică, Jubileul este tocmai acest «an de bunăvoință», an al iertării păcatelor și a pedepselor pentru păcate, an al împăcării între potrivnici, an al unor multiple convertiri și al penitenței sacramentale și extrasacramentale. Tradiția anilor jubiliari este legată de acordarea indulgențelor pe scară mai largă decât în alte perioade. Alături de Jubileele care amintesc misterul Întrupării, la împlinirea a o sută, cincizeci sau douăzeci și cinci de ani, există și cele care comemorează evenimentul Răscum­părării: Crucea lui Cristos, moartea sa pe Golgota și Învierea sa. Biserica, în aceste împrejurări, vestește «un an de bunăvoință a Domnului» și se străduiește ca toți credincioșii să poată beneficia pe scară mai largă de această bunăvoință. Iată de ce Jubileele se cele­brează nu numai «in Urbe», ci și «extra Urbem», fapt ce avea loc în mod tradițional în anul următor celebrării «in Urbe».

15. În viața personală, Jubileele sunt legate în mod obișnuit de data nașterii, dar se celebrează și aniversările Botezului, ale Mirului, ale primei Împărtășanii, ale Hirotonirii sacerdotale sau episcopale, ale sacramentului Căsătoriei. Unele dintre aceste aniversări se regăsesc în domeniul profan, dar creștinii le atribuie întotdeauna un caracter religios. În perspectiva creștină, într-adevăr, orice Jubileu – de 25 de ani de Preoție sau de Căsătorie, numit «de argint», sau de 50 de ani, numit «de aur», de 60, numit «de diamant» – constituie un an special de bunăvoință, de har pentru persoana care a primit unul din Sacra­mentele enumerate. Cele spuse despre Jubileele individuale pot fi aplicate și la comunități sau la instituții. Astfel, se celebrează cen­tenarul sau mileniul întemeierii unui oraș sau municipiu. În mediul bisericesc, se sărbătoresc Jubileele parohiilor și diecezelor. Toate aceste Jubilee personale sau comunitare joacă un rol important și semnificativ în viața persoanelor și a comunităților.

În acest context, cei două mii de ani de la nașterea lui Cristos (făcând abstracție de exactitatea calculului cronologic) reprezintă un Jubileu extraordinar de important, nu numai pentru creștini, ci indirect pentru întreaga omenire, dat fiind rolul de prim plan pe care l-a exercitat creștinismul în aceste două milenii. Este semnificativ că aproape pretutindeni calculul scurgerii anilor se face începând de la venirea lui Cristos în lume; acest eveniment devenind astfel și centrul calendarului celui mai folosit astăzi. Nu este oare și acesta un semn al contribuției inegalabile aduse istoriei universale de nașterea lui Isus din Nazaret?

16. Termenul de «Jubileu» evocă bucuria, nu numai bucuria interi­oară, ci bucuria manifestată exterior, căci venirea lui Dumnezeu este și un eveniment exterior, vizibil, audibil și palpabil, după cum amintește sfântul Ioan (cf. 1 In 1, 1). Se cuvine deci ca orice semn de bucurie trezită de această venire să aibă o manifestare exterioară. Acest lucru arată că Biserica se bucură pentru mântuire. Ea invită pe toată lumea la bucurie și se străduiește să creeze condițiile pentru ca puterea mântuirii să poată fi împărtășită fiecăruia. Anul 2000 va marca deci data marelui Jubileu.

Prin conținutul său, acest mare Jubileu va fi, într-un anumit sens, asemănător cu toate celelalte. Dar în același timp va fi diferit și mai amplu decât oricare altul. Într-adevăr, Biserica respectă măsurile timpului: orele, zilele, anii, secolele. Sub acest aspect, ea înaintează în pas cu fiecare om, făcându-l conștient pe fiecare că fiecare dintre aceste perioade este pătrunsă de prezența lui Dumnezeu și de acțiunea lui mântuitoare. În acest spirit, Biserica se bucură, aduce mulțumire, cere iertare înfățișându-și rugăciunile Stăpânului istoriei și al conștiințelor umane.

Una din rugăciunile cele mai arzătoare în acest ceas excepțional, în apropierea noului mileniu, este cea prin care Biserica îi cere Domnului să sporească unitatea dintre toți creștinii de diferite confesiuni până la atingerea comuniunii depline. Mă rog ca Jubileul să fie o ocazie bună de colaborare eficace în multele domenii care ne unesc și care sunt cu siguranță mai numeroase decât cele care ne despart. În această perspec­tivă, cât de bine ar fi ca, respectând programele diferitelor Biserici și Comunități, să se ajungă la proiecte ecumenice pentru pregătirea și realizarea Jubileului! Acesta ar câștiga mai multă forță, dând mărturie lumii despre voința hotărîtă a tuturor ucenicilor lui Cristos de a înfăptui cât mai curând unitatea deplină, în certitudinea că «la Dumnezeu nimic nu este cu neputință».

III. PREGĂTIREA MARELUI JUBILEU

17. Orice Jubileu este pregătit în istoria Bisericii de către Providența divină. Acest lucru este adevărat și despre marele Jubileu al Anului 2000. Având această convingere, privim astăzi cu recunoștință și cu simțul responsabilității ceea ce s-a întâmplat în istoria omenirii începând de la nașterea lui Cristos, și mai ales evenimentele care s-au produs între anul 1000 și anul 2000. Dar, într-un mod cu totul deosebit, privim cu ochii credinței la secolul nostru, căutând în el ceea ce dă mărturie nu numai despre istoria omului, ci și despre intervenția lui Dumnezeu în evenimentele omenești.

18. Din acest punct de vedere, se poate afirma: Conciliul Vatican II constituie un eveniment providențial prin care Biserica a început pregătirea imediată a Jubileului celui de-al doilea mileniu. Este vorba într-adevăr de un Conciliu asemănător cu cele precedente, și totuși foarte diferit; un Conciliu centrat pe misterul lui Cristos și al Bisericii sale și în același timp deschis către lume. Această deschidere a fost răspunsul evanghelic la evoluția recentă a lumii, cu experiențele răscolitoare ale secolului al XX-lea, sfâșiat mai întâi de primul și apoi de al doilea război mondial, de experiența lagărelor de concentrare și a masacrelor înfiorătoare. Tot ceea ce s-a întâmplat arată mai mult ca oricând că lumea are nevoie de purificare, că are nevoie de convertire.

Se spune adesea despre Conciliul Vatican II că marchează o epocă nouă în viața Bisericii. Este adevărat, dar în același timp este greu să nu remarcăm că Adunarea conciliară s-a inspirat mult din experiențele și reflecțiile perioadei anterioare, în special din patrimoniul gândirii lui Pius al XII-lea. În istoria Bisericii, «vechiul» și «noul» sunt întotdeauna strâns legate. «Noul» crește din «vechi», iar «vechiul» își găsește în «nou» o expresie mai deplină. Acest lucru se poate spune și despre Conciliul Vatican II și despre activitatea Papilor legați de Adunarea conciliară, începând cu Ioan al XXIII-lea, apoi Paul al VI-lea și Ioan Paul I, și în sfârșit actualul Papă.

Ceea ce au înfăptuit în timpul Conciliului și după Conciliu – învățătura și activitatea fiecăruia – a adus cu siguranță o contribuție semnificativă la pregătirea noii primăveri a vieții creștine care va trebui să fie manifestată de marele Jubileu dacă creștinii vor fi docili la acțiunea Duhului Sfânt.

19. Deși nu a folosit accentele severe ale lui Ioan Botezătorul care, pe malul Iordanului, îndemna la pocăință și la convertire (cf. Lc 3, 1-17), Conciliul s-a arătat asemănător într-un fel cu profetul din vechime, înfățișându-l cu o nouă vigoare oamenilor de astăzi pe Cristos, «Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii» (In 1, 29), Răscumpărătorul omului, Stăpânul istoriei. În timpul Conciliului, Biserica, în dorința de a fi pe deplin fidelă Învățătorului ei, s-a întrebat asupra identității sale și a redescoperit profunzimea miste­rului său de Trup și de Mireasă a lui Cristos. Ascultând cu atenție Cuvântul lui Dumnezeu, ea a reafirmat vocația universală la sfințenie; a întreprins reforma liturgiei, «izvor și culme» a vieții sale; a dat un impuls reînnoirii a numeroase aspecte ale existenței sale la nivel universal și în Bisericile locale; s-a angajat în promovarea diferitelor vocații creștine, de la cele ale laicilor la cele ale călugărilor, de la slujirea diaconilor la cea a preoților și a episcopilor; a redescoperit în special colegialitatea episcopilor, expresie privilegiată a slujirii pastorale exercitate de episcopi în comuniune cu Urmașul lui Petru. În cadrul acestei reînnoiri profunde, Conciliul s-a deschis creștinilor celorlalte confesiuni, membrilor celorlalte religii, tuturor oamenilor timpului nostru. La nici un alt Conciliu nu s-a vorbit cu atâta claritate despre unitatea creștinilor, despre dialogul cu religiile necreștine, despre sensul specific al Vechiului Legământ și al lui Israel, despre demnitatea conștiinței personale, despre principiul libertății religi­oase, despre diferitele tradiții culturale în sânul cărora Biserica își îndepli­nește propriul mandat misionar, despre mijloacele de comuni­care socială.

20. Marea bogăție de conținut și tonul nou, necunoscut până atunci, cu care Conciliul a prezentat acest conținut constituie aproape o vestire a unor vremuri noi. Părinții conciliari au vorbit limbajul Evangheliei, limbajul Cuvântării de pe munte și al Fericirilor. În mesajul Conciliului este prezent Dumnezeu în calitatea lui de Stăpân al tuturor lucrurilor, dar și ca garant al autonomiei autentice a realită­ților trecătoare.

Cea mai bună pregătire pentru venirea noului mileniu nu va putea deci să se exprime decât într-un angajament reînnoit de a aplica, într-un mod cât mai fidel, învățătura Conciliului Vatican II în viața fiecăruia și în viața întregii Biserici. O dată cu Conciliul am putea spune că s-a inaugurat pregătirea imediată a marelui Jubileu al Anului 2000, în sensul cel mai larg al termenului. Dacă am căuta ceva analog în liturgie, s-ar putea spune că liturgia Adventului ce se reia în fiecare an este cea mai apropiată de spiritul Conciliului. Într-adevăr, Adventul ne pregătește pentru întâlnirea cu Acela care era, care este și care va veni (cf. Ap 4, 8).

21. Pe calea pregătirii pentru întâlnirea din Anul 2000 se înscrie seria Sinoadelor începută după Conciliul Vatican II: Sinoade generale și Sinoade continentale, regionale, naționale și diecezane. Tema fundamentală este cea a evanghelizării, dar și a noii evanghelizări, ale cărei baze au fost puse de către îndemnul apostolic Evangelii nuntiandi al lui Paul al VI-lea, publicat în 1975 după cea de-a treia Adunare generală a Sinodului Episcopilor. Aceste Sinoade fac parte deja prin ele însele din noua evanghelizare: s-au născut din viziunea Conciliului Vatican II asupra Bisericii; deschid un spațiul larg participării laicilor, definindu-le responsabilitatea specifică în Biserică; sunt expresie a puterii pe care Cristos a dat-o întregului popor al lui Dumnezeu, făcându-l părtaș la misiunea sa mesianică, de Profet, Preot și Rege. Capitolul al doilea al constituției dogmatice Lumen gentium conține afirmații foarte clare în această privință. Pregătirea Jubileului Anului 2000 se efectuează astfel, la nivel universal și local, în întreaga Biserică, însuflețită de o conștiință nouă a misiunii mântuitoare primite de la Cristos. Această conștiință se manifestă cu o evidență semnificativă în Îndemnurile post-sinodale consacrate misiunii laicilor, formării preoților, catehezei, familiei, valorii pocăinței și împăcării în viața Bisericii și a omenirii în general, precum și, în curând, vieții con­sacrate.

22. Slujirii Episcopului Romei îi revin sarcini și responsabilități proprii în vederea marelui Jubileu al Anului 2000. Într-un fel, toți Papii secolului care se va încheia în curând au acționat în această perspectivă. Prin programul său de a reînnoi toate în Cristos, sfântul Pius al X-lea a încercat să prevină evoluțiile tragice pe care le pregătea situația internațională de la începutul secolului. Biserica își dădea seama că trebuie să acționeze cu hotărâre ca să favorizeze și să apere bunuri atât de fundamentale cum sunt pacea și dreptatea în fața unor tendințe opuse din acea vreme. Papii din perioada preconciliară s-au străduit în acest sens cu mult zel, fiecare dintr-o perspectivă proprie: Benedict al XV-lea s-a confruntat cu tragedia primului război mondial, Pius al XI-lea a trebuit să se măsoare cu amenințările sistemelor totalitare sau care nu respectau libertatea umană din Germania, Rusia, Italia, Spania și, încă mai înainte, din Mexic. Pius al XII-lea a intervenit împotriva extrem de gravei nedreptăți pe care o constituia disprețuirea totală a demnității umane ce s-a manifestat în timpul celui de-al doilea război mondial. El a dat orientări foarte clare și pentru nașterea unei noi ordini mondiale după căderea sistemelor politice precedente.

Pe lângă acestea, în decursul actualului secol, pe urmele lui Leon al XIII-lea, Papii au reluat sistematic temele doctrinei sociale catolice, tratând despre caracteristicile unui sistem just în domeniul relațiilor între muncă și capital. Este suficient să ne gândim la enciclica Quadragesimo anno a lui Pius al XI-lea, la numeroasele intervenții ale lui Pius al XII-lea, la enciclicele Mater et Magistra și Pacem in terris ale lui Ioan al XXIII-lea, la Populorum progressio și la scrisoarea apostolică Octogesima adveniens a lui Paul al VI-lea. Eu însumi am revenit de mai multe ori asupra acestui subiect: am consacrat enciclica Laborem exercens în mod deosebit importanței muncii omului, iar prin Centesimus annus am vrut să reafirm valabili­tatea doctrinei enciclicei Rerum novarum după o sută de ani. În enciclica Sollicitudo rei socialis propusesem din nou, în mod sistematic, întreaga doctrină socială a Bisericii în contextul opoziției între cele două blocuri, din Est și Vest, și al pericolului unui război nuclear. Cele două elemente ale doctrinei sociale – apărarea demnității și a drepturilor persoanelor în cadrul unui raport just între muncă și capital și promovarea păcii – s-au regăsit și s-au îmbinat în acest text. Cauza păcii e slujită și de Mesajele pontificale anuale de 1 ianuarie, publicate începând cu 1968, sub pontificatul lui Paul al VI-lea.

23. Începând cu publicarea primului document al Pontificatului meu, am vorbit explicit despre marele Jubileu invitând la trăirea perioadei de așteptare ca «un nou Advent».[9] Această temă a revenit apoi de mai multe ori, fiind dezvoltată pe larg în enciclica Dominum et vivificantem.[10] Într-adevăr, pregătirea Anului 2000 constituie una dintre cheile de interpretare a ei. Desigur, nu voim să cădem într-un nou milenarism, așa cum au făcut-o unii la sfârșitul primului mileniu; ceea ce dorim, dimpotrivă, este trezirea unei sensibilități deosebite față de tot ceea ce Duhul spune Bisericii și Bisericilor (cf. Ap 2, 7 și urm.), precum și indivizilor, prin intermediul carismelor care sunt în slujba întregii comunități. Înțelegem să subliniem ceea ce sugerează Duhul diferite­lor comunități, de la cele mai mici, cum este familia, până la cele mai mari, cum sunt națiunile și organizațiile internaționale, fără să uităm culturile, civilizațiile și tradițiile sănătoase. În ciuda aparențelor, omenirea continuă să aștepte descoperirea fiilor lui Dumnezeu și trăiește din această speranță ca în durerile nașterii, potrivit imaginii folosite de sfântul Paul în Scrisoarea către romani (cf. 8, 19-22).

24. Pelerinajele Papei au devenit un element important în efortul de aplicare a Conciliului Vatican II. Începute de Ioan al XXIII-lea, care, în ajunul inaugurării Conciliului, a făcut un pelerinaj semnificativ la Loreto și la Assisi (1962), ele s-au înmulțit mult sub Paul al VI-lea, care, după ce s-a deplasat înainte de toate în ara Sfântă (1964), a efectuat încă nouă mari călătorii apostolice ce l-au pus în legătură directă cu populațiile diferitelor continente.

Pontificatul actual a lărgit considerabil acest program, începând cu Mexicul, cu ocazia celei de-a III-a Conferințe generale a Epis­copatului latino-american, reunită la Puebla în 1979. Apoi, în același an, a fost pelerinajul în Polonia la Jubileul celui de-al nouălea centenar al morții sfântului Stanislau, episcop martir.

Etapele următoare ale acestor călătorii sunt cunoscute. Pelerinajele au devenit sistematice, ajungând la Bisericile particulare din toate continentele, cu o atenție susținută pentru dezvoltarea relațiilor ecumenice cu creștinii de diferite confesiuni. Din acest punct de vedere, au o importanță deosebită vizitele în Turcia (1979), în Germania (1980), în Anglia, ara Galilor și Scoția (1982), în Elveția (1984), în țările scandinave (1989) și, mai recent, în țările baltice (1993).

Actualmente, printre țintele pelerinajelor dorite profund, alături de Saraievo, în Bosnia-Herțegovina, se află Orientul Apropiat: Liban, Ierusalim și ara Sfântă. Ar fi foarte semnificativ dacă ar fi posibilă, cu ocazia anului 2000, vizitarea tuturor locurilor care se află pe drumul poporului lui Dumnezeu din Vechiul Legământ, începând cu pămân­turile străbătute de Abraham și Moise, traversând Egiptul și Muntele Sinai, și până la Damasc, oraș care a fost martor al convertirii sfântului Paul.

25. În pregătirea Anului 2000, diferitele Biserici își au propriul rol de jucat: prin Jubileele lor, ele celebrează etape semnificative în istoria mântuirii diferitelor popoare. Printre aceste Jubilee locale sau regionale au fost evenimente de foarte mare importanță: milenarul botezului vechiului teritoriu numit «Rus’», din 1988,[11] și de asemenea cel de-al cincilea centenar al începutului evanghelizării în continentul american (1492). Pe lângă evenimente de o atât de mare amploare, chiar dacă nu sunt de dimensiune universală, trebuie amintite altele nu mai puțin semnificative: de exemplu milenarul botezului Poloniei, în 1966, și al botezului Ungariei – în 1968, precum și cel de-al șaselea centenar al botezului Lituaniei, în 1987. Pe lângă acestea, în curând se vor aniversa o mie cinci sute de ani de la botezul lui Clovis, regele francilor (496), apoi va fi aniversarea a o mie patru sute de ani de la sosirea sfântului Augustin la Canterbury (597) și începutul evan­ghelizării lumii anglo-saxone.

În ceea ce privește Asia, Jubileul îl va evoca pe Apostolul Toma, care, încă de la începutul erei creștine, după tradiție, a vestit Evanghelia în India, unde misionarii din Portugalia n-au ajuns decât în jurul anului 1500. Anul acesta este cel de-al șaptelea centenar al evanghelizării Chinei (1294), și ne pregătim să aniversăm răspândirea operei misionare în Filipine prin constituirea scaunului mitropolitan de la Manila (1595) și să celebrăm cel de-al patrulea centenar al celor dintâi martiri din Japonia (1597).

În Africa, unde prima vestire a Evangheliei datează de asemenea din epoca apostolică, alături de cei o mie șase sute cincizeci de ani scurși de la consacrarea episcopală a primului episcop al etiopienilor, sfântul Frumențiu (circa 340), și cei cinci sute de ani de la începutul evanghelizării Angolei în vechiul regat Congo (1491), țări precum Camerun, Coasta de Fildeș, Republica Centrafricană, Burundi, Burkina-Faso sunt pe cale să celebreze centenarul sosirii primilor misionari pe teritoriile lor. Alte popoare africane l-au celebrat recent.

Și cum să nu menționăm Bisericile din Orient, ale căror străvechi Patriarhii sunt legate atât de strâns de moștenirea apostolică și ale căror venerabile tradiții teologice, liturgice și spirituale consti­tuie o bogăție imensă care face parte din patrimoniul comun al întregului creștinism? Numeroasele celebrări jubiliare ale acestor Biserici și Comunități care recunosc în ele originea apostolicității lor evocă drumul lui Cristos prin veacuri și ajung și ele la marele Jubileu de la sfârșitul celui de-al doilea mileniu.

Văzută în această lumină, întreaga istorie creștină ne apare ca un fluviu unic în care își varsă apele numeroși afluenți. Anul 2000 ne invită să ne întâlnim cu o fidelitate reînnoită și într-o comuniune mai profundă pe malurile acestui mare fluviu, fluviul Revelației, al creștinismului și al Bisericii, care străbate istoria omenirii, începând de la evenimentul care a avut loc la Nazaret, apoi la Betleem, acum două mii de ani. Acesta este cu adevărat «râul» ale cărui «brațe», potrivit expresiei Psalmului, «veselesc cetatea lui Dumnezeu» (46[45], 5).

26. În perspectiva pregătirii Anului 2000 se situează și Anii sfinți din ultima parte a acestui secol. Avem încă vie în memorie Anul sfânt pe care Papa Paul al VI-lea l-a decretat în 1975; apoi, pe aceeași linie, 1983 a fost celebrat ca An al Răscumpărării. Anul marian 1987-1988 a avut un răsunet poate mai puternic: foarte așteptat, a fost trăit intens în Bisericile locale, în mod deosebit la sanctuarele mariane din lumea întreagă. Enciclica Redemptoris Mater, publicată cu acea ocazie, a scos în relief învățătura conciliară despre prezența Maicii lui Dumnezeu în misterul lui Cristos și al Bisericii: acum două mii de ani Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om prin puterea Duhului Sfânt și s-a născut din neprihănita Fecioară Maria. Anul marian a fost ca o anticipare a Jubileului; el conținea deja numeroase elemente care vor trebui să fie pe deplin exprimate în Anul 2000.

27. Este dificil să nu remarcăm faptul că Anul marian a precedat îndeaproape evenimentele din 1989. Aceste evenimente nu pot să nu surprindă prin amploarea și mai ales prin rapiditatea derulării lor. Anii ’80 trecuseră încărcându-se cu un pericol crescând, pe urmele unui «război rece»; anul 1989 a adus cu sine o soluție pașnică, care, într-un fel, a îmbrăcat forma unei dezvoltări «organice». În lumina acestei soluții, ne simțim îndemnați să recunoaștem un adevărat sens profetic al enciclicei Rerum novarum: ceea ce a scris Papa Leon al XIII-lea despre comunism își găsește în aceste evenimente o verificare exactă, așa cum am subliniat în enciclica Centesimus annus.[12] De altfel, se putea percepe că, în cele întâmplate, lucra, cu grijă de mamă, mâna nevăzută a Providenței: «Oare uită femeia de pruncul ei…?» (Is 49, 15).

Însă după 1989 s-au ivit noi primejdii și noi amenințări. În țările vechiului bloc răsăritean, după căderea comunismului, a apărut marele pericol al naționalismelor, așa cum o arată din nefericire evenimen­tele din Balcani și din alte zone învecinate. Acest lucru obligă popoarele europene să-și facă un serios examen de conștiință, recunoscând că au fost greșeli și erori istorice, în domeniul economic și politic, față de națiunile ale căror drepturi au fost violate sis­tematic, atât de imperia­lismele secolului trecut, cât și de cele ale secolului nostru.

28. Actualmente, pe făgașul Anului marian, trăim Anul Familiei într-o perspectivă analoagă; conținutul lui este strâns legat de misterul Întrupării și de însăși istoria omului. Se poate deci nutri speranța că Anul Familiei, inaugurat la Nazaret, va deveni, ca și Anul marian, o etapă nouă și semnificativă a pregătirii marelui Jubileu.

În acest sens am adresat o Scrisoare către Familii, în care am voit să prezint din nou esența învățăturii Bisericii despre familie și să o fac să intre, ca să spun așa, în inima fiecărui cămin. La Conciliul Vatican II, Biserica a recunoscut că una din misiunile ei este de a pune în valoare demnitatea căsătoriei și a familiei.[13] Anul Familiei vrea să contribuie la aplicarea Conciliului în această privință. Este deci necesar ca pregătirea marelui Jubileu să treacă, într-un anumit sens, prin fiecare familie. Oare nu printr-o familie, cea din Nazaret, a vrut să intre în istoria omenirii Fiul lui Dumnezeu?

IV. PREGĂTIREA IMEDIATĂ

29. Pe fondul acestei vaste panorame se pune următoarea întrebare: se poate oare întocmi un program specific de inițiative pentru pregătirea imediată a marelui Jubileu? La drept vorbind, ceea ce s-a spus mai sus prezintă deja câteva elemente ale unui astfel de program.

Un plan mai amănunțit al unor inițiative «ad hoc», ca să nu fie artificial și nici dificil de aplicat în diferitele Biserici, care trăiesc în condiții atât de diferite, trebuie să rezulte dintr-o consultare lărgită. Conștient de acest lucru, am dorit să-i consult în această privință pe Președinții Conferințelor episcopale și în special pe Cardinali.

Sunt recunoscător venerabililor Membri ai Colegiului Car­dinalilor, reuniți în Consistoriul extraordinar din 13-14 iunie 1994, pentru că au elaborat pe această temă numeroase propuneri și au indicat orientări utile. Le mulțumesc și Fraților mei întru episcopat care, în diferite feluri, mi-au comunicat sugestii valoroase, pe care le am în minte când redactez această scrisoare apostolică.

30. O primă indicație, reieșită cu claritate din consultare, se referă la timpul pregătirii. Mai lipsesc doar câțiva ani până în 2000; așadar a părut oportună organizarea acestei perioade în două faze, rezervând faza propriu-zis preparatorie ultimilor trei ani. Într-adevăr, ideea a fost că o perioadă mai lungă ar fi ajuns să acumuleze prea multe con­ținuturi, micșorând atenția spirituală.

În consecință, s-a crezut de cuviință să se înainteze spre data istorică printr-o primă fază de sensibilizare a credincioșilor pe tematici mai generale, pentru ca apoi pregătirea directă și imediată să se concentreze într-o a doua fază, de trei ani, în întregime consacrată celebrării misterului lui Cristos Mântuitorul.

a) PRIMA FAZĂ

31. Prima fază va avea deci un caracter pregătitor: va trebui să reînsuflețească în poporul creștin conștiința valorii și a semnificației pe care o are Jubileul Anului 2000 în istoria omenirii. Acesta, aducând cu sine amintirea nașterii lui Cristos, are în mod intrinsec o conotație cristologică.

Conform articulării credinței creștine în cuvânt și sacrament, pare important să unim și aici, pentru această aniversare specială, structura amintirii cu cea a celebrării, fără a ne limita la a aminti evenimentul doar într-un mod conceptual, ci făcându-i prezent caracterul salvator prin actualizarea sacramentală. Celebrarea jubiliară va trebui să întărească la creștinii de astăzi credința în Dumnezeu care s-a revelat în Cristos, să le susțină speranța care îi îndreaptă spre așteptarea vieții veșnice, să le învie dragostea care îi face să se angajeze cu generozitate în slujba fraților lor.

În cursul primei faze (1994-1996), Sfântul Scaun, ajutat de un Comitet creat în acest scop, va sugera câteva elemente pentru reflecție și acțiune la nivel universal; de asemenea se va face un efort de sensibilizare, în mod mai capilar, prin Comisii asemănătoare în Bisericile locale. De fapt se va continua într-un fel ceea ce s-a făcut în pregătirea îndepărtată și în același timp se vor aprofunda aspectele cele mai caracteristice ale evenimentului jubiliar.

32. Jubileul este întotdeauna un timp de har deosebit, «o zi binecuvântată de Domnul»: ca atare, el are – am remarcat deja – un caracter de bucurie. Jubileul Anului 2000 este destinat să fie o mare rugăciune de laudă și de mulțumire mai ales pentru darul Întrupării Fiului lui Dumnezeu și al Răscumpărării pe care a împlinit-o. În timpul anului jubiliar creștinii vor sta cu admirație și credință reînnoită în fața iubirii Tatălui, care l-a dat pe Fiul său «pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică» (In 3, 16). Pe lângă aceasta, își vor înălța cu un profund sentiment de angajare rugăciunea de mulțumire pentru darul Bisericii, întemeiată de Cristos ca «un sacrament, adică semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc».[14] Rugăciunea lor de mulțumire se va referi în sfârșit și la roadele de sfințenie ajunse la maturitate în viața atâtor oameni care, în fiecare generație și în fiecare epocă a istoriei, au știut să primească fără rezerve darul Răscum­părării.

Totuși, bucuria oricărui Jubileu este îndeosebi o bucurie pentru iertarea greșelilor, bucuria convertirii. De aceea ar fi bine să așezăm din nou pe primul plan ceea ce a constituit tema Sinodului Episcopilor din 1984, adică pocăința și reconcilierea.[15] Acel sinod a fost un eveniment extrem de semnificativ în istoria Bisericii post-conciliare. El a reluat problema mereu actuală a convertirii («metánoia»), care este condiția preliminară a reconcilierii cu Dumnezeu atât a fiecărei persoane în parte, cât și a comunităților.

33. Se cuvine deci, acum, când se încheie cel de-al doilea mileniu de creștinism, ca Biserica să devină mai conștientă de păcatul fiilor săi, în amintirea tuturor împrejurărilor în care, în decursul istoriei sale, aceștia s-au îndepărtat de spiritul lui Cristos și de Evanghelia lui, înfățișând lumii nu mărturia unei vieți inspirate de valorile credinței, ci priveliștea unor moduri de a gândi și de a acționa care erau adevărate forme de contra-mărturie și de scandal.

Cu toate că este sfântă prin incorporarea ei în Cristos, Biserica nu încetează să facă pocăință: ea îi recunoaște întotdeauna ca ai săi, în fața lui Dumnezeu și în fața oamenilor, pe fiii păcătoși. Constituția Lumen gentium spune în această privință: «Biserica, incluzând în sânul ei oameni păcătoși, deopotrivă sfântă și având mereu nevoie de purificare, practică neîncetat pocăința și înnoirea».[16]

Poarta sfântă a Jubileului Anului 2000 va trebui să fie simbolic mai largă decât cele precedente, căci omenirea, ajunsă la acest punct, va lăsa în urma ei nu numai un secol, ci un mileniu. Este bine ca Biserica să facă această trecere având conștiința clară a ceea ce a trăit în decursul ultimelor zece secole. Ea nu poate trece pragul noului mileniu fără să-și îndemne fiii să se purifice, în căință, de erori, de infidelități, de incoerențe, de încetineli. Recunoașterea slăbiciunilor de ieri este un act de loialitate și de curaj care ne ajută să ne întărim credința, care ne face să percepem ispitele și dificultățile de azi și ne pregătește să le înfruntăm.

34. Printre păcatele care cer un mai mare efort de pocăință și de convertire trebuie evident numărate cele care au atentat la unitatea voită de Dumnezeu pentru poporul său. În decursul mileniului care se încheie, și mai mult decât în primul mileniu, comuniunea Bisericii, «uneori nu fără vina unor oameni de ambele părți»,[17] a cunoscut sfâșieri dureroase care se opun în mod deschis voinței lui Cristos și sunt pentru lume prilej de scandal.[18] Din nefericire, aceste păcate din trecut își fac încă simțită greutatea și rămân, și la ora actuală, ca tot atâtea ispite. Este necesară îndreptarea lor, invocând cu putere iertarea lui Cristos.

În această ultimă parte a mileniului, Biserica trebuie să se adreseze cu mai multă fervoare Duhului Sfânt cerându-i harul unității creștinilor. Aceasta este o problemă crucială pentru mărturia evan­ghelică în lume. Mai ales după Conciliul Vatican II au avut loc numeroase inițiative ecumenice, întreprinse cu generozitate și angajare. Se poate spune că întreaga activitate a Bisericilor locale și a Scaunului apostolic au avut un suflu ecumenic în acești ultimi ani. Consiliul pontifical pentru promovarea unității creștinilor a devenit unul din centrele principale de stimulare a mișcării spre unitatea deplină.

Însă noi știm că înfăptuirea acestui obiectiv nu poate fi numai rodul strădaniilor omenești, deși aceastea sunt indispensabile. În ultimă instanță, unitatea este un dar al Duhului Sfânt. Nouă ni se cere să colaborăm cu acest dar fără ușurătate sau reticențe în mărturisirea adevărului, ci punând cu generozitate în practică indicațiile trasate de Conciliu și de documentele ulterioare ale Sfântului Scaun, indicații apreciate și de mulți creștini care nu sunt în deplină comuniune cu Biserica Catolică.

Iată deci una din misiunile creștinilor în drum spre anul 2000. Apropierea sfârșitului celui de-al doilea mileniu ne invită pe toți la un examen de conștiință și la inițiative ecumenice oportune, pentru a ne putea prezenta la marele Jubileu, dacă nu total uniți, cel puțin mult mai aproape de depășirea dezbinărilor din cel de-al doilea mileniu. Pentru aceasta – își dă seama oricine – este necesar un efort enorm. Trebuie să continuăm dialogul doctrinal, dar mai ales să ne angajăm mai mult în rugăciunea ecumenică. Această rugăciune s-a intensificat mult după Conciliu, însă trebuie să ia o amploare și mai mare, angajându-i tot mai mult pe creștini, în spiritul marii cereri a lui Cristos înainte de Pătimirea sa: «Tată…, și ei să fie una în Noi» (In 17, 21).

35. Mai există un capitol dureros asupra căruia fiii Bisericii nu pot să nu revină în spirit de căință: aprobarea manifestată mai ales în anumite secole față de folosirea unor metode de intoleranță și chiar de violență în slujirea adevărului.

Este adevărat că o judecată corectă asupra istoriei nu poate face abstracție de condiționările culturale ale epocii: sub influența lor, mulți au putut considera in bona fide că, pentru a da mărturie autentică despre adevăr, trebuie redusă la tăcere sau cel puțin marginalizată opinia altuia. Motive multiple convergeau adesea către crearea unui teren favorabil intoleranței, alimentând un climat pasional căruia reușeau oarecum să i se sustragă numai marile spirite cu adevărat libere și pline de Dumnezeu. Însă luarea în considerare a circumstanțelor atenuante nu scutește Biserica de îndatorirea de a regreta profund slăbiciunile atâtor fii ai ei care i-au desfigurat chipul și au împiedicat-o să reflecte pe deplin fața Domnului ei răstignit, martorul inegalabil al iubirii răbdătoare și al blândeții smerite. Din aceste momente dureroase din trecut reiese pentru viitor o lecție care trebuie să-l îndemne pe fiecare creștin să respecte cu fermitate regula de aur definită de Conciliu: «Adevărul nu se impune decât prin forța adevărului însuși, care pătrunde mințile lin, dar cu putere».[19]

36. Numeroși Cardinali și Episcopi au dorit un serios examen de conștiință mai ales pentru Biserica de astăzi. În pragul noului mileniu, creștinii trebuie să se așeze cu umilință în prezența Domnului ca să se întrebe asupra responsabilităților pe care le au și ei față de relele timpului nostru. Într-adevăr, pe lângă numeroase lumini, epoca actuală prezintă multe umbre.

Cum să trecem sub tăcere, de exemplu, indiferența religioasă care îi determină astăzi pe mulți oameni să trăiască ca și cum Dumnezeu nu ar exista sau să se mulțumească cu o vagă religiozitate care nu-i silește să se confrunte cu problema adevărului și nici cu datoria coerenței? Trebuie adăugat că, aproape pretutindeni, s-a pierdut simțul transcendenței existenței umane și oamenii sunt dezorientați în domeniul etic, chiar și privitor la valorile fundamentale ale respectării vieții și a familiei. Fiii Bisericii trebuie și ei să se examineze: în ce măsură sunt ei înșiși atinși de atmosfera de secula­rism și relativism etic? Ce răspundere le revine pentru lipsa tot mai mare de religiozitate, pentru că nu au arătat adevăratul chip al lui Dumnezeu, din pricina «deficiențelor vieții lor religioase, morale și sociale»?[20]

Într-adevăr, nu se poate nega faptul că la mulți creștini viața spirituală trece printr-o perioadă de incertitudine care afectează nu numai viața morală, ci și rugăciunea și chiar corectitudinea teologală a credinței. Aceasta, deja pusă la încercare prin confruntarea cu timpul nostru, este uneori dezorientată de poziții teologice eronate, care se răspândesc, printre altele, din cauza crizei de ascultare față de magisteriul Bisericii.

Cât despre mărturia Bisericii în epoca noastră, cum să nu deplângem lipsa de discernământ, ce devine uneori la numeroși creștini o adevărată consimțire față de violarea drepturilor umane fundamen­tale din partea regimurilor totalitare? Și oare nu trebuie să deplân­gem, printre umbrele prezentului, coresponsabilitatea atâtor creștini pentru forme grave de nedreptate și de marginalizare socială? Trebuie să ne întrebăm câți dintre ei cunosc într-adevăr și practică în mod coerent principiile doctrinei sociale a Bisericii.

Examenul de conștiință trebuie să cuprindă și receptarea Conciliului, acest mare dar al Duhului Sfânt făcut Bisericii la sfârșitul celui de-al doilea mileniu. În ce măsură Cuvântul lui Dumnezeu a devenit mai pe deplin sufletul teologiei și în ce măsură inspiră el întreaga existență creștină, după cum cerea constituția Dei Verbum? Liturgia este oare trăită ca «izvor și culme» a vieții Bisericii, potrivit învățăturii constituției Sacrosanctum Concilium? Se întărește oare în Biserica universală și în Bisericile particulare ecleziologia de comu­niune a constituției Lumen gentium, oferind locul cuvenit carismelor, slujirilor, diferitelor forme de participare a poporului lui Dumnezeu, fără însă a se cădea într-un «democratism» și un sociologism care nu oglindesc viziunea catolică a Bisericii și nici spiritul autentic al Conciliului Vatican II? O altă problemă vitală este cea a naturii relațiilor dintre Biserică și lume. Directivele conciliare – date în Gaudium et spes și în alte documente – pentru un dialog deschis, plin de respect și cordial, însoțit totuși de un discernământ atent și de o mărturie curajoasă adusă adevărului, rămân valabile și ne îndeamnă la un efort dus mai departe.

37. Biserica din primele veacuri s-a născut din sângele martirilor: «Sanguis martyrum – semen christianorum».[21] Evenimentele istorice legate de figura lui Constantin cel Mare n-ar fi putut niciodată garanta Bisericii o dezvoltare ca aceea care s-a realizat în primul mileniu dacă n-ar fi fost sămânța martirilor și patrimoniul de sfințenie care au caracterizat primele generații creștine. La sfârșitul celui de-al doilea mileniu, Biserica a devenit din nou o Biserică a martirilor. Persecuțiile împotriva credincioșilor – preoți, călugări și laici – au răspândit din belșug sămânța martiriului în diferite părți ale lumii. Mărturia adusă lui Cristos până la sânge a devenit un patrimoniu comun catolicilor, ortodocșilor, anglicanilor și protestanților, după cum observa deja Paul al VI-lea în omilia sa la canonizarea martirilor din Uganda.[22]

Această mărturie nu trebuie uitată. În ciuda marilor dificultăți de organizare cu care se confrunta, Biserica din primele veacuri s-a îngrijit să consemneze în martirologii mărturia martirilor. Aceste martirologii au fost constant aduse la zi în decursul veacurilor, iar în catalogul sfinților și fericiților Bisericii au fost înscriși nu numai cei care și-au vărsat sângele pentru Cristos, ci și învățători ai credinței, misionari, mărturisitori, episcopi, preoți, fecioare, oameni căsătoriți, văduve și copii.

În veacul nostru au reapărut martirii; adesea anonimi, ei sunt ca niște «soldați necunoscuți» ai cauzei mărețe a lui Dumnezeu. În măsura posibilului, trebuie evitată pierderea mărturiei lor în Biserică. După cum s-a sugerat în Consistoriu, este necesar ca Bisericile locale să facă tot posibilul ca să nu lase să se piardă memoria celor care au suferit martiriul, adunând în acest scop documentația necesară. Iar acest lucru nu trebuie să fie lipsit de un marcat caracter ecumenic. Ecumenismul sfinților, al martirilor, este poate acela care convinge cel mai mult. Communio sanctorum vorbește cu glas mai puternic decât ațâțătorii la dezbinare. Martirologiul primelor veacuri a fost temelia cultului sfinților. Proclamând și venerând sfințenia fiilor și a fiicelor sale, Biserica aducea un omagiu suprem lui Dumnezeu însuși; în martiri, ea îl venerează pe Cristos, care este la originea martiriului și a sfințeniei lor. Mai târziu s-a dezvoltat uzanța canonizării, care există încă în Biserica Catolică și în Bisericile Ortodoxe. Canonizările și beatificările s-au înmulțit în ultimii ani. Ele arată vitalitatea Bisericilor locale, care sunt astăzi mult mai numeroase decât în primele veacuri și în primul mileniu. Cel mai mare omagiu pe care toate Bisericile îl vor aduce lui Cristos în pragul celui de-al treilea mileniu va fi acela de a arăta prezența atotputernică a Răscumpărătorului prin roadele credinței, ale speranței și ale dragostei la oameni din atâtea popoare și de atâtea limbi care l-au urmat pe Cristos în diferitele forme ale vocației creștine.

Va fi sarcina Scaunului apostolic, în perspectiva celui de-al treilea mileniu, să pună la zi martirologiile pentru Biserica universală, acordând mare atenție sfințeniei acelora care, și în vremea noastră, au trăit pe deplin în adevărul lui Cristos. În mod cu totul deosebit, va trebui să se îngrijească să recunoască eroicitatea virtuților bărbaților și femeilor care și-au înfăptuit vocația creștină în căsătorie: convinși că roadele sfințeniei nu lipsesc nici în această stare, simțim nevoia să găsim mijloacele cele mai potrivite de a le pune în evidență și a le înfățișa întregii Biserici ca modele și stimulente pentru ceilalți soți creștini.

38. Încă o necesitate subliniată de Cardinali și Episcopi este cea a altor Sinoade cu caracter continental, urmându-le pe cele care s-au ținut deja pentru Europa și pentru Africa. Ultima Conferință generală a episcopatului latino-american a primit, în acord cu episcopatul nord-american, propunerea unui Sinod pentru Americi privind problematica noii evanghelizări în cele două părți ale acestui continent, atât de diferite prin originea și istoria lor, și privind temele dreptății și relațiilor economice internaționale, ținând cont de diferența enormă dintre Nord și Sud.

Un Sinod cu caracter continental pare oportun pentru Asia, unde se pune mai intens problema întâlnirii creștinismului cu culturile și religiile locale străvechi. Aceasta este o mare provocare adresată evanghelizării, căci sisteme religioase precum budismul și hinduismul se prezintă ca având un caracter soteriologic clar. Este deci urgentă adunarea unui Sinod, cu ocazia marelui Jubileu, pentru clarificarea și aprofundarea învățăturii despre Cristos, unicul Mijlocitor între Dumnezeu și oameni și unicul Răscumpărător al lumii, distingându-l bine de întemeietorii altor mari religii, în care se află totuși elemente ale adevărului pe care Biserica le privește cu respect sincer, văzând în ele o reflectare a Adevărului care-i luminează pe toți oamenii.[23] În Anul 2000 va trebui să răsune cu putere reînnoită proclamarea adevărului: «Ecce natus est nobis Salvator mundi».

Și pentru Oceania ar putea fi util un Sinod regional. În acest continent există, printre alte elemente, populații aborigene care amintesc într-un mod unic anumite aspecte ale preistoriei neamului omenesc. În acest Sinod, în plus față de celelalte probleme ale continentului, n-ar trebui neglijată tema întâlnirii creștinismului cu aceste forme foarte vechi de religiozitate, caracterizate, lucru foarte semnificativ, de o orientare monoteistă.

b) FAZA A DOUA

39. Pe baza acestei vaste acțiuni de sensibilizare, va fi posibilă apoi abordarea celei de-a doua faze, cea a pregătirii propriu-zise. Ea se va extinde pe o perioadă de trei ani, din 1997 până în 1999. Structura tematică a acestor trei ani, centrată pe Cristos, Fiul lui Dumnezeu devenit om, nu poate fi decât teologică, adică trinitară.

Primul an: Isus Cristos

40. Primul an, 1997, va fi deci consacrat reflecției asupra lui Cristos, Cuvântul Tatălui făcut om prin lucrarea Duhului Sfânt. Într-adevăr, trebuie pus în lumină caracterul net cristologic al Jubileului, care va celebra Întruparea Fiului lui Dumnezeu, mister de mântuire pentru tot neamul omenesc. Tema generală propusă pentru acest an de numeroși Cardinali și Episcopi este: «Isus Cristos, singurul Mântuitor al lumii, ieri și astăzi și în veac» (cf. Evr 13, 8).

Printre temele cristologice evocate de Consistoriu, ies în relief următoarele: redescoperirea lui Cristos Mântuitorul și Evan­ghelizatorul, cu referire mai ales la capitolul 4 din Evanghelia după Luca, unde se întrețes tema lui Cristos trimis să ducă Vestea cea Bună și tema Jubileului; aprofundarea misterului Întrupării sale și al nașterii sale din sânul feciorelnic al Mariei; necesitatea de a avea credința în El spre a dobândi mântuirea. Pentru a cunoaște adevărata identitate a lui Cristos, este necesar ca creștinii, mai ales în cursul acestui an, să revină asupra Bibliei cu atenție reînnoită, «fie prin liturgie, atât de bogată în cuvinte divine, fie prin lectură spirituală, fie prin inițiative organizate sau prin alte metode»[24]. Într-adevăr, în textul revelat, Tatăl ceresc însuși este cel care, cu iubire, vine în întâmpinarea noastră și vorbește cu noi, vădindu-ne natura Fiului său unul-născut și planul său de mântuire pentru omenire.[25]

41. În cursul acestui an, efortul pentru actualizarea sacramentală a misterului mântuirii, despre care s-a vorbit mai sus, se va sprijini pe redescoperirea Botezului ca temei al existenței creștine, potrivit cuvintelor Apostolului: «Câți în Cristos v-ați botezat, în Cristos v-ați și îmbrăcat» (Gal 3, 27). Iar Catehismul Bisericii Catolice amintește că «Botezul constituie fundamentul comuniunii între toți creștinii, chiar și cu aceia care nu sunt încă în deplină comuniune cu Biserica Catolică».[26] Din punct de vedere ecumenic, acesta va fi în mod sigur un an foarte important, în care creștinii să-și îndrepte împreună privirea spre Cristos, singurul Domn, să se angajeze să devină una în El, urmându-i rugăciunea către Tatăl. Sublinierea locului central al lui Cristos, al Cuvântului lui Dumnezeu și al credinței trebuie să trezească interesul față de creștinii de alte confesiuni și o reacție pozitivă din partea acestora.

42. Totul va trebui orientat spre obiectivul prioritar al Jubileului care este întărirea credinței și mărturiei creștinilor. Este deci necesar să se trezească în toți credincioșii o aspirație reală la sfințenie, o dorință puternică de convertire și de reînnoire personală, într-un climat de rugăciune mereu mai intensă și de solidaritate în primirea aproapelui, în special a celor mai nevoiași.

Primul an va fi deci un timp favorabil pentru redescoperirea catehezei în sensul și valoarea ei principală de «învățătură a Apos­tolilor» (Fapte 2, 42) despre persoana lui Isus Cristos și misterul său de mântuire. În acest scop, se va dovedi foarte utilă aprofundarea Catehismului Bisericii Catolice, care prezintă «în mod fidel și organic învățătura Sfintei Scripturi, a Tradiției vii a Bisericii și a Magisteriului autentic, precum și moștenirea spirituală a Părinților, a sfinților și sfintelor Bisericii, pentru a permite o mai bună cunoaștere a miste­rului creștin și a înteți flacăra credinței în poporul lui Dumnezeu».[27] Ca să fim realiști, nu trebuie să omitem informarea conștiinței credincioșilor cu privire la erorile ce privesc persoana lui Cristos, lămurind feluritele obiecții împotriva Lui și împotriva Bisericii.

43. Sfânta Fecioară, care va fi oarecum „indirect” prezentă în tot timpul fazei pregătitoare, va fi contemplată și invocată în acest prim an mai ales în misterul Maternității sale divine. În sânul ei s-a făcut trup Cuvântul! Afirmarea locului central al lui Cristos nu poate fi deci separată de recunoașterea rolului jucat de Maica sa preasfântă. Cultul ei, dacă este bine înțeles, nu va putea în nici un fel să răpească sau să adauge nimic «demnității și eficacității lui Cristos, unicul Mij­loci­tor».[28] Maria, într-adevăr, îl arată mereu pe Fiul său dumnezeiesc și se propune tuturor credincioșilor ca model al credinței trăite. «Biserica, gândindu-se la ea cu pietate și contemplând-o în lumina Cuvântului făcut om, pătrunde mai adânc, cu venerație, în sublimul mister al Întrupării și devine tot mai asemenea cu Mirele său».[29]

Al doilea an: Duhul Sfânt

44. Anul 1998, al doilea an al fazei pregătitoare, va fi consacrat în mod deosebit Duhului Sfânt și prezenței lui sfințitoare în cadrul comunității ucenicilor lui Cristos. «Marele Jubileu de la încheierea celui de-al doilea Mileniu – după cum scriam în enciclica Dominum et vivificantem – […] are un profil pneumatologic, pentru că misterul Întrupării s-a realizat prin lucrarea Duhului Sfânt. L-a realizat acel Duh, de o Ființă cu Tatăl și cu Fiul, care, în misterul absolut al Dumnezeului Unul Întreit, este Persoana-iubire, Darul necreat, care este izvorul veșnic al oricărui dar ce vine de la Dumnezeu în ordinea creației, principiul direct și, într-un anume sens, subiectul împărtășirii de Sine a lui Dumnezeu în ordinea harului. Misterul Întrupării constituie culmea acestei dăruiri, a acestei dumnezeiești împărtășiri de Sine».[30]

Biserica nu se poate pregăti pentru noul mileniu «altfel decât în Duhul Sfânt. Ceea ce, la plinirea timpului, s-a împlinit prin Duhul Sfânt, acum nu poate reveni în memoria Bisericii decât prin El»[31]

Într-adevăr, Duhul actualizează în Biserica din toate timpurile și din toate locurile Revelația unică adusă de Cristos oamenilor, făcând-o vie și eficientă în sufletul fiecăruia: «Apărătorul, Duhul Sfânt, pe care-l va trimite Tatăl în numele meu, El vă va învăța toate și vă va aminti toate câte vi le-am spus» (In 14, 26).

45. Printre obligațiile principale ale pregătirii pentru Jubileu figurează deci redescoperirea prezenței și acțiunii Duhului. El ac­ționează în Biserică prin Sacramente, mai ales prin Mir, precum și în diferitele carisme, roluri și slujiri specifice pe care El le inspiră pentru binele Bisericii: «Unul este Duhul care, după bogăția sa și după necesitățile slujirilor, își împarte darurile diferite în folosul Bisericii (cf. 1 Cor 12, 1-11). Dintre aceste daruri, cel mai important este harul dat apos­tolilor, sub a căror autoritate Duhul însuși îi așează și pe carismatici (cf. 1 Cor 14). Același Duh, unificând Trupul prin propria-i putere și prin legătura internă dintre mădulare, face să se nască și să crească dragostea între credincioși».[32]

Duhul este și în zilele noastre agentul principal al noii evan­ghelizări. Deci va fi important să-l redescoperim pe Duhul ca pe Cel care zidește Împărăția lui Dumnezeu în decursul istoriei și îi pregă­tește deplina manifestare în Isus Cristos, însuflețindu-i pe oameni din interior și făcând să crească în viața lor germenii mântuirii definitive care va veni la sfârșitul timpurilor.

46. În această perspectivă eshatologică, credincioșii vor fi chemați să redescopere virtutea teologală a speranței, de care au auzit mai înainte în cuvântul adevărului Evangheliei (cf. Col 1, 5). Virtutea fundamen­tală a speranței pe de o parte îl determină pe creștin să nu piardă din vedere scopul ultim care dă sens și valoare oricărei existențe, iar pe de altă parte îi dă rațiuni ferme și profunde pentru a se angaja zilnic în transformarea realității spre a o face conformă cu planul lui Dumnezeu.

După cum amintește Apostolul Paul, «noi știm că toată făptura suspină și geme în durerile facerii până acum. Și nu numai ea, ci și noi, care avem pârga Duhului, suspinăm în sinea noastră așteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru. Căci întru speranță am fost mântuiți» (Rom 8, 22-24). Creștinii sunt chemați să se pregătească pentru marele Jubileu de la începutul celui de-al treilea mileniu însuflețindu-și speranța în venirea definitivă a Împărăției lui Dumnezeu, pregătind-o zi după zi în viața lor lăuntrică, în comunitatea creștină de care aparțin, în mediul social din care fac parte și în însăși istoria lumii.

În plus, este necesar să fie puse în valoare și aprofundate semnele de speranță prezente în acest sfârșit de secol, în ciuda umbrelor care le ascund adesea de ochii noștri: pe plan civil, progresele realizate de știință, de tehnică și mai ales de medicină în slujba vieții umane, un mai mare simț de responsabilitate față de mediul înconjurător, eforturile pentru restabilirea păcii și dreptății oriunde au fost violate, voința de reconciliere și de solidaritate între diferite popoare, în special în relațiile complexe dintre Nordul și Sudul lumii; pe plan bisericesc, o ascultare mai atentă a glasului Duhului prin primirea carismelor și promovarea laicatului, o aprinsă dăruire pentru cauza unității tuturor creștinilor, importanța acordată dialogului cu religiile și cultura contemporană.

47. Reflecția credincioșilor în cursul celui de-al doilea an pregătitor va trebui să acorde o atenție deosebită valorii unității în interiorul Bisericii, spre care tind diferitele daruri și carisme suscitate în ea de Duhul Sfânt. În legătură cu acest subiect, va fi oportună aprofundarea învățăturii ecleziologice a Conciliului Vatican II, exprimată mai ales în constituția dogmatică Lumen gentium. Acest document important a subliniat în mod expres că unitatea Trupului lui Cristos este întemeiată pe lucrarea Duhului, este garantată de slujirea apostolică și susținută de iubirea reciprocă (cf. 1 Cor 13, 1-8). Această aprofundare catehetică a credinței nu va putea decât să-i ducă pe membrii poporului lui Dumnezeu la o conștiință mai matură a respon­sabilităților lor, precum și la un simț mai viu al valorii ascultării în Biserică.[33]

48. Maria, care l-a zămislit pe Cuvântul întrupat prin puterea Duhului Sfânt și care și-a lăsat apoi întreaga viață călăuzită de lucrarea lăuntrică a Duhului, va fi contemplată și imitată în cursul acestui an mai ales ca femeia docilă la glasul Duhului, femeia tăcerii și a ascultării, femeia speranței, care a știut, asemenea lui Abraham, să primească voința lui Dumnezeu, «sperând împotriva oricărei speranțe» (Rom 4, 18). Ea a dus la îndeplinire aspirația săracilor Domnului, model strălucitor pentru toți cei care-și pun din toată inima încrederea în făgăduințele lui Dumnezeu.

Al treilea an: Dumnezeu Tatăl

49. Anul 1999, cel de-al treilea și ultimul an pregătitor, va servi la lărgirea orizonturilor credincioșilor potrivit perspectivei lui Cristos însuși: perspectiva «Tatălui care este în ceruri» (cf. Mt 5, 45), de care a fost trimis și la care s-a întors (cf. In 16, 28).

«Și aceasta este viața veșnică: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Acela pe care l-ai trimis, Isus Cristos» (In 17, 3). Întreaga viață creștină este ca un mare pelerinaj spre casa Tatălui, în care se regăsește în fiecare zi iubirea necondiționată pentru toate făpturile umane și în special pentru «fiii rătăciți» (cf. Lc 15, 11-32). Acest pelerinaj privește viața lăuntrică a fiecărei persoane, ajunge la comunitatea credincioșilor și în sfârșit, include întreaga omenire.

Jubileul, centrat pe figura lui Cristos, devine astfel o mare rugăciune de laudă adusă Tatălui: «Binecuvântat fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat cu toată binecuvântarea spirituală în ceruri, întru Cristos. El ne-a ales în Cristos mai înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinți și neprihăniți în fața sa, în iubire» (Ef 1, 3-4).

50. În acest al treilea an, sensul «drumului spre Tatăl» va trebui să ne facă pe toți să străbatem, în unire cu Cristos, Răscumpărătorul omului, un drum de convertire autentică, ce cuprinde un aspect «negativ», al eliberării de păcat, și un aspect «pozitiv», al alegerii binelui, exprimat prin valorile etice cuprinse în legea naturală întărită de Evanghelie. În acest cadru se cuvine să redescoperim și să celebrăm cu fervoare sacramentul Pocăinței, în sensul lui cel mai profund. Vestirea convertirii ca exigență indispensabilă a iubirii creștine are o importanță deosebită în societatea actuală, în care adesea par pierdute din vedere înseși fundamentele unei viziuni corecte din punct de vedere etic asupra existenței umane.

Va trebui deci în acest an să scoatem în relief virtutea teologală a iubirii, amintindu-ne afirmația sintetică și pregnantă din întâia Scrisoare a lui Ioan: «Dumnezeu este iubire» (4, 8. 16). Iubirea față de Dumnezeu și față de frați este sinteza vieții morale a credin­ciosului. Ea își are în Dumnezeu izvorul și împlinirea.

51. În această perspectivă, amintindu-ne că Isus a venit «să binevestească săracilor» (Mt 1, 5; Lc 7, 22), cum să nu subliniem mai clar opțiunea preferențială a Bisericii pentru cei săraci și excluși? Trebuie spus chiar că angajarea pentru dreptate și pentru pace într-o lume ca a noastră, marcată de atâtea conflicte și de intolerabile inegalități sociale și economice, este un aspect caracteristic al pregătirii și al celebrării Jubileului. Astfel, în spiritul Cărții Leviticului (25, 8-28), creștinii vor trebui să devină glasul tuturor săracilor lumii, propunând ca Jubileul să fie un moment favorabil pentru a ne gândi, printre altele, la o reducere importantă, dacă nu la o ștergere totală, a datoriei internaționale ce apasă asupra destinului a numeroase popoare. Jubileul va putea să ofere și ocazia de a medita asupra altor provocări ale timpului, cum ar fi, de exemplu, dificultățile dialogului între culturi diferite sau problemele legate de respectarea drepturilor femeii și de promovarea familiei și a căsătoriei.

52. Amintindu-ne că «Cristos, […] prin însăși revelarea misterului Tatălui și a iubirii Lui, îl dezvăluie pe deplin omului pe om și îi descoperă măreția chemării proprii»,[34] două terenuri de acțiune nu trebuie să lipsească în special în cursul celui de-al treilea an pregăti­tor: confruntarea cu secularismul și dialogul cu marile religii.

Cu privire la primul punct, va trebui abordată tema vastă a crizei civilizației, care s-a manifestat mai ales în Occidentul atât de dezvoltat pe plan tehnologic, dar din punct de vedere lăuntric sărăcit prin uitarea sau marginalizarea lui Dumnezeu. Crizei civilizației va trebui să i se răspundă prin civilizația iubirii, întemeiată pe valorile universale ale păcii, solidarității, dreptății și libertății, care își găsesc împlinirea completă în Cristos.

53. Pe de altă parte, în ceea ce privește conștiința religioasă, ajunul Anului 2000 va oferi o ocazie favorabilă, mai ales în lumina evenimen­telor din ultimele decenii, pentru dialogul inter-religios, potrivit indicațiilor clare date de Conciliul Vatican II în declarația Nostra ætate despre relațiile Bisericii cu religiile necreștine.

În acest dialog, iudeii și musulmanii vor trebui să aibă un loc de frunte. Să dea Dumnezeu ca, pentru confirmarea acestor intenții, să se poată realiza și întâlniri comune în locuri semnificative pentru marile religii monoteiste.

Pentru aceasta, se va studia posibilitatea de a prevedea întâlniri istorice la Betleem, la Ierusalim și pe Muntele Sinai, locuri cu excepțională valoare simbolică, în scopul de a intensifica dialogul cu iudeii și cu credincioșii Islamului, și de asemenea întâlniri cu repre­zentanții marilor religii ale lumii în alte orașe. Va trebui totuși să fim atenți să evităm riscul unor înțelegeri greșite, ferindu-ne de primejdia sincretis­mului și al unui irenism facil și înșelător.

54. În tot acest ansamblu de preocupări, Preasfânta Fecioară Maria, fiica aleasă de Tatăl, se arată în fața ochilor credincioșilor ca exemplul desăvârșit al iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele. După cum proclamă Ea însăși în cântarea Magnificat, i-a făcut lucruri mari cel Atotputernic, și sfânt e numele Lui (cf. Lc 1, 49). Tatăl a ales-o pe Maria pentru o misiune unică în istoria mântuirii: să fie Mama Mântuitorului așteptat. Fecioara a răspuns la chemarea lui Dumnezeu cu toată disponibilitatea: «Iată slujitoarea Domnului» (Lc 1, 38). Maternitatea ei, începută la Nazaret și trăită în mod suprem la Ierusalim la picioarele Crucii, va fi recunoscută în acest an de către toți fiii lui Dumnezeu ca o invitație iubitoare și insistentă la întoar­cerea în casa Tatălui, ascultându-i glasul de mamă: «Faceți ce vă va spune Cristos» (cf. In 2, 5).

c) ÎN VEDEREA CELEBRĂRII

55. Celebrarea însăși a marelui Jubileu constituie un capitol în sine; ea va avea loc simultan în ara Sfântă, la Roma și în Bisericile locale din lumea întreagă. Mai ales în această fază, faza celebrării, obiectivul va fi preamărirea Sfintei Treimi, de la care vine totul și spre care se îndreaptă totul în lume și în istorie. Cei trei ani de pregătire tind spre acest mister: de la Cristos și prin Cristos, în Duhul Sfânt, spre Tatăl. În acest sens, celebrarea jubiliară pune în aplicare și anticipă în același timp scopul și împlinirea vieții creștinului și a Bisericii în Dumnezeu unul și întreit.

Însă cum Cristos este singura cale de acces la Tatăl, pentru a sublinia prezența lui vie și mântuitoare în Biserică și în lume, se va ține la Roma, cu ocazia marelui Jubileu, Congresul euharistic inter­național. Anul 2000 va fi un an intens euharistic: în sacramentul Euharistiei, Mântuitorul, întrupat în sânul Mariei acum douăzeci de secole, continuă să se ofere omenirii ca izvor de viață dumnezeiască.

Dimensiunea ecumenică și universală a Jubileului sfânt va putea fi pusă în evidență în mod oportun printr-o întâlnire pan-creștină semnificativă. Este vorba de un gest de mare valoare și de aceea, pentru evitarea neînțelegerilor, trebuie să fie propus corect și pregătit cu grijă, în spirit de colaborare frățească cu creștinii de alte confesiuni și de alte tradiții, precum și în spirit de deschidere recunoscătoare față de acele religii ai căror reprezentanți ar putea dori să-și arate atenția față de bucuria tuturor ucenicilor lui Cristos.

Un lucru este sigur: fiecare este invitat să facă ceea ce îi stă în putere ca să nu se piardă marea ocazie oferită de anului 2000, de care în mod sigur este legat un har deosebit al Domnului pentru Biserică și pentru întreaga omenire.

V. «ISUS CRISTOS ESTE ACELAȘI… ÎN VECI» (Evr 13, 8)

56. Biserica există de două mii de ani. Asemenea grăuntelui de muștar despre care se vorbește în Evanghelie, ea crește și devine un copac mare, ce poate acoperi cu frunzișul său întreaga omenire (cf. Mt 13, 31-32). Conciliul Vatican II, în Constituția dogmatică despre Biserică, luând în considerare problema apartenenței la Biserică și a chemării tuturor oamenilor să facă parte din poporul lui Dumnezeu, se exprimă astfel: «La această unitate catolică a Poporului lui Dumnezeu […] sunt chemați toți oamenii; cu ea se află în relație, în diferite feluri, și pentru ea sunt meniți atât credincioșii catolici cât și ceilalți care cred în Cristos, precum și absolut toți oamenii, chemați la mântuire prin harul lui Dumnezeu».[35] Papa Paul al VI-lea explică în enciclica Ecclesiam suam că toți oamenii sunt implicați în planul lui Dumnezeu, subliniind faptul că există diferite cercuri ale dialogului mântuirii.[36]

În lumina acestei abordări se poate înțelege și mai bine parabola aluatului (cf. Mt 13, 33): Cristos, aluatul dumnezeiesc, pătrunde tot mai adânc prezentul vieții omenirii, răspândind lucrarea mântuirii înfăptuite în Misterul pascal. El cuprinde cu puterea sa mântuitoare și tot trecutul neamului omenesc, începând cu primul Adam.[37] Viitorul îi aparține: «Isus Cristos este același ieri și astăzi și în veci» (Evr 13, 8). În ceea ce o privește, Biserica «urmărește un singur scop: sub călăuzirea Duhului Sfătuitor și Mângâietor, să continue lucrarea lui Cristos, care a venit în lume pentru a da mărturie adevărului, pentru a mântui și nu pentru a judeca, pentru a sluji și nu pentru a fi slujit».[38]

57. De aceea, încă din vremurile apostolice, misiunea Bisericii se continuă fără întrerupere în cadrul familiei umane universale. Cea dintâi evanghelizare a avut loc mai ales în regiunea Mării Mediterane. În cursul primului mileniu, misiunile pornite de la Roma și de la Constantinopol au dus creștinismul în tot continentul european. Ele sau îndreptat în același timp spre inima Asiei, până în India și în China. Sfârșitul secolului al XV-lea, o dată cu descoperirea Americii, a marcat începutul evanghelizării acestui mare continent, în sud și în nord. În același timp, în timp ce coastele sub-sahariene ale Africii primeau lumina lui Cristos, sfântul Francisc Xavier, patronul misiuni­lor, ajungea în Japonia. La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, un laic, Andrei Kim, aducea creștinismul în Coreea; la vremea aceea, vestirea Evangheliei ajungea în peninsula Indochina, precum și în Australia și în insulele din Pacific.

Secolul al XIX-lea a cunoscut o importantă activitate misionară printre popoarele Africii. Toate aceste acțiuni au adus roade care dăinuie până astăzi. Conciliul Vatican II dă seamă de ele în decretul Ad gentes privind activitatea misionară. După Conciliu, activitatea misionară a fost tratată în enciclica Redemptoris missio, în lumina problemelor misiunilor din ultima parte a secolului nostru. Biserica va continua să fie misionară și în viitor: într-adevăr, caracterul misionar face parte din însăși natura ei. O dată cu căderea marilor sisteme anticreștine pe continentul european, a nazismului și apoi a comunis­mului, se impune de urgență să fie înfățișat din nou europenilor mesajul eliberator al Evangheliei.[39] Mai mult, după cum afirmă enciclica Redemptoris missio, se regăsește în lume situația Areopagului din Atena, unde a vorbit sfântul Paul.[40] Există astăzi numeroase «areopaguri» foarte diverse: e vorba de vastele domenii ale civilizației contemporane și ale culturii, ale politicii și economiei. Cu cât Occidentul se detașează mai mult de rădăcinile sale creștine, cu atât mai mult devine teren de misiune, sub forma diferitelor «areopaguri».

58. Viitorul lumii și al Bisericii aparține tinerelor generații care, născute în cursul acestui secol, vor ajunge la maturitate în cursul celui viitor, cel dintâi din noul mileniu. Cristos îi așteaptă pe tineri, așa cum îl aștepta pe tânărul care i-a pus întrebarea: «Ce lucru bun să fac ca să dobândesc viața veșnică?» (Mt 19, 16). În recenta enciclică Veritatis splendor, precum și, anterior, în Scrisoarea către toți tinerii lumii din 1985, m-am referit la răspunsul impresionant pe care i l-a dat Isus. Tinerii, în toate situațiile și în toate regiunile pământului, nu încetează să-i pună întrebări lui Cristos: îl întâlnesc și îl caută ca să-l întrebe mai departe. Dacă reușesc să urmeze calea pe care le-o arată El, vor avea bucuria să-și aducă contribuția la prezența lui în secolul viitor și în cele următoare, până la sfârșitul timpurilor. «Isus este același ieri și astăzi și în veci».

59. În concluzie, este oportun să reluăm cuvintele Constituției pastorale Gaudium et spes: «Biserica crede că Isus Cristos, mort și înviat pentru toți, oferă omului lumină și puteri prin Duhul Său, ca omul să poată răspunde vocației sale supreme; și că nu a fost dat alt nume sub cer oamenilor, în care ei să se poată mântui. De asemenea, ea crede că în Domnul și Învățătorul ei se află cheia, centrul și scopul întregii istorii umane. Pe lângă aceasta, Biserica afirmă că mai adânc decât toate schimbările există multe lucruri care nu se schimbă și care își au temeiul ultim în Cristos, care este același, ieri, astăzi și în veac. Așadar, sub lumina lui Cristos, Chipul nevăzutului Dumnezeu, Întâiul-născut din toată făptura, Conciliul își propune să se adreseze tuturor pentru a desluși misterul omului și a colabora la găsirea unei soluții pentru principalele probleme ale timpului nostru».[41]

În timp ce îi îndemn pe credincioși să înalțe spre Domnul rugăciuni stăruitoare ca să obțină luminile și sprijinul necesare pregătirii și celebrării Jubileului care se apropie, îi îndemn pe venerații mei Frați în Episcopat și comunitățile bisericești care le sunt încredințate să-și deschidă inimile inspirațiilor Duhului. Duhul nu va pregeta să inspire sufletele, pentru ca ele să fie dispuse să celebreze cu credință reînnoită și participare generoasă marele eveniment jubiliar.

Încredințez această misiune a Bisericii întregi mijlocirii Mariei, Maica Răscumpărătorului. Maică a iubirii frumoase, ea va fi pentru creștinii ce se îndreaptă spre mileniul al III-lea Steaua care le va călăuzi în siguranță pașii spre întâlnirea cu Domnul. Fie ca smerita Fecioară din Nazaret, care, acum două mii de ani, l-a dat lumii întregi pe Cuvântul întrupat, să orienteze omenirea noului mileniu spre Cel care este «Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul» (In 1, 9)!

Cu aceste sentimente acord tuturor Binecuvântarea mea.

Vatican, 10 noiembrie 1994, în al șaptesprezecelea an al pontificatului meu.

Note:


[1] Cf. SF. BERNARD, In laudibus Virginis Matris, Homilia IV, 8, Opera omnia, Edit. Cisterc. 4 (1966), 53.

[2] Const. past. privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, nr. 22.

[3] Ibid.

[4] Cf. Ant. Iud. 20, 200 și de asemenea 18, 63-64, fragment binecunoscut și mult discutat.

[5] Annales 15, 44, 3.

[6] Vita Claudii, 25, 4.

[7] Epist. 10, 96.

[8] Cf. CONC. ECUM. VAT. II, Const. dogm. despre Revelația divină, Dei Verbum, nr. 15.

[9] Enciclica Redemptor hominis (4 martie 1979), nr. 1: AAS 71 (1979), pag. 258.

[10] Cf. Enciclica Dominum et vivificantem (18 mai 1986), nr. 49 și următoarele: AAS 78 (1986), pag. 868 și următoarele.

[11] Cf. Scrisoarea apostolică Euntes in mundum (25 ianuarie 1988): AAS 80 (1988), pag. 935-956.

[12] Cf. enciclica Centesimus annus (1 mai 1991), nr. 12.

[13] Cf. Constituția pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, nr. 47-52.

[14] Conc. Ecum. Vat. II, Const. dogm. despre Biserică Lumen gentium, nr. 1.

[15] Cf. Îndemnul apost. Reconciliatio et pænitentia (2 decembrie 1984).

[16] Conc. Ecum. Vat. II, Const. dogm. despre Biserică Lumen gentium, nr. 8.

[17] Conc. Ecum. Vat. II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, nr. 3.

[18] Cf. ibid., nr. 1.

[19] Conc. Ecum. Vat. II, Declarația privind libertatea religioasă Dignitatis humanæ, nr. 1.

[20] Conc. Ecum. Vat. II, Const. past. despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, n. 19.

[21] TERTULIAN, Apol., 50, 13: CCL I, 171.

[22] AAS 56 (1964), pag. 906.

[23] Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Decl. despre relațiile Bisericii cu religiile necreștine Nostra ætate, nr. 2.

[24] Conc. Ecum. Vat. II, Const. dogm. despre revelația divină Dei Verbum, nr. 25.

[25] Cf. ibid., nr. 2.

[26] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1271.

[27] Const. apost. Fidei depositum (11 octombrie 1992): AAS 86 (1994), pag. 116; Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia romano-catolică București, 1993, pag. 7.

[28] Conc. Ecum. Vat. II, Const. dogm. despre Biserică Lumen gentium, nr. 62.

[29] Ibid., nr. 65.

[30] Encicl. Dominum et vivificantem (18 mai 1986), nr. 50: AAS 78 (1986), pag. 869-870.

[31] Ibid., nr. 51: AAS 78 (1986), pag. 871.

[32] Conc. Ecum. Vat. II, Const. dogm. despre Biserică Lumen gentium, nr. 7.

[33] Cf. ibid., nr. 37.

[34] Conc. Ecum. Vat. II, Const. past. despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, nr. 22.

[35] Conc. Ecum. Vat. II, Const. dogm. despre Biserică Lumen gentium, nr. 13.

[36] Cf. PAUL AL VI-LEA, Encicl. Ecclesiam suam (6 august 1964), III: AAS 56 (1964), pag. 650-657.

[37] Cf. ibid., nr. 2.

[38] Conc. Ecum. Vat. II, Const. past. privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, nr. 3.

[39] Cf. Declarația Adunării speciale pentru Europa a Sinodului Episcopilor, nr. 3.

[40] Cf. Encicl. Redemptoris missio (7 decembrie 1990), nr. 37, c: AAS 83 (1991), pag. 284-286.

[41] Conc. Ecum. Vat. II, Const. past. privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, nr. 10.

Autor: Papa Ioan Paul II-lea
Copyright: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București
Publicarea în original: 10.11.1994
Publicarea pe acest sit: 21.09.2013
Etichete: ,

Lasă un răspuns