Sollicitudo rei socialis

Scrisoarea enciclică
Sollicitudo rei socialis
a papei Ioan Paul al II-lea
adresată episcopilor, preoților,
familiilor călugărești,
fiilor și fiicelor Bisericii
și tuturor oamenilor de bunăvoință
la cea de-a 20-a aniversare
a enciclicei Populorum progressio

Venerabili frați, iubiți fii și fiice,
salutare și binecuvântare apostolică!

I. Introducere

1. Grija socială a Bisericii, orientată spre o dezvoltare autentică a omului și a societății, care să respecte și să promoveze toate dimensiunile persoanei umane, s-a manifestat întotdeauna în cele mai variate moduri. În ultimii ani, unul dintre mijloacele speciale de intervenție a fost magisteriul pontifilor romani care, începând cu enciclica Rerum novarum a lui Leon al XIII-lea, ca punct de referință[1], a tratat adesea această problemă și a făcut ca, uneori, datele de publicare ale diferitelor documente sociale să coincidă cu aniversările acelui prim document[2].

Papii n-au neglijat să pună în lumină, prin intermediul mesajelor respective, noi aspecte ale doctrinei sociale a Bisericii. Prin urmare, această doctrină, începând cu contribuția remarcabilă a lui Leon al XIII-lea și îmbogățită de contribuțiile succesive ale magisteriului, a devenit acum un corpus doctrinar îmbunătățit. Ea se dezvoltă în mod treptat, asemenea Bisericii, în plinătatea cuvântului revelat de Cristos Isus[3] și cu ajutorul Duhului Sfânt (cf. In 14,16.26; 16,13-15), scrutează evenimentele așa cum se desfășoară ele în cursul istoriei. Astfel, ea caută să-i călăuzească pe oameni ca să răspundă, cu ajutorul reflecției raționale și a științelor umane, la chemarea lor de constructori responsabili ai societății pământești.

2. În acest mare corpus al doctrinei sociale, un loc deosebit îl ocupă enciclica Populorum progressio[4], pe care veneratul meu predecesor Paul al VI-lea a publicat-o la 26 martie 1967.

Actualitatea acestei enciclice se vădește ușor, dacă remarcăm seria comemorărilor care au avut loc în decursul anului 1987 în diferite forme și în multe locuri din mediul eclezial și civil. În același scop, Consiliul Pontifical pentru Dreptate și Pace a trimis o scrisoare circulară către sinoadele Bisericilor Catolice Orientale și către conferințele episcopale, solicitând puncte de vedere și propuneri în privința celui mai bun mod de a sărbători aniversarea enciclicei, de a-i îmbogăți învățăturile și, dacă este nevoie, de a le actualiza. Cu ocazia celei de-a 20-a aniversări, același Consiliu a organizat o comemorare solemnă, la care eu însumi am luat parte și am rostit mesajul de încheiere[5]. Iar acum, luând în considerare răspunsurile la scrisoarea circulară amintită mai sus, am considerat că este oportun ca, la sfârșitul anului 1987, să dedic o enciclică temei din Populorum progressio.

3. În felul acesta, doresc mai ales să ating două obiective nu lipsite de importanță: pe de o parte, să aduc un omagiu acestui document istoric al lui Paul al VI-lea și învățăturii sale; pe de altă parte, urmând linia trasată de venerabilii mei predecesori la catedra lui Petru, să reafirm continuitatea doctrinei sociale, precum și reînnoirea ei constantă. De fapt, continuitatea și reînnoirea sunt o dovadă a valorii perene a învățăturii Bisericii.

Această dublă trăsătură caracterizează învățătura ei în domeniul social. Pe de o parte, ea este constantă, deoarece rămâne identică în inspirație sa fundamentală, în „principiile de gândire”, în „criteriile de apreciere”, în „liniile directoare de acțiune” [6] și, mai presus de toate, în legătura ei vitală cu evanghelia Domnului. Pe de altă parte, ea este mereu nouă, deoarece este supusă adaptărilor necesare și oportune sugerate de variațiile condițiilor istorice și de cursul neîntrerupt al evenimentelor în care se desfășoară viața oamenilor și a societăților.

4. Sunt convins că învățăturile enciclicei Populorum progressio, adresată oamenilor și societății din anii ’60, își păstrează întreaga putere de apel la conștiință, acum, spre sfârșitul anilor ’80, în efortul de a contura principalele trăsături ale lumii contemporane – întotdeauna în perspectiva „dezvoltării popoarelor” -, care sunt încă foarte departe de a fi epuizate. Prin urmare, mi-am propus să prelungesc ecoul acestui mesaj, punându-l în legătură cu posibilele lui aplicări la momentul istoric de astăzi, care nu este mai puțin dramatic decât cel de acum 20 de ani.

Așa cum bine știm, timpul se scurge într-un ritm constant și permanent. Astăzi însă avem impresia că el trece tot mai repede, mai ales din cauza înmulțirii și complexității fenomenelor în mijlocul cărora trăim. Prin urmare, configurația lumii în decursul ultimilor 20 de ani, în ciuda anumitor constante de bază, a suferit schimbări însemnate și prezintă câteva aspecte total noi.

Perioada actuală, cea din ajunul celui de-al treilea mileniu creștin, este caracterizată de o așteptare pe scară largă, oarecum ca un nou „advent”[7] care, într-un anumit fel, îi implică pe toți. Ea oferă prilejul de a aprofunda învățăturile enciclicei și de a-i discerne perspectivele.

Scopul considerațiilor de față este acela de a sublinia, cu ajutorul cercetării teologice a realității contemporane, necesitatea unei concepții mai cuprinzătoare și mai nuanțate despre progres, în conformitate cu propunerile enciclicei. De asemenea, scopul lor este să indice unele forme de punere în aplicare a acesteia.

II. Noutatea enciclicei Populorum progressio

5. Încă de la apariție, documentul papei Paul al VI-lea a atras atenția opiniei publice prin noutatea sa. În mod concret și foarte limpede, s-au putut verifica trăsăturile menționate mai sus, a continuității și a reînnoirii, în cadrul doctrinei sociale a Bisericii. Intenția de a redescoperi numeroasele aspecte ale acestei învățături, printr-o recitire atentă a enciclicei, va constitui, așadar, firul călăuzitor al reflecțiilor de față.

Însă, mai întâi, aș dori să spun câteva cuvinte despre data publicării: anul 1967. Însuși faptul că papa Paul al VI-lea a dorit să publice o enciclică socială în acel an ne sugerează să privim documentul în legătură cu Conciliul Vatican II, care se încheiase la 8 decembrie 1965.

6. În aceasta ar trebui să vedem ceva mai mult decât o simplă apropiere cronologică. Enciclica Populorum progressio se prezintă pe sine, într-un anumit fel, ca document care aplică învățăturile Conciliului. Ea nu numai că face referire continuă la textele Conciliului[8], ci izvorăște din aceeași preocupare a Bisericii, care a inspirat întregul efort al Conciliului – și, în special, Constituția pastorală Gaudium et spes – de a coordona și a dezvolta multe dintre temele doctrinei ei sociale.

Așadar, putem afirma că enciclica Populorum progressio constituie un fel de răspuns la apelul Conciliului cu care începe Constituția Gaudium et spes: „Bucuria și speranța, tristețea și angoasa oamenilor de azi, mai ales ale săracilor și ale tuturor celor care suferă, sunt și bucuria și speranța, tristețea și angoasa ucenicilor lui Cristos și nu există nimic cu adevărat omenesc care să nu aibă ecou în inimile lor”[9]. Aceste cuvinte exprimă motivul fundamental care a inspirat acest mare document al Conciliului, care pornește de la remarcarea situației de sărăcie și de subdezvoltare în care trăiesc milioane de oameni.

Această sărăcie și subdezvoltare sunt, cu alte cuvinte, „tristețea și angoasa” de astăzi, „mai ales ale săracilor”. În fața acestui vast fundal de durere și suferință, Conciliul a dorit să deschidă orizonturi de bucurie și speranță. Enciclica lui Paul al VI-lea are același scop, în deplină fidelitate față de spiritul Conciliului.

7. Avem, de asemenea, tema enciclicei care, în conformitate cu marea tradiție a doctrinei sociale a Bisericii, reia în mod direct noua expunere și sinteza bogată pe care Conciliul a elaborat-o, mai ales în Constituția Gaudium et spes.

În ce privește conținutul și tematica reluate de enciclică, trebuie subliniate următoarele: conștiința datoriei Bisericii, ca „specialistă în problematica omului”, de a „cerceta semnele timpurilor și de a le interpreta în lumina evangheliei”[10]; conștiința, la fel de profundă, a misiunii ei de „slujire”, diferită de cea a Statului, chiar și atunci când se preocupă de situația concretă a oamenilor[11]; referirea la discrepanțele uriașe dintre condițiile de viață ale persoanelor[12]; confirmarea învățăturii Conciliului, un ecou fidel al tradiției seculare a Bisericii privind „destinația universală a bunurilor”[13]; aprecierea culturii și civilizației tehnologice care contribuie la eliberarea omului[14], fără a trece cu vederea limitele lor[15]; în sfârșit, în cadrul temei dezvoltării, care constituie exact tema enciclicei, insistența asupra celei mai „grave îndatoririi” a națiunilor mai dezvoltate de „a ajuta țările în curs de dezvoltare”[16]. Aceeași noțiune de dezvoltare, propusă de enciclică, izvorăște în mod direct din modul în care Constituția pastorală pune această problemă[17].

Acestea și alte referiri explicite la Constituția pastorală duc la concluzia că enciclica se prezintă ca o aplicare a învățăturii Conciliului în domeniul social la problema specifică a dezvoltării și a subdezvoltării popoarelor.

8. Această scurtă analiză ne ajută să apreciem mai bine noutatea enciclicei, care poate fi definită în trei puncte.

Primul e constituit de însăși existența unui document promulgat de autoritatea supremă a Bisericii Catolice și adresat atât Bisericii înseși, cât și „tuturor oamenilor de bunăvoință”[18], pe un subiect care, la prima vedere, este doar de natură economică și socială: dezvoltarea popoarelor. Termenul „dezvoltare” este luat din vocabularul științelor sociale și economice. Din acest punct de vedere, enciclica Populorum progressio se află direct pe linia enciclicei Rerum novarum, care tratează despre „condiția muncitorilor”[19]. Privite din afară, ambele teme ar putea părea străine de preocupările legitime ale Bisericii privite ca instituție religioasă, iar „dezvoltarea” chiar mai mult decât „condiția muncitorilor”.

În continuitate cu enciclica lui Leon al XIII-lea, trebuie recunoscut faptul că documentul lui Paul al VI-lea are meritul de a fi subliniat caracterul etic și cultural al problemelor legate de dezvoltare și, de asemenea, legitimitatea și necesitatea intervenției Bisericii în acest domeniu.

În plus, doctrina socială a Bisericii și-a dovedit încă o dată caracterul de aplicare a cuvântului lui Dumnezeu la viața oamenilor și a societății, precum și la realitățile pământești legate de ele, oferind „principii de gândire”, „criterii de apreciere” și „linii directoare de acțiune”[20]. Aici, în documentul lui Paul al VI-lea se găsesc toate aceste trei elemente cu o orientare predominant practică spre conduita morală.

Prin urmare, atunci când Biserica se preocupă de „dezvoltarea popoarelor”, ea nu poate fi acuzată că își depășește domeniul specific de competență și, cu atât mai puțin, mandatul primit din partea Domnului.

9. Al doilea punct al noutății enciclicei Populorum progressio este arătat de amploarea perspectivei referitoare la așa-numita „problemă socială”.

De fapt, enciclica Mater et magistra a papei Ioan al XXIII-lea intrase deja în această largă perspectivă[21], iar Conciliul i-a făcut ecou în Constituția pastorală Gaudium et spes[22]. Totuși, învățătura socială a Bisericii nu ajunsese încă să afirme cu toată claritatea că problema socială a dobândit o dimensiune mondială[23] și nici nu făcuse din această afirmație și din analiza ce o însoțește o „linie directoare de acțiune”, așa cum face Paul al VI-lea în enciclica sa.

O luare de poziție atât de explicită oferă o mare bogăție de conținut, pe care e bine să o subliniem.

Înainte de toate, trebuie eliminată o posibilă ambiguitate. Recunoașterea faptului că „problema socială” a dobândit o dimensiune mondială nu înseamnă deloc că ea și-a pierdut ponderea sau importanța pe plan național și local. Dimpotrivă, înseamnă că problemele din întreprinderi sau din mișcarea muncitorească și sindicală dintr-o anumită țară sau regiune nu trebuie considerate drept cazuri izolate, fără legătură cu celelalte, ci ele depind din ce în ce mai mult de influența unor factori care depășesc granițele regionale și naționale.

Din păcate, din punct de vedere economic, țările în curs de dezvoltare sunt mult mai numeroase decât cele dezvoltate; masele de oameni lipsite de bunurile și serviciile oferite de dezvoltare sunt mult mai numeroase decât cele care le posedă.

Ne aflăm, așadar, în fața gravei probleme a distribuirii inegale a mijloacelor de subzistență, destinate de la început tuturor oamenilor, precum și a distribuirii inegale a beneficiilor care decurg din ele. Iar aceasta nu se întâmplă din vina oamenilor nevoiași și, cu atât mai puțin, dintr-un fel de fatalitate ce depinde de condițiile naturale sau de un complex de împrejurări.

Enciclica lui Paul al VI-lea, afirmând că problema socială a dobândit o dimensiune mondială, intenționează să semnaleze, înainte de toate, un fapt moral, care își are fundamentul în analiza obiectivă a realității. Enciclica spune: „Fiecare trebuie să devină conștient” de acest fapt[24], tocmai pentru că el privește în mod direct conștiința, care este izvorul deciziilor morale.

În acest context, noutatea enciclicei constă nu atât în afirmația cu caracter istoric a universalității problemei sociale, cât mai degrabă în aprecierea morală a acestei realități. De aceea, liderii politici și cetățenii din țările bogate considerați ca persoane fizice, mai ales dacă sunt creștini, au obligația morală – în conformitate cu gradul de responsabilitate al fiecăruia – să ia în considerare, în deciziile personale și de conducere, acest raport de universalitate, această interdependență care există între atitudinea lor și sărăcia și subdezvoltarea atâtor milioane de oameni. Enciclica papei Paul al VI-lea definește pe scurt obligația morală drept „datorie de solidaritate”[25]; iar această afirmație, chiar dacă multe situații s-au schimbat între timp în lume, își păstrează și astăzi aceeași forță și validitate ca atunci când a fost scrisă.

Pe de altă parte, fără a depăși cadrul acestei perspective morale, noutatea enciclicei constă și în afirmația fundamentală că însuși conceptul de dezvoltare, dacă este privit în perspectiva interdependenței universale, se schimbă în mod substanțial. Adevărata dezvoltare nu poate consta în simpla acumulare de bogăție și în faptul de a dispune de cât mai multe bunuri și servicii, dacă aceasta se obține cu prețul exploatării maselor și fără a ține cont cum se cuvine de dimensiunile sociale, culturale și spirituale ale persoanei umane[26].

10. Ca un al treilea punct, enciclica oferă o contribuție substanțială la doctrina socială a Bisericii în ansamblul ei și la însuși conceptul de dezvoltare, mai ales prin elemente noi și importante. Această noutate se vădește într-o frază aflată la încheierea documentului, care poate fi considerată un rezumat al acestuia și o trăsătură istorică: „Dezvoltarea este noul nume al păcii”[27].

De fapt, dacă problema socială a dobândit o dimensiune mondială, aceasta se datorează faptului că nevoia de dreptate poate fi împlinită doar la acest nivel. Faptul de a ignora această nevoie poate încuraja în rândul victimelor nedreptății tentația de a răspunde cu violență, așa cum se întâmplă la originea multor războaie. Popoarele excluse de la distribuirea echitabilă a bunurilor, destinate de la început tuturor, se pot întreba: de ce să nu le răspundem cu violență celor care în primul rând ne tratează cu violență? Iar dacă se examinează situația în lumina împărțirii lumii în blocuri ideologice – împărțire deja existentă în anul 1967 – și în lumina repercusiunilor și a dependențelor economice și politice ulterioare, pericolul este considerat a fi și mai mare.

Prima considerație asupra conținutului dramatic al frazei istorice din enciclică poate fi completată cu o a doua considerație, la care însuși documentul face aluzie[28]: cum se poate justifica faptul că sume uriașe de bani, care ar putea și ar trebui să fie folosite pentru promovarea dezvoltării popoarelor, sunt utilizate în schimb pentru îmbogățirea unor persoane sau grupuri, sau sunt repartizate pentru sporirea stocurilor de arme atât în țările dezvoltate, cât și în cele în curs de dezvoltare, răsturnând astfel adevăratele priorități? Acest lucru este și mai grav având în vedere dificultățile care adesea împiedică transferul direct al capitalului destinat ajutorării țărilor sărace. Dacă „dezvoltarea este noul nume al păcii”, atunci războiul și pregătirile militare sunt cel mai mare dușman al dezvoltării integrale a popoarelor.

Astfel, în lumina acestei expresii a papei Paul al VI-lea, suntem îndemnați să reexaminăm conceptul de dezvoltare. Desigur, acesta nu se limitează la a satisface, pur și simplu, nevoile materiale printr-o sporire a bunurilor, în timp ce ignoră suferințele majorității și face din egoismul unor persoane și națiuni motivația principală. Scrisoarea sfântului apostol Iacob ne amintește despre aceasta în mod răspicat: „De unde [vin] războaiele, de unde conflictele dintre voi? Oare nu tocmai din poftele voastre care se luptă în membrele voastre? Râvniți și nu aveți” (Iac 4,1 ș.u.).

Dimpotrivă, într-o altă lume, dominată de grija pentru binele comun al întregii omeniri, sau mai degrabă de grija pentru „dezvoltarea spirituală și umană a tuturor” decât de interesul pentru beneficii personale, pacea ar fi posibilă ca rod al unei „dreptăți mai desăvârșite între oameni”[29].

Și această noutate a enciclicei are o valoare permanentă și actuală, având în vedere mentalitatea de azi care este atât de sensibilă la strânsa legătură între respectarea dreptății și instaurarea păcii adevărate.

III. Imaginea de ansamblu a lumii contemporane

11. La vremea sa, învățătura fundamentală a enciclicei Populorum progressio a avut un mare răsunet datorită noutății sale. Despre contextul social în care trăim astăzi nu se poate spune că este în întregime identic cu cel de acum 20 de ani. Din aceste motiv, aș dori acum să fac o scurtă trecere în revistă a câtorva caracteristici ale lumii de astăzi, pentru a aprofunda încă o dată învățătura enciclicei lui Paul al VI-lea din punct de vedere al „dezvoltării popoarelor”.

12. Primul lucru care trebuie subliniat este că speranțele de dezvoltare, atât de puternice la acea vreme, sunt astăzi foarte departe de a fi realizate.

În această privință, enciclica nu-și făcea iluzii. Limbajul ei răspicat și, uneori, dramatic se mărginea să sublinieze gravitatea situației și să pună în fața conștiinței tuturor obligația urgentă de a contribui la rezolvarea ei. În acei ani se răspândise un anume optimism referitor la posibilitatea de a recupera, fără prea mari eforturi, întârzierea economică a popoarelor mai sărace, de a le înzestra cu infrastructuri și de a le ajuta în procesul de industrializare.

În acel context istoric, pe lângă eforturile fiecărei țări, Organizația Națiunilor Unite a proclamat următoarele două decenii de dezvoltare[30]. De fapt, au fost luate câteva măsuri, bilaterale și multilaterale, pentru a veni în ajutorul multor națiuni, dintre care unele erau deja independente de ceva vreme, iar altele – majoritatea – state noi, abia apărute în urma procesului de decolonizare. La rândul ei, Biserica s-a simțit datoare să aprofundeze problemele ridicate de noua situație, în speranța de a susține aceste eforturi cu inspirația sa religioasă și umană și pentru a le oferi un „suflet” și un impuls eficient.

13. Nu se poate spune că aceste diverse inițiative religioase, umane, economice și tehnice au fost zadarnice, deoarece ele au dus la unele rezultate. Însă, în general, ținând cont de diferiții factori, nu se poate nega faptul că situația mondială actuală, din punct de vedere al dezvoltării, oferă mai degrabă o impresie negativă.

Din acest motiv, aș dori să atrag atenția asupra câtorva indicatori generali, fără a-i exclude pe cei specifici. Fără a intra într-o analiză a cifrelor și a statisticilor, este suficient să înfruntăm în mod corect realitatea unei mulțimi nenumărate de oameni – copii, adulți și bătrâni -, cu alte cuvinte persoanele umane concrete și unice, care suferă sub povara insuportabilă a sărăciei. Există milioane de oameni care sunt lipsiți de speranță, deoarece, în multe locuri ale lumii, situația lor s-a înrăutățit în mod considerabil. În fața acestor tragedii de sărăcie totală și nevoi în care trăiesc atât de mulți frați și surori ale noastre, însuși Domnul Isus este acela care vine să ne interpeleze (cf. Mt 25,31-46).

14. Prima constatare negativă care trebuie făcută este persistența și, adesea, adâncirea prăpastiei între așa-numitul Nord, dezvoltat, și Sud, în curs de dezvoltare. Această terminologie geografică este doar orientativă, deoarece nu poate fi ignorat faptul că granițele bogăției și ale sărăciei se intersectează în interiorul societăților, fie dezvoltate, fie în curs de dezvoltare. De fapt, așa cum în țările bogate există inegalități sociale până la pragul sărăciei, la fel se observă adesea în țările mai puțin dezvoltate manifestări de egoism și de etalare a bogăției, pe cât de tulburătoare pe atât de scandaloase.

Afluenței de bunuri și de servicii disponibile în anumite părți ale lumii, mai ales în Nordul dezvoltat, îi corespunde în Sud o întârziere inacceptabilă, și tocmai în această zonă geopolitică trăiește cea mai mare parte a omenirii.

Privind gama diferitelor sectoare – producția și distribuirea alimentelor, igiena, sănătatea și locuința, apa potabilă, condițiile de lucru (mai ales pentru femei) care uneori se disting greu de sclavie, speranța de viață și alți indicatori economici și sociali – imaginea generală este una descurajantă, fie că este privită în sine, fie în relație cu datele corespunzătoare din țările mai dezvoltate. Termenul „prăpastie” revine spontan în minte.

Poate că acesta nu este termenul cel mai potrivit pentru a indica adevărata realitate, deoarece poate crea impresia unui fenomen staționar, însă nu este cazul. Ritmul progresului în țările dezvoltate și în curs de dezvoltare a fost diferit în ultimii ani, iar acest lucru a contribuit la extinderea distanțelor. Astfel, țările în curs de dezvoltare, în special cele mai sărace dintre ele, se află într-o situație foarte gravă de întârziere.

Trebuie să adăugăm și diferențele de cultură și de sisteme de valori între diferitele grupuri de populații, diferențe care nu coincid întotdeauna cu gradul de dezvoltare economică, dar care contribuie la crearea de noi discrepanțe. Acestea sunt elementele și aspectele care fac ca problema socială să fie mult mai complexă, tocmai pentru că aceasta a dobândit o dimensiune universală.

Privind diferitele părți ale lumii despărțite de această prăpastie largă și observând cum fiecare dintre ele pare să urmeze o direcție proprie, cu efecte proprii, putem înțelege de ce în limbajul curent se vorbește despre lumi diferite în interiorul lumii noastre unice: lumea întâi, lumea a doua, lumea a treia și, câteodată, lumea a patra[31]. Astfel de expresii care, în mod evident, nu pretind să clasifice în mod exhaustiv toate țările, sunt semnificative: ele sunt semnul unei sentiment general că unitatea lumii, adică unitatea neamului omenesc, este grav compromisă. O astfel de exprimare, dincolo de valoarea sa mai mult sau mai puțin obiectivă, ascunde în mod categoric și un conținut moral față de care Biserica – cea care este „sacrament, adică semn și instrument… al unității întregului neam omenesc”[32] – nu poate rămâne indiferentă.

15. Cu toate acestea, imaginea abia conturată ar fi incompletă, dacă „indicatorilor economici și sociali” ai subdezvoltării nu li s-ar adăuga și alți factori care sunt la fel de negativi, ba chiar și mai îngrijorători, începând cu domeniul cultural. Aceștia sunt: analfabetismul, dificultatea sau imposibilitatea accederii în învățământul superior, incapacitatea de a participa la construirea propriei națiuni, diversele forme de exploatare și oprimare economică, socială, politică și chiar religioasă a persoanei umane și a drepturilor sale, discriminările de orice fel, mai ales cea mai odioasă formă, întemeiată pe diferența de rasă. Dacă unele dintre aceste nenorociri sunt observate cu regret în zone ale Nordului mai dezvoltat, ele sunt, fără îndoială, mai frecvente, mai durabile și mai greu de eliminat în țările în curs de dezvoltare și mai puțin avansate.

Ar trebui subliniat faptul că, în lumea de astăzi, printre alte drepturi, dreptul la inițiativa economică este adesea suprimat. Totuși, este un drept important nu doar pentru fiecare, ci și pentru binele comun. Experiența ne arată că negarea acestui drept, sau limitarea lui, în numele unei așa-zise „egalități” a tuturor în societate, reduce sau, în realitate, distruge complet spiritul de inițiativă, altfel spus creativitatea cetățeanului. Prin urmare, apare nu atât o adevărată egalitate, cât mai degrabă o „nivelare în jos”. În locul inițiativei creatoare apare pasivitatea, dependența și supunerea față de aparatul birocratic care – ca unic organ de „conducere” și de „luare a deciziilor”, și chiar „proprietarul” tuturor bunurilor și mijloacelor de producție – îi pune pe toți într-o postură de dependență cvasiabsolută, care este asemănătoare cu tradiționala dependență a proletarului în capitalism. Aceasta provoacă un sentiment de frustrare sau descurajare și îi predispune pe oameni la dezangajare la viața națiunii, forțându-i pe mulți să emigreze, și, de asemenea, favorizează o formă de emigrare „psihologică”.

O asemenea situație are consecințe și asupra „drepturilor fiecărei națiuni”. De fapt, se întâmplă adesea ca o națiune să fie privată de subiectivitatea ei, adică de „suveranitatea” care îi revine pe plan economic, politico-social și, într-un anumit fel, și cultural, deoarece într-o comunitate națională toate aceste dimensiuni ale vieții sunt legate între ele.

De asemenea, trebuie accentuat faptul că nici o grupare socială, cum ar fi un partid politic, nu are dreptul să-și însușească în mod fraudulos rolul de lider unic, deoarece aceasta duce la distrugerea adevăratei subiectivități a societății și al cetățenilor ca persoane, așa cum se întâmplă în orice formă de totalitarism. În această situație, persoana și poporul devin „obiecte”, în ciuda tuturor declarațiilor și asigurărilor verbale contrare.

Aici ar trebui să adăugăm faptul că în lumea de astăzi există multe alte forme de sărăcie. Oare nu există și alte lipsuri sau privațiuni care merită acest nume? Negarea sau limitarea drepturilor omului – de exemplu, dreptul la libertatea religioasă, dreptul de a participa la construirea societății, libertatea de a organiza și de a constitui sindicate sau de a lua inițiativa în probleme de ordin economic – nu sărăcesc oare persoana umană la fel de mult, dacă nu chiar mai mult, ca și privarea de bunuri materiale? Iar dezvoltarea care nu ține seama de afirmarea deplină a acestor drepturi este cu adevărat o dezvoltare la nivel uman?

Pe scurt, subdezvoltarea actuală nu e doar de natură economică, ci și culturală, politică și, pur și simplu, umană, așa cum s-a menționat acum 20 de ani în enciclica Populorum progressio. De aceea trebuie să ne întrebăm aici dacă nu cumva realitatea tristă de astăzi este, cel puțin în parte, rezultatul unei concepții prea restrânse despre dezvoltare, adică una prevalent economică.

16. Trebuie afirmat că, în ciuda eforturilor lăudabile realizate în ultimele două decenii de țările mai dezvoltate sau în curs de dezvoltare, precum și de organizațiile internaționale pentru a găsi o cale de ieșire din această situație, sau cel puțin de a remedia anumite simptome, situația s-a agravat în mod simțitor.

Răspunderea pentru aceste înrăutățiri le revine mai multor cauze. Printre acestea se numără, fără îndoială, neglijențele grave ale unor țări în curs de dezvoltare și, mai ales, ale celor care dețin puterea economică și politică. Însă nu putem trece cu vederea nici responsabilitatea țărilor dezvoltate, care nu și-au făcut datoria, cel puțin atât cât se cuvine, de a ajuta țările separate de lumea bunăstării căreia ele îi aparțin.

De altfel, trebuie denunțată existența unor mecanisme economice, financiare și sociale care, deși sunt manevrate de oameni, adesea funcționează aproape automat, așa încât întăresc starea de bogăție pentru câțiva și de sărăcie pentru restul. Aceste mecanisme, care sunt acționate direct sau indirect de țările mai dezvoltate, prin însăși funcționarea lor favorizează interesele oamenilor care le manevrează, iar în cele din urmă înăbușă sau condiționează economiile țărilor mai puțin dezvoltate. Mai târziu, aceste mecanisme vor trebui supuse unei analize atente sub aspect etico-moral.

Enciclica Populorum progressio anticipa deja posibilitatea ca, în baza unor astfel de sisteme, bogăția celor bogați să sporească, iar sărăcia celor săraci să se mențină[33]. O confirmare a acestei previziuni a fost apariția așa-numitei lumi a patra.

17. Deși societatea mondială prezintă, mai mult sau mai puțin, semne de divizare, exprimate prin denumirile convenționale de „lumea întâi”, „a doua”, „a treia” și chiar „a patra”, interdependența lor rămâne strânsă. Atunci când această interdependență este separată de exigențele sale etice are consecințe dezastruoase pentru cei mai slabi. Într-adevăr, ca rezultat al unei dinamici interne și sub impulsul unor mecanisme ce pot fi numite de-a dreptul perverse, această interdependență provoacă efecte negative chiar și în țările bogate. Tocmai în aceste țări se întâlnesc, chiar dacă la scară mai redusă, manifestări mult mai specifice de subdezvoltare. De aceea, ar trebui să fie evident faptul că dezvoltarea fiecăruia devine comună în fiecare parte a lumii sau suferă un proces de regresie chiar și în zonele marcate până acum de un progres permanent. Acest lucru ne spune foarte multe despre natura unei dezvoltări autentice: fie participă toate națiunile lumii, fie nu va exista o dezvoltare autentică.

Printre indicatorii specifici ai subdezvoltării care afectează din ce în ce mai mult și țările dezvoltate, există doi care indică, în special, o situație tragică. Primul este criza de locuințe. În acest An Internațional al celor fără adăpost, proclamat de Organizația Națiunilor Unite, atenția se îndreaptă spre milioanelor de persoane lipsite de o locuință adecvată sau de-a dreptul fără locuință, pentru a trezi conștiința tuturor și pentru a găsi o soluție la această problemă gravă ce are consecințe negative pentru individ, familie și societate[34].

Lipsa locuințelor se manifestă pretutindeni, iar aceasta se datorează în mare măsură fenomenului crescând de urbanizare[35]. Chiar și popoarele cele mai dezvoltate prezintă spectacolul trist al unor persoane și familii care luptă literalmente ca să supraviețuiască, fără un acoperiș deasupra capului sau cu o locuință atât de precară, încât nici nu poate fi numită astfel.

Lipsa locuințelor, care este o problemă extrem de gravă în sine, ar trebuie să fie privită ca un semn și o sinteză a unei serii întregi de insuficiențe: economice, sociale, culturale sau pur și simplu umane. Având în vedere amploarea problemei, ar trebui să ne convingem de cât de departe suntem de un adevărat progres al popoarelor.

18. Un alt indicator, comun imensei majorități a popoarelor, este fenomenul șomajului și al lipsei locului de muncă.

Toată lumea e conștientă de actualitatea și gravitatea crescândă a acestei probleme în țările industrializate[36]. În timp ce acesta apare alarmant în țările în curs de dezvoltare din cauza creșterii demografice foarte rapide și a numărului mare de tineri, în țările foarte dezvoltate economic, resursele de muncă par să fie în scădere, și astfel, șansele de angajare sunt mai degrabă în scădere decât în creștere.

Și acest fenomen, cu seria lui de consecințe negative pentru indivizi și pentru societate, de la înjosire până la pierderea respectului de sine, pe care fiecare bărbat și femeie ar trebui să-l aibă, ne îndeamnă să punem cu seriozitate sub semnul întrebării tipul de dezvoltare care a fost urmărit în ultimii 20 de ani. În acest sens, cuvintele enciclicei Laborem exercens sunt foarte adecvate: „Trebuie subliniat faptul că elementul constitutiv în acest progres și, de asemenea, modul cel mai adecvat de a-l verifica în spiritul dreptății și al păcii, pe care Biserica îl proclamă și pentru care ea nu încetează să se roage… este reevaluarea continuă a muncii omului atât din punct de vedere al finalității ei obiective, cât și din punct de vedere al subiectului oricărei munci, adică omul”. Pe de altă parte, „nu putem să nu fim frapați de un fapt tulburător de proporții imense: că există un număr imens de oameni care nu au un loc de muncă… fapt care, fără îndoială, demonstrează că, în interiorul fiecărei comunități politice și în relațiile dintre ele la nivel continental și mondial, există ceva în neregulă cu organizarea muncii și a locurilor de muncă, și tocmai în punctele cele mai critice și de maximă importanță socială”[37].

Acest al doilea fenomen, la fel ca și cel anterior, întrucât este universal în caracter și tinde să prolifereze, este un semn negativ cât se poate de grăitor al stării și al calității dezvoltării popoarelor la care asistăm în zilele noastre.

19. Un al treilea fenomen, la fel de specific pentru ultimii ani – chiar dacă nu se întâlnește peste tot – este, fără îndoială, tot atât de semnificativ pentru interdependența dintre țările dezvoltate și cele mai puțin dezvoltate. Este vorba de problema datoriei internaționale, căreia Consiliul Pontifical pentru Dreptate și Pace i-a consacrat un document[38].

Nu putem ignora aici strânsa legătură dintre o astfel de problemă – a cărei gravitate crescândă a fost deja prevăzută de enciclica Populorum progressio[39] – și problema dezvoltării popoarelor.

Motivul care a îndemnat țările în curs de dezvoltare să accepte oferta de mari capitaluri disponibile a fost speranța de a le putea investi în proiecte de dezvoltare. Astfel, dispunerea de capitaluri și preluarea lor ca împrumut pot fi considerate drept o contribuție la dezvoltare, lucru de dorit și legitim în sine, chiar dacă poate părea imprudent și, uneori, prematur.

Schimbându-se împrejurările atât în țările îndatorate, cât și pe piața internațională a finanțelor, instrumentul ales pentru a da un impuls dezvoltării s-a transformat într-un mecanism contraproductiv. Aceasta se întâmplă fie deoarece țările îndatorate, pentru a-și onora datoria, se văd obligate să exporte capitalul necesar pentru creșterea sau cel puțin pentru menținerea nivelului de trai, fie deoarece, din același motiv, nu pot obține o nouă finanțare, la fel de necesară.

Prin acest mecanism, mijloacele destinate dezvoltării popoarelor s-a transformat mai degrabă într-o frână asupra dezvoltării, iar în unele cazuri chiar a accentuat subdezvoltarea.

După cum spune documentul recent al Consiliului Pontifical pentru Dreptate și Pace[40], aceste constatări ar trebui să ne facă să reflectăm asupra caracterului etic al interdependenței dintre popoare. Iar pe linia prezentelor considerații, ele ar trebui să ne facă să reflectăm asupra exigențelor și condițiilor, inspirate tot de principii etice, necesare cooperării la dezvoltare.

20. Dacă la acest punct analizăm cauzele acestei întârzieri atât de grave în procesul de dezvoltare, întârziere ce a avut loc în opoziție cu indicațiile enciclicei Populorum progressio, care trezise speranțe atât de mari, atenția noastră se îndreaptă în mod deosebit spre cauzele politice ale situației de astăzi.

În fața unui ansamblu de factori de o indiscutabilă complexitate, nu putem spera să realizăm aici o analiză completă. Cu toate acestea, nu putem trece cu vederea un fapt decisiv cu privire la situația politică de după Cel de-al Doilea Război Mondial, fapt care a avut un impact considerabil asupra cursului dezvoltării popoarelor.

Mă refer la existența a două blocuri opuse, denumite în mod obișnuit Est și Vest. Motivul acestor denumiri nu este pur politic, ci, cum se spune, geopolitic. Fiecare dintre aceste două blocuri tinde să asimileze sau să adune în jurul său alte țări sau grupuri de țări, cu grade diferite de adeziune sau de participare.

Această opoziție este, înainte de toate, de natură politică, deoarece fiecare dintre cele două blocuri își află identitatea într-un sistem de organizare a societății și de exercitare a puterii, care tinde să-l excludă pe celălalt. La rândul ei, opoziția politică își are rădăcinile într-o opoziție mai profundă, care este de natură ideologică.

În Vest există un sistem care, pe plan istoric, se inspiră din principiile capitalismului liberal, care s-a dezvoltat în secolul trecut odată cu industrializarea. În Est există un sistem inspirat din colectivismul marxist, care a apărut dintr-o interpretare a condiției proletariatului în lumina unei anumite analize a istoriei. Fiecare dintre cele două ideologii, bazându-se pe două concepții atât de diferite despre om, despre libertatea lui și despre rolul lui social, a propus și încă promovează, la nivel economic, forme antitetice de organizare a muncii și de structuri ale proprietății, mai ales în privința așa-numitelor mijloace de producție.

Era inevitabil ca, prin dezvoltarea sistemelor și a centrelor de putere antagoniste, fiecare cu propriile forme de propagandă și îndoctrinare, opoziția ideologică să ducă la o crescândă opoziție militară și să dea naștere la două blocuri de forțe armate, fiecare temându-se de dominația celuilalt.

La rândul lor, relațiile internaționale nu puteau să nu fie influențate de această „logică a blocurilor” și de respectivele „sfere de influență”. Tensiunea dintre cele două blocuri, care a apărut în urma celui de-al Doilea Război Mondial, a dominat în întregime următorii 40 de ani. Uneori a căpătat forma unui „război rece” sau a unor „războaie prin procură” prin manipularea conflictelor locale, iar alteori le-a inspirat oamenilor neliniște și angoasă prin amenințarea unui război deschis și total.

Chiar dacă astăzi acest pericol pare să se fi îndepărtat, dar fără să fi dispărut cu totul, și chiar dacă s-a ajuns la un prim acord asupra distrugerii unei categorii de arme nucleare, existența și opoziția blocurilor continuă să fie un fapt real și îngrijorător care încă influențează situația mondială.

21. Acest lucru se manifestă cu efecte deosebit de negative în relațiile internaționale care privesc țările în curs de dezvoltare. După cum știm, tensiunea dintre Est și Vest nu este în sine o opoziție între două niveluri diferite de dezvoltare, ci mai degrabă între două concepții asupra dezvoltării indivizilor și a popoarelor, ambele concepții fiind imperfecte și având nevoie de o corectare fundamentală. Această opoziție se extinde asupra înseși țărilor în curs de dezvoltare, și astfel contribuie la lărgirea prăpastiei deja existente la nivel economic între Nord și Sud și care provine din distanța existentă între cele două lumi: cea mai dezvoltată și cea mai puțin dezvoltată.

Acesta este unul dintre motivele pentru care doctrina socială a Bisericii adoptă o atitudine critică atât față de capitalismul liberal, cât și față de colectivismul marxist. Din punctul de vedere al dezvoltării, se pune în mod spontan întrebarea: în ce fel sau în ce măsură aceste două sisteme pot fi transformate sau înnoite în așa fel încât să favorizeze sau să promoveze o dezvoltare autentică și integrală a indivizilor și a popoarelor în societatea contemporană? De fapt, aceste transformări și înnoiri sunt urgente și esențiale pentru cauza unei dezvoltări comune tuturor.

Țările care și-au dobândit de curând independența și care încearcă să-și stabilească o identitate culturală și politică proprie, și care au nevoie de un ajutor eficient și dezinteresat din partea țărilor mai bogate și mai dezvoltate, se văd implicate – și, uneori, copleșite – de conflicte ideologice care creează în mod inevitabil diviziuni în interiorul lor ce pot degenera, în unele cazuri, într-un adevărat război civil. Aceasta se întâmplă și pentru că investițiile și ajutoarele pentru dezvoltare sunt adesea deviate de la scopul lor propriu și sunt folosite pentru a alimenta conflictele, în afara și împotriva intereselor țărilor care ar trebui să beneficieze de ele. Multe dintre aceste țări devin tot mai conștiente de pericolul de a cădea victime unui neocolonialism și caută să-l evite. O astfel de conștiință care, în ciuda greutăților, a incertitudinilor și, uneori, a împotrivirilor, a dat naștere Mișcării Internaționale a Țărilor Nealiniate, care, în aspectul ei pozitiv, ar dori să afirme în mod efectiv dreptul fiecărui popor la propria identitate, la independență și securitate, precum și la dreptul de a participa – pe bază de egalitate și solidaritate – la bunurile destinate tuturor oamenilor.

22. În lumina acestor considerații, ajungem cu ușurință la o imagine mai clară a ultimilor 20 de ani și la o mai bună înțelegere a conflictelor din emisfera nordică, adică între Est și Vest, drept o cauză importantă a întârzierii sau stagnării Sudului.

Țările în curs de dezvoltare, în loc să devină națiuni de sine stătătoare, preocupate de propriul lor progres pentru o participare echitabilă la bunurile și serviciile destinate tuturor, devin adesea piese ale unui mecanism, părți ale unui angrenaj uriaș. Aceasta se vădește adesea și în domeniul comunicațiilor sociale, care, fiind dirijate în mare parte din centre aflate în emisfera nordică, nu țin seama întotdeauna în suficientă măsură de prioritățile și problemele unor astfel de țări sau nu le respectă fizionomia culturală. Adesea, ele le impun o viziune distorsionată asupra vieții și asupra omului, și astfel nu răspund cerințelor adevăratei dezvoltări.

Fiecare dintre cele două blocuri ascunde în sine, în manieră proprie, tendința spre imperialism, așa cum se numește în mod obișnuit, sau spre forme de neocolonialism: o ispită facilă, în care se cade adesea, așa cum ne învață istoria, inclusiv cea recentă.

Această situație anormală – consecință a unui război și a unei inacceptabile preocupări exagerate pentru securitate – împiedică elanul spre o colaborare solidară a tuturor pentru binele comun al omenirii, mai ales în detrimentul popoarelor pașnice, cărora le este împiedicat accesul lor legitim la bunurile destinate tuturor.

Privită astfel, actuala împărțire a lumii este o piedică directă în calea unei autentice transformări a condițiilor de subdezvoltare în țările în curs de dezvoltare și în cele mai puțin dezvoltate. Însă popoarele nu se resemnează întotdeauna la soarta lor. În plus, nevoile unei economii sufocate de cheltuieli militare, de birocrație și de ineficiență intrinsecă par să favorizeze acum procese care ar putea îmblânzi opoziția existentă între blocuri și facilita începutul unui dialog rodnic și al unei colaborări autentice pentru pace.

23. Afirmația enciclicei Populorum progressio că resursele și investițiile destinate producerii de arme ar trebui să fie folosite pentru a alina mizeria populațiilor sărăcite[41] face mai presant apelul la depășirea opoziției dintre cele două blocuri.

Astăzi, realitatea este că aceste resurse sunt folosite pentru a permite fiecăruia dintre cele două blocuri să se ridice deasupra celuilalt, și astfel să-și garanteze propria securitate. Națiunile care, sub aspect istoric, economic și politic, au posibilitatea să-și asume un rol de conducere, sunt împiedicate de această deviere fundamentală, care este un viciu originar, să-și îndeplinească în mod corespunzător datoria de solidaritate în favoarea popoarelor care aspiră la o dezvoltare deplină.

Se cuvine să afirmăm – și nu este o exagerare – că un rol de călăuză între națiuni se poate justifica doar prin posibilitatea și voința de a contribui, în mod amplu și generos, la binele comun.

Dacă o națiune ar ceda, mai mult sau mai puțin conștient, ispitei de a se închide în sine și de a nu-și asuma responsabilitățile pe care le are ca urmare a unei prestanțe în ansamblul națiunilor, și-ar încălca în mod grav o clară îndatorire etică. Acest lucru este ușor de recunoscut în situațiile istorice în care cei credincioși întrevăd hotărârile providenței divine, gata să se folosească de națiuni atât pentru a-și realiza planurile, cât și pentru „a zădărnici hotărârile popoarelor” (cf. Ps 33 [32], 10).

Atunci când Vestul dă impresia că se retrage în forme de izolare egoistă crescândă, iar Estul, la rândul său, pare să ignore, din motive discutabile, datoria ei de a contribui la alinarea mizeriei umane, ne aflăm nu numai în fața unei trădări a așteptărilor legitime ale omenirii – trădare ce prevestește consecințe imprevizibile -, ci și a unei adevărate dezertări de la o obligație morală.

24. Dacă producerea de arme este o mare dezordine în lumea de azi, având în vedere adevăratele necesități umane și folosirea mijloacelor adecvate pentru a satisface aceste necesități, comerțul cu arme este la fel de condamnabil. Într-adevăr, în această privință trebuie adăugat că judecata morală este și mai aspră. Așa cum știm, este vorba de un comerț fără frontiere, în stare să depășească până și barierele blocurilor. El știe să treacă peste linia despărțitoare dintre Est și Vest și, mai presus de toate, peste aceea dintre Nord și Sud, pentru a ajunge – iar acest lucru este mai grav – să se infiltreze între diferitele sectoare ce alcătuiesc emisfera sudică. Astfel, ne confruntăm cu un fenomen straniu: în timp ce ajutorul economic și planurile de dezvoltare se izbesc de barierele ideologice de netrecut, precum și de cele tarifare și comerciale, armele de orice proveniență circulă cu o libertate aproape totală în întreaga lume. Și așa cum subliniază documentul recent al Consiliului Pontifical pentru Dreptate și Pace cu privire la datoria internațională[42], toată lumea știe că, în anumite cazuri, capitalurile oferite cu împrumut de țările dezvoltate au fost folosite în lumea subdezvoltată pentru a cumpăra arme.

Dacă la toate acestea adăugăm binecunoscutul pericol teribil și universal reprezentat de armamentul nuclear acumulat la scară incredibilă, concluzia logică este considerată a fi aceasta: în lumea de astăzi, inclusiv cea economică, imaginea prevalentă este mai degrabă cea destinată să ne conducă cu pași tot mai repezi spre moarte, decât cea a preocupării pentru o adevărată dezvoltare, care să-i ducă pe toți la o viață „mai umană”, așa cum preconiza enciclica Populorum progressio[43].

Consecințele acestei de stări de lucruri se manifestă în plaga purulentă ce caracterizează și dezvăluie dezechilibrele și conflictele din lumea contemporană: milioane de refugiați cărora războiul, calamitățile naturale, persecuțiile și discriminările de tot felul le-au răpit casa, munca, familia și patria. Tragedia acestor mulțimi se reflectă pe chipul răvășit al bărbaților, femeilor și copiilor care nu-și mai pot găsi o casă într-o lume dezbinată și neprimitoare.

Nu putem închide ochii nici în fața unei alte plăgi dureroase în lumea de astăzi: fenomenul terorismului, înțeles ca intenția de a ucide oameni și de a distruge bunuri fără a ține seama de nimic și de a crea un climat de spaimă și nesiguranță, incluzând adesea și luarea de ostatici. Chiar și atunci când o ideologie sau dorința de a construi o societate mai bună este invocată drept motiv pentru acest comportament inuman, actele de terorism nu se justifică niciodată, cu atât mai puțin atunci când – așa cum se întâmplă astăzi – astfel de hotărâri și fapte, care uneori duc la adevărate masacre și la răpirea de persoane nevinovate care nu au nimic de-a face cu conflictele, urmăresc un scop propagandistic în promovarea unei cauze. Este și mai rău atunci când ele devin un scop în sine, așa încât crima este comisă doar de dragul de a ucide. În fața unei asemenea grozăvii și suferințe, cuvintele pe care le-am rostit cu câțiva ani în urmă își păstrează valoarea și aș dori să le repet din nou: „Creștinismul interzice… recurgerea la calea urii, la asasinarea de persoane fără apărare, la metodele terorismului”[44].

25. La acest punct, trebuie să ne referim la problema demografică și la modul în care este tratată astăzi, urmând ceea ce Paul al VI-lea spunea în enciclica sa[45] și ceea ce eu însumi am tratat pe larg în exortația apostolică Familiaris consortio[46].

Nu se poate nega existența, mai ales în emisfera sudică, a unei probleme demografice care creează dificultăți pentru dezvoltare.

Trebuie să adăugăm numaidecât faptul că, în emisfera nordică, natura acestei probleme este inversă: aici, cauza îngrijorării este scăderea ratei natalității, cu repercusiuni asupra îmbătrânirii populației, incapabilă chiar să se reînnoiască biologic. În sine, acesta este un fenomen capabil să împiedice dezvoltarea. Așa cum este incorect să se afirme că astfel de greutăți provin numai din creșterea demografică, tot astfel nu este un fapt demonstrat că orice creștere demografică este incompatibilă cu o dezvoltare ordonată.

Pe de altă parte, este foarte alarmant faptul că, în multe țări, guvernele lansează campanii sistematice împotriva natalității, contrare nu numai identității culturale și religioase ale țărilor înseși, ci și naturii adevăratei dezvoltări. Adesea se întâmplă că aceste campanii sunt rezultatul unor presiuni și finanțări cu capital străin, iar în unele cazuri, ele devin o condiție pentru acordarea de ajutor și asistență financiară și economică. În orice caz, e vorba de o lipsă totală de respect față de libertatea de alegere a părților implicate, femei și bărbați supuși adesea unor presiuni insuportabile, inclusiv economice, cu scopul de a-i constrânge să se supună acestei noi forme de asuprire. Tocmai populațiile cele mai sărace suferă de pe urma unei astfel de maltratări, iar aceasta duce uneori la o formă de rasism sau la încurajarea unor forme de eugenism la fel de rasiste. Și acest fapt, care merită cea mai fermă condamnare, este semnul unei concepții eronate și perverse despre adevărata dezvoltare umană.

26. Această privire de ansamblu predominant negativă asupra situației reale a dezvoltării în lumea de astăzi n-ar fi completă fără a semnala existența unor aspecte pozitive.

Primul semn pozitiv este deplina conștiință a multor bărbați și femei despre propria lor demnitate și cea a fiecărei ființe umane. Această conștiință se reflectă, de exemplu, în preocuparea mai vie pentru respectarea drepturilor omului și în respingerea mai hotărâtă a încălcărilor lor. Un semn grăitor îl constituie numărul asociațiilor private înființate recent, unele cu caracter mondial, aproape toate fiind angajate în urmărirea cu mare atenție și lăudabilă obiectivitate a evenimentelor internaționale în acest domeniu delicat.

În această privință trebuie să recunoaștem influența exercitată de Declarația Drepturilor Omului promulgată cu aproape 40 de ani în urmă de Organizația Națiunilor Unite. Însăși existența și acceptarea ei progresivă din partea comunității internaționale constituie semne ale unei conștiințe crescânde. Același lucru trebuie spus, tot în domeniul drepturilor omului, și despre celelalte instrumente juridice ale Organizației Națiunilor Unite sau ale altor organisme internaționale[47].

Conștiința despre care vorbim nu se referă doar la indivizi, ci și la națiuni și popoare, care, ca entități cu o identitate culturală determinată, sunt deosebit de sensibile la păstrarea, libera folosire și promovarea prețiosului lor patrimoniu.

În același timp, într-o lume divizată și răvășită de tot felul de conflicte, apare convingerea privind radicala interdependență și, în consecință, necesitatea unei solidarități care să asume interdependența și să o transfere în plan moral. Astăzi, poate mai mult decât în trecut, oamenii realizează că sunt legați printr-un destin comun, care trebuie construit împreună, pentru a se evita o catastrofă generală. Din adâncul spaimei și angoasei și al fenomenelor de evaziune, cum ar fi consumul de stupefiante, caracteristice pentru lumea contemporană, își face loc, treptat, ideea că binele la care suntem chemați cu toții și fericirea la care aspirăm nu pot fi atinse fără efortul și angajarea tuturor, fără excepție, și renunțarea corespunzătoare la egoismul propriu.

De asemenea, trebuie amintită aici, ca semn de respect pentru viață – în ciuda tuturor încercărilor de a o distruge prin avort și eutanasie -, preocuparea concomitentă pentru pace, alături de conștiința că această pace este indivizibilă. Ea este fie pentru toți, fie pentru nimeni. Ea cere tot mai mult respectarea riguroasă a dreptății și, prin urmare, o împărțire dreaptă a rezultatelor adevăratei dezvoltări[48].

Printre semnele pozitive de astăzi trebuie să menționăm și o mai mare conștiință privind limitele resurselor disponibile, necesitatea de a respecta integritatea și ciclurile naturii și de a ține cont de ele în planificarea dezvoltării, în loc să fie sacrificate pentru unele concepții demagogice referitoare la aceasta din urmă. Astăzi, acest lucru poartă numele de preocupare ecologică.

Se cuvine să recunoaștem și angajamentul generos al unor oameni de stat, politicieni, economiști, sindicaliști, oameni de știință și oficiali internaționali – mulți dintre ei fiind inspirați de credința religioasă – care, cu multă dăruire personală, încearcă să rezolve relele din lume și care se folosesc de orice mijloc pentru a se asigura că tot mai mulți oameni se pot bucura de avantajele păcii și de o calitate a vieții demnă de acest nume.

Marile organizații internaționale și câteva organizații regionale contribuie în mare măsură la aceasta. Eforturile lor unite fac posibile inițiative de mai mare eficiență.

Și prin aceste contribuții, unele țări din lumea a treia, în ciuda poverii multor factori negativi, au reușit să atingă o anumită autosuficiență în alimentație sau un grad de industrializare care le permite să supraviețuiască cu demnitate și să garanteze locuri de muncă pentru populația activă.

Așadar, nu totul este negativ în lumea de astăzi, și nici n-ar putea să fie, deoarece providența Tatălui ceresc veghează cu iubire chiar și asupra grijilor noastre zilnice (cf. Mt 6,25-32; 10,23-31; Lc 12,6-7.22-30). Într-adevăr, valorile pozitive pe care le-am amintit atestă o nouă preocupare morală, mai ales în ce privește marile probleme ale omenirii, cum sunt dezvoltarea și pacea.

Această realitate mă îndeamnă să mă opresc cu gândul asupra adevăratei naturi a dezvoltării popoarelor, în linia enciclicei pe care o aniversăm, și ca omagiu adus învățăturii ei.

IV. Adevărata dezvoltare umană

27. Privirea pe care enciclica ne invită să o îndreptăm asupra lumii de azi ne face să observăm, în primul rând, că dezvoltarea nu este un proces simplu, ca fiind automat și nelimitat în sine, ca și cum, în anumite condiții, neamul omenesc ar putea să înainteze rapid spre un fel de perfecțiune greu de definit[49].

O astfel de concepție – legată de noțiunea de „progres”, cu conotații filozofice de tip iluminist, mai degrabă decât de noțiunea de „dezvoltare”[50], care este folosită în sens specific economic și social – pare să fie pusă astăzi în mod serios sub semnul întrebării, mai ales după experiența tragică a celor două războaie mondiale, a distrugerii planificate, și în parte realizate, a unor populații întregi și a pericolului atomic iminent. Un optimism mecanicist naiv a fost înlocuit cu o îngrijorare justificată pentru soarta omenirii.

28. Însă, în același timp, însuși conceptul „economic”, legat de termenul „dezvoltare”, a intrat în criză. De fapt, astăzi se înțelege mai bine că simpla acumulare de bunuri și servicii, chiar și în folosul majorității, nu este suficientă pentru realizarea fericirea omului. Prin urmare, nici existența multor beneficii reale dobândite în ultima vreme prin știință și tehnică, inclusiv prin informatică, nu aduc eliberarea din orice formă de sclavie. Dimpotrivă, experiența ultimilor ani arată că, dacă întreaga masă a resurselor și a posibilităților puse la dispoziția omului nu este dirijată de o înțelegere morală și de o orientare spre adevăratul bine al neamului omenesc, ea se întoarce cu ușurință împotriva omului pentru a-l oprima.

O constatare tulburătoare privind perioada recentă ar trebui să ne lămurească: alături de mizeria subdezvoltării, care este inacceptabilă, ne aflăm în fața unei forme de supradezvoltare, la fel de inadmisibilă, deoarece, asemenea celei anterioare, este contrară binelui și adevăratei fericiri. Această supradezvoltare, care constă în dispunerea excesivă de bunuri materiale de orice fel în favoarea anumitor grupuri sociale, îi face cu ușurință pe oameni sclavi ai „posesiei” și ai desfătării imediate, fără alt orizont decât înmulțirea sau continua înlocuire a lucrurilor deja posedate cu altele și mai bune. Este așa-numita civilizație de „consum” sau „consumismul”, care implică atâta „risipă” și „lucruri aruncate la gunoi”. Un lucru deja posedat, dar acum înlocuit cu ceva mai bun, este aruncat, fără a se ține seama de posibila sa valoare în sine, și nici de o altă persoană care este mai săracă.

Cu toții vedem, din proprie experiență, efectele triste ale acestei supuneri oarbe față de consumismul pur: în primul rând, un materialism grosolan și, în același timp, o nemulțumire radicală, deoarece se înțelege de îndată că – dacă cineva nu este protejat de avalanșa de publicitate și de oferta neîntreruptă și atrăgătoare de produse – cu cât cineva posedă mai mult, cu atât dorește mai mult, în timp ce aspirațiile profunde rămân neîmplinite și poate chiar înăbușite.

Enciclica papei Paul al VI-lea a semnalat diferența, astăzi atât de des accentuată, între „a avea” și „a fi”[51], care fusese deja exprimată în cuvinte clare de Conciliul Vatican II[52]. Faptul de „a avea” lucruri și bunuri nu desăvârșește de la sine persoana umană, dacă nu contribuie la maturizarea și îmbogățirea „ființei” sale, adică la împlinirea vocației umane ca atare.

Desigur, diferența între „a fi” și „a avea”, pericolul inerent simplei înmulțiri sau înlocuiri a lucrurilor posedate, comparativ cu valoarea ființei, nu trebuie să se transforme într-o antinomie. Una dintre cele mai mari nedreptăți din lumea de astăzi constă tocmai în aceasta: cei care posedă mult sunt relativ puțini , iar cei care nu posedă aproape nimic sunt mulți. Este nedreptatea jalnicei împărțiri a bunurilor și a serviciilor destinate de la început tuturor.

Așadar, aceasta este imaginea de ansamblu: există unii oameni – cei puțini, care posedă mult – care nu reușesc „să fie” cu adevărat, deoarece, printr-o răsturnare a ierarhiei valorilor, sunt împiedicați de cultul lui „a avea”; și există alții – cei mulți, care posedă puțin sau nimic – care nu reușesc să-și realizeze vocația umană fundamentală, deoarece sunt privați de bunurile esențiale.

Răul nu constă în „a avea” ca atare, ci în modalitatea de a poseda, fără a ține seama de calitatea și ordinea ierarhică a bunurilor pe care cineva le are, calitate și ierarhie ce izvorăsc din subordonarea bunurilor și a dispunerii de ele față de „ființa” omului și de adevărata lui vocație.

Aceasta arată că, deși dezvoltarea are o necesară dimensiune economică, întrucât trebuie să pună la dispoziția unui număr cât mai mare de locuitori ai planetei bunurile esențiale pentru „a fi”, ea nu se limitează la această dimensiune. Dacă s-ar limita la aceasta, atunci s-ar întoarce împotriva celor cărora ar trebui să le fie de folos.

Caracteristicile unei dezvoltări complete – care este „mai umană” și capabilă să se mențină la nivelul vocației autentice a bărbaților și a femeilor, fără a nega exigențele economice – au fost descrise de Paul al VI-lea[53].

29. O dezvoltare care nu este doar economică trebuie să fie măsurată și orientată în funcție de vocația omului văzut în totalitatea lui, adică în funcție de dimensiunea sa interioară. Fără îndoială, el are nevoie de bunurile create și de produsele industriei, care se îmbogățește necontenit prin progresul științific și tehnologic. Iar dispunerea tot mai mare de bunuri materiale nu doar că satisface nevoile, ci deschide și noi orizonturi. Pericolul abuzului de bunuri materiale și apariția unor nevoi artificiale n-ar trebui să împiedice folosirea și aprecierea pe care o avem față de noile bunuri și resurse puse la dispoziția noastră. Dimpotrivă, trebuie să le privim ca pe un dar de la Dumnezeu și un răspuns la vocația omului, care se realizează pe deplin în Cristos.

Însă, pentru a realiza o dezvoltare autentică, nu trebuie să pierdem niciodată din vedere acea dimensiune ce există în natura specifică a omului care a fost creat de Dumnezeu după chipul și asemănarea sa (cf. Gen 1,26), în natura lui umană și spirituală, simbolizată în a doua relatare a creației prin cele două elemente: pământul, din care Dumnezeu a plămădit trupul omului, și suflarea de viață, pe care i-a suflat-o în nări (cf. Gen 2,7).

Astfel, omul pare să aibă o anumită înrudire cu celelalte făpturi: este chemat să le folosească și să interacționeze cu ele. Așa cum spune Cartea Genezei (2,15), el este așezat în grădina Edenului cu datoria de a o cultiva și de a o păzi, fiind deasupra celorlalte ființe puse de Dumnezeu sub stăpânirea lui (cf. Gen 1, 25-26). Însă, în același timp, omul trebuie să rămână supus voinței lui Dumnezeu, care îi trasează limitele în ceea ce privește folosirea și stăpânirea lucrurilor (cf. Gen 2,16-17), după cum îi promite și nemurirea (cf. Gen 2,9; Înț 2,23). Astfel, omul, fiind imaginea lui Dumnezeu, are o adevărată înrudire și cu el. În baza acestei învățături, dezvoltarea nu poate consta doar în folosirea, stăpânirea și posesia fără noimă a lucrurilor create și a produselor străduinței umane, ci mai degrabă în subordonarea posesiei, stăpânirii și folosirii față de asemănarea divină a omului și față de vocația sa la nemurire. Aceasta este realitatea transcendentă a ființei umane, o realitate ce apare ca împărtășită de la început de un cuplu, un bărbat și o femeie (cf. Gen 1, 27), și care este deci în mod fundamental socială.

30. Așadar, conform Sfintei Scripturi, noțiunea de dezvoltare nu este doar „laică” sau „profană”, ci este considerată a fi, deși are propriul accent socio-economic, expresia modernă a unei dimensiuni esențiale a vocației omului.

Realitatea este că omul nu a fost creat, ca să spunem așa, imobil și static. Prima lui descriere, așa cum este făcută în Biblie, îl arată ca făptură și imagine, definită în realitatea sa lăuntrică de originea și de asemănarea care îl constituie. Însă toate acestea așază în ființa umană – bărbat și femeie – sămânța și necesitatea unei îndatoriri deosebite care trebuie îndeplinită de fiecare în parte și de ei ca și cuplu. Îndatorirea este aceea de a „stăpâni” peste celelalte făpturi, de a „cultiva grădina”. Această îndatorire trebuie îndeplinită în cadrul ascultării față de legea divină și, prin urmare, cu respect față de chipul primit – care este fundamentul limpede al puterii de stăpânire recunoscute ca aparținând omului – ca mijloace pentru desăvârșirea sa (cf. Gen 1,26-30; 2,15-16; Înț 9,2-3).

Când omul este neascultător față de Dumnezeu și refuză să se supună hotărârii sale, atunci natura se răzvrătește împotriva lui și nu-l mai recunoaște ca „stăpân”, întrucât el a umbrit în sine chipul dumnezeiesc. Chemarea la stăpânirea și folosirea lucrurilor create rămâne încă valabilă, însă, după căderea în păcat, exercitarea ei devine grea și plină de suferință (cf. Gen 3,17-19).

De fapt, următorul capitol din Cartea Genezei ne arată că urmașii lui Cain construiesc „o cetate”, se îndeletnicesc cu păstoritul, se ocupă cu artele (muzica) și cu tehnica (prelucrarea metalelor); în același timp, oamenii încep „să cheme numele Domnului” (cf. Gen 4,17-26).

Istoria neamului omenesc descrisă de Sfânta Scriptură este, chiar și după căderea în păcat, o istorie a unor realizări permanente care, deși sunt puse mereu sub semnul întrebării și amenințate de păcat, totuși se repetă, se dezvoltă și se răspândesc ca răspuns la chemarea divină încredințată încă de la început bărbatului și femeii (cf. Gen 1,26-28) și se întipăresc în chipul pe care l-au primit.

E logic să concluzionăm, cel puțin din partea celor care cred în cuvântul lui Dumnezeu, că „dezvoltarea” de astăzi trebuie privită ca un moment în istoria care a începută la creație, o istorie care este pusă mereu în pericol din cauza infidelității față de voința Creatorului, mai ales prin ispita idolatriei. Însă această „dezvoltare” corespunde în mod fundamental primelor premise. Oricine dorește să renunțe la îndatorirea grea dar și nobilă de a îmbunătăți soarta întregii persoane și a tuturor oamenilor, sub pretextul că lupta este grea și că se cere un efort permanent, sau pur și simplu din cauza experienței eșecului și a nevoii de a o lua de la capăt, acea persoană ar trăda voința lui Dumnezeu, Creatorul. În această privință, în enciclica Laborem exercens m-am referit la vocația omului pentru muncă, în scopul de a sublinia ideea că omul este întotdeauna protagonistul dezvoltării[54].

Într-adevăr, însuși Domnul Isus, în parabola talanților, subliniază pedeapsa aspră dată omului care a îndrăznit să ascundă darul primit: „Servitor rău și leneș! Știai că secer unde n-am semănat și adun de unde n-am împrăștiat… Așadar, luați de la el talantul și dați-l celui ce are zece talanți!” (Mt 25,26.28). Se cuvine ca noi, care primim darurile lui Dumnezeu cu scopul de a le face rodnice, să „semănăm” și să „culegem”. Dacă nu o vom face, chiar și ceea ce avem va fi luat de la noi.

O analiză mai profundă a acestor cuvinte aspre ne va determina să ne angajăm cu mai multă hotărâre în datoria – care astăzi este urgentă pentru toți – de a colabora la deplina dezvoltare a celorlalți: „dezvoltare a întregii persoane și a tuturor oamenilor”[55].

31. Credința în Cristos, Răscumpărătorul, în timp ce luminează din interior natura dezvoltării, ne călăuzește la îndatorirea colaborării. În Scrisoarea sfântului apostol Paul către Coloseni citim că Cristos e „primul născut din toată creația” și că „toate au fost făcute prin el și pentru el” (Col 1,15.16). De fapt, „toate subzistă în el”, căci „în el i-a plăcut lui [Dumnezeu] să facă să locuiască toată plinătatea și prin el să reconcilieze toate pentru sine” (Col 1,20).

O parte din acest plan dumnezeiesc, care începe din veșnicie în Cristos, „chipul” desăvârșit al Tatălui, și care culminează în el, „primul născut dintre cei morți” (Col 1,15.18), este propria noastră istorie, marcată de efortul nostru personal și colectiv de a înălța condiția umană și de a învinge piedicile care apar mereu de-a lungul drumului nostru. Astfel, ea ne pregătește să fim părtași la plinătatea care „locuiește în Domnul” și pe care el o comunică „trupului său, care este Biserica” (cf. Col 1,18; Ef 1,22-23). În același timp, păcatul, care mereu încearcă să ne prindă în cursă și care periclitează realizările noastre umane, este învins și răscumpărat prin „reconcilierea” înfăptuită de Cristos (cf. Col 1,20).

Aici, perspectiva se lărgește. Visul unui „progres nelimitat” reapare, însă transformat în mod radical de noua perspectivă deschisă de credința creștină, asigurându-ne că acest progres este posibil doar pentru că Dumnezeu Tatăl a hotărât de la început să-l facă pe om părtaș la gloria sa în Isus Cristos înviat din morți, în care „avem răscumpărarea prin sângele său, iertarea păcatelor” (Ef 1,7). În el, Dumnezeu a voit să învingă păcatul și să-l facă să slujească unui bine mai mare pentru noi[56], care depășește infinit ceea ce progresul ar putea realiza.

Așadar, putem spune – în timp ce ne zbatem în mijlocul obscurităților și lipsurilor subdezvoltării și supradezvoltării – că într-o zi „ființa aceasta supusă putrezirii se va îmbrăca în neputrezire și ființa aceasta muritoare se va îmbrăca în nemurire” (1Cor 15,54), atunci când Domnul „va încredința împărăția lui Dumnezeu Tatăl” (1Cor 15,24) și toate lucrările și acțiunile care sunt vrednice de om vor fi răscumpărate.

În plus, conceptul de credință arată cât se poate de clar motivele care determină Biserica să se preocupe ea însăși de problemele dezvoltării, să le considere o datorie a slujirii sale pastorale și să-i îndemne pe toți să reflecteze asupra naturii și caracteristicilor autenticei dezvoltări umane. Prin angajamentul ei, Biserica dorește, pe de o parte, să se pună pe sine în slujba planului divin, ce are menirea de a orândui toate lucrurile spre plinătatea care locuiește în Cristos (cf. Col 1,19) și pe care el a împărtășit-o trupului său; iar pe de altă parte, ea dorește să răspundă vocației sale fundamentale de a fi „sacrament”, adică „semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc”[57].

Unii părinți ai Bisericii s-au inspirat din această idee pentru a elabora în moduri originale o viziune despre sensul istoriei și al muncii umane, orientată spre un scop care o depășește și care se definește întotdeauna prin relația cu lucrarea lui Cristos. Cu alte cuvinte, se poate descoperi în învățătura sfinților părinți o viziune optimistă despre istorie și muncă, adică despre valoarea perenă a realizărilor umane autentice, întrucât ele sunt răscumpărate de Cristos și destinate împărăției promise[58].

Astfel, face parte din învățătura și din cea mai veche practică a Bisericii convingerea că ea este obligată prin vocația ei – ea însăși, slujitorii ei și fiecare membru al ei – să aline mizeria celor care suferă, de departe și de aproape, nu doar din „surplusul”, ci și din „necesarul” ei. În fața unor cazuri de necesitate, nu pot fi trecute cu vederea podoabele inutile pentru biserici și accesoriile scumpe pentru cultul divin; dimpotrivă, ar putea fi obligatorie înstrăinarea acestor bunuri pentru a le procura hrană, băutură, îmbrăcăminte și adăpost celor care nu dispun de aceste lucruri[59]. Așa cum s-a amintit deja, aici ne este arătată o „ierarhie a valorilor” – în cadrul dreptului la proprietate – între „a avea” și „a fi”, mai ales atunci când „averea” unora poate fi în detrimentul „existenței” multor altora.

În enciclica sa, papa Paul al VI-lea se situează pe linia acestei învățături, inspirându-se din Constituția pastorală Gaudium et spes[60]. În ceea ce mă privește, doresc să insist încă o dată asupra gravității și urgenței acestei învățături și îi cer Domnului să le dea tuturor creștinilor puterea de a o pune în practică cu fidelitate.

32. Obligația de a depune eforturi pentru dezvoltarea popoarelor nu este doar o datorie individuală și, cu atât mai puțin, una individualistă, ca și cum ar fi posibil de îndeplinit prin eforturile izolate ale fiecăruia. Este un imperativ care obligă fiecare bărbat și femeie, ca și societățile și națiunile. În special, obligă Biserica Catolică și celelalte Biserici și comunități ecleziale, cu care suntem dispuși în totalitate să colaborăm în acest domeniu. În acest sens, așa cum noi, catolicii, îi invităm pe creștinii noștri să participe la inițiativele noastre, la fel susținem că suntem gata să colaborăm cu ei, iar noi primim invitațiile care ne sunt oferite. În scopul acestei dezvoltări umane depline, putem să realizăm, de asemenea, multe lucruri împreună cu membrii celorlalte religii, așa cum, de fapt, se face în diferite locuri.

Colaborarea la dezvoltarea întregii persoane și a fiecărei ființe umane este, de fapt, o datorie a tuturor față de toți și trebuie să fie împărtășită de cele patru părți ale lumii: Est și Vest, Nord și Sud; sau, în limbajul actual, de diferitele „lumi”. Dacă, dimpotrivă, oamenii vor încerca s-o obțină într-o singură parte sau într-o singură lume, vor face acest lucru în detrimentul celorlalți și, tocmai pentru că ceilalți sunt ignorați, propria lor dezvoltare va fi exagerată și dezorientată.

Popoarele sau națiunile au și dreptul la propria lor dezvoltare deplină, care, câtă vreme include – așa cum s-a spus deja – aspectele economice și sociale, ar trebui să includă și identitatea culturală individuală și deschiderea spre transcendent. Nici măcar nevoia de dezvoltare nu poate fi folosită ca scuză pentru a le impune celorlalți propriul mod de viață sau propriile convingeri religioase.

33. Nici n-ar fi o formă de dezvoltare aceea care nu respectă și nu promovează drepturile omului – personale și sociale, economice și politice, inclusiv drepturile națiunilor și ale popoarelor – care să fie cu adevărat demne de om.

Astăzi, poate mai mult decât în trecut, se vede mai clar contradicția intrinsecă a unei dezvoltări care se limitează doar la aspectul ei economic. O asemenea dezvoltare supune cu ușurință persoana umană și nevoile sale cele mai grave la cerințele planificării economice și ale profitului egoist.

Legătura intrinsecă între dezvoltarea autentică și respectul pentru drepturile omului dezvăluie încă o dată caracterul moral al dezvoltării: adevărata măreție a omului, în conformitate cu vocația naturală și istorică a fiecărui individ, nu se obține doar prin exploatarea abundenței de bunuri și servicii sau având la dispoziție infrastructuri complete.

Atunci când indivizii și comunitățile nu înțeleg să aibă un atent respect față de cerințele morale, culturale și spirituale, care se bazează pe demnitatea persoanei și pe propria identitate a fiecărei comunități, începând cu familia și societățile religioase, atunci toate celelalte – existența bunurilor, abundența resurselor tehnice aplicate la viața de zi cu zi, un anumit nivel de bunăstare materială – se vor dovedi a fi nesatisfăcătoare și, în cele din urmă, vrednice de dispreț. Domnul spune clar acest lucru în Evanghelie, atunci când atrage atenția tuturor cu privire la adevărata ierarhie a valorilor: „Așadar, ce i-ar folosi omului de-ar câștiga lumea întreagă, dacă și-ar pierde sufletul?” (Mt 16,26).

Adevărata dezvoltare, în conformitate cu nevoile specifice ființei umane – bărbat sau femeie, copil, adult sau bătrân – implică, mai ales pentru cei care participă în mod activ la acest proces și sunt responsabili de acesta, conștiința vie a valorii drepturilor tuturor și ale fiecărei persoane, precum și a necesității de a respecta dreptul fiecărui individ de a beneficia pe deplin de avantajele oferite de știință și tehnologie.

La nivelul intern al fiecărei națiuni, respectul față de toate drepturile capătă o mare importanță, mai ales: dreptul la viață în fiecare stadiu al existenței sale; dreptul la familie, ca și comunitate socială de bază sau „celulă a societății”; egalitate de șanse în relațiile de muncă; drepturile inerente în viața comunității politice ca atare; drepturile care se bazează pe vocația transcendentală a persoanei umane, începând cu dreptul la libertatea de a mărturisi și a practica propriile convingeri religioase.

La nivel internațional, adică la nivelul relațiilor dintre state sau, în uzanța actuală, dintre diferitele „lumi”, trebuie să existe un respect total față de identitatea fiecărui popor, cu propriile caracteristici istorice și culturale. De asemenea, este esențial, așa cum a cerut deja enciclica Populorum progressio, să se recunoască dreptul egal al fiecărui popor de „a ședea la ospățul comun”[61], în loc să stea în fața ușii, asemenea lui Lazăr, în timp ce „câinii veneau să-i lingă bubele” (cf. Lc 16,21). Atât popoarele, cât și indivizii trebuie să se bucure de egalitatea fundamentală[62] care este baza, de exemplu, a Cartei Organizației Națiunilor Unite, egalitate ce constituie baza dreptului tuturor de a participa la procesul de dezvoltare completă.

Pentru a fi autentică, dezvoltarea trebuie să se realizeze în contextul solidarității și al libertății, fără a sacrifica vreodată unul dintre aceste aspecte sub orice pretext. Caracterul moral al dezvoltării și promovarea ei obligatorie se vădește atunci când cel mai atent respect se îndreaptă spre toate necesitățile care derivă din ordinea adevărului și a binelui, specifică persoanei umane. În plus, creștinul care este învățat să înțeleagă că omul este imaginea lui Dumnezeu, chemat să participe la adevărul și binele care este Dumnezeu însuși, nu concepe un angajament pentru dezvoltare și aplicarea ei care exclude atenția și respectul față de demnitatea unică a acestei „imagini”. Cu alte cuvinte, adevărata dezvoltare trebuie să se bazeze pe iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele și să contribuie la promovarea relațiilor dintre indivizi și societate. Aceasta este „civilizația iubirii” despre care vorbea adesea Paul al VI-lea.

34. Caracterul moral al dezvoltării nu poate fi separat de ființele care constituie lumea naturală, pe care grecii antici – făcând aluzie tocmai la ordinea care se observă – o numeau „cosmos”. Astfel de realități cer și respect, în virtutea a trei considerații, asupra cărora este util să reflectăm cu atenție.

Prima considerație constă în oportunitatea dobândirii unei conștiințe crescânde a faptului că nu se pot folosi fără consecințe diferitele categorii de ființe vii sau neînsuflețite – animale, plante, elemente ale naturii – pur și simplu așa cum se dorește, în funcție de propriile nevoie economice. Dimpotrivă, trebuie să se țină seama de natura fiecărei ființe și de legătura sa reciprocă într-un sistem ordonat, care este tocmai cosmosul.

A doua considerație se bazează pe conștientizarea faptului – care poate este mai urgentă – că resursele naturale sunt limitate; unele nu sunt, așa cum se spune, regenerabile. Folosindu-le ca și cum ar fi inepuizabile, cu o dominație absolută, le este pusă în pericol existența nu doar pentru generația actuală, ci, mai presus de toate, și pentru generațiile viitoare.

A treia considerație se referă direct la consecințele unui anumit tip de dezvoltare asupra calității vieții în zonele industrializate. Știm cu toții că efectul direct sau indirect al industrializării este, tot mai des, poluarea mediului înconjurător, cu consecințe grave pentru sănătatea populației.

Încă o dată este evident faptul că dezvoltarea, planificarea care o determină și modul în care resursele sunt folosite trebuie să includă respectul pentru cerințele morale. Fără îndoială, unul dintre aceste aspecte impune limite cu privire la exploatarea lumii naturale. Stăpânirea acordată omului de Creator nu reprezintă o putere absolută, și nici nu se poate vorbi de libertatea de „a folosi” și „a abuza” sau de a dispune de lucruri ca de o plăcere. Restricția impusă de la început de Creatorul însuși și exprimată în mod simbolic prin interdicția de a nu mânca din roadele pomului (cf. Gen 2,16-17) arată destul de clar că, atunci când vine vorba de lumea naturală, suntem supuși nu numai legilor biologice, ci și celor morale, care nu pot fi încălcate fără a avea urmări.

Un adevărat concept de dezvoltare nu poate fi separat de folosirea elementelor naturii, capacitatea de regenerare a resurselor și consecințele industrializării excesive: trei considerente care avertizează conștiințele noastre cu privire la dimensiunea morală a dezvoltării[63].

V. O lectură teologică a problemelor actuale

35. Tocmai datorită caracterului moral esențial al dezvoltării, este clar că piedicile în calea dezvoltării au, de asemenea, un caracter moral. Dacă în anii de după publicarea enciclicei papei Paul al VI-lea n-a existat nici un fel de dezvoltare – sau o dezvoltare foarte redusă, neregulată și chiar contradictorie – motivele nu sunt doar de natură economică. După cum s-a spus deja, intervin și motivele politice. În ceea ce privește deciziile care accelerează sau încetinește dezvoltarea popoarelor, acestea sunt, într-adevăr, de natură politică. Pentru a depăși mecanismele greșite amintite mai devreme și a le înlocui cu altele noi, care să fie mai corecte și în conformitate cu binele comun al omenirii, este nevoie de o voință politică eficientă. Din păcate, după analizarea situației, trebuie să conchidem că această voință politică n-a fost suficientă.

Într-un document de natură pastorală ca acesta, o analiză care se limitează doar la cauzele economice și politice ale subdezvoltării (și, mutatis mutandis [schimbând ceea ce trebuie schimbat], a așa-numitei supradezvoltări) ar fi incompletă. Prin urmare, trebuie să evidențiem cauzele morale care, în ceea ce privește comportamentul indivizilor priviți ca persoane responsabile, intervin în așa fel încât să încetinească cursul dezvoltării și să împiedice realizarea ei deplină.

În mod asemănător, atunci când sunt disponibile resursele științifice și tehnice care, în ceea ce privește necesitatea deciziilor politice concrete, ar trebui să călăuzească popoarele la adevărata dezvoltare, principalele piedici în calea dezvoltării vor fi depășite doar prin intermediul unor decizii în mod esențial morale. Pentru credincioși, și mai ales pentru creștini, aceste decizii se vor inspira din principiile credinței, cu ajutorul harului divin.

36. Prin urmare, este important de remarcat faptul că o lume care este împărțită în blocuri, susținută de ideologii rigide și în care, în locul interdependenței și a solidarității, predomină diferite forme de imperialism, poate fi doar o lume supusă „structurilor păcatului”. Totalitatea factorilor negativi acționează împotriva unei conștiințe drepte a binelui comun universal, iar necesitatea de a o promova, lasă impresia creării, în persoane și instituții, a unui obstacol care este greu de depășit[64].

Dacă situația actuală poate fi pusă pe seama dificultăților de diferite feluri, este cazul să vorbim de „structuri ale păcatului”, care – așa cum am afirmat în exortația apostolică Reconciliatio et paenitentia – se înrădăcinează în păcatul personal, și astfel sunt legate de actele concrete ale persoanelor care introduc aceste structuri, le întăresc și le fac greu de îndepărtat[65]. Astfel, ele se întăresc, se răspândesc și devin sursa altor păcate, iar în felul acesta influențează comportamentul oamenilor.

„Păcatul” și „structurile păcatului” sunt categorii care rareori sunt aplicate la situația lumii contemporane. Cu toate acestea, nu se poate ajunge cu ușurință la o înțelegere profundă a realității cu care ne confruntăm, dacă nu dăm un nume sursei relelor care ne afectează.

Cu siguranță, se poate vorbi de „egoism” și de „miopie”, de „calcule politice greșite” și „decizii economice imprudente”. Iar în fiecare dintre aceste aprecieri se aude un ecou de natură etică și morală. Condiția omului este de așa natură încât o analiză mai profundă a acțiunilor și omisiunilor individuale nu se poate realiza fără a implica, într-o formă sau alta, hotărâri sau referințe de natură etică.

Această evaluare este în sine pozitivă, mai ales dacă este valabilă în întregime și se bazează pe credința în Dumnezeu și pe legea sa, care impune ceea ce este bine și interzice ceea ce este rău.

În aceasta constă diferența între analiza socio-politică și referința formală la „păcat” și la „structuri ale păcatului”. În conformitate cu acest ultim punct de vedere, aici intră voința lui Dumnezeu Treime, planul său pentru omenire, dreptatea și îndurarea sa. Dumnezeu care este bogat în îndurare, Răscumpărătorul omului, Domnul și de viață dătătorul, cere din partea oamenilor atitudini clare care să se exprime și în acțiuni sau omisiuni față de aproapele. Aici avem o trimitere la „cea de-a doua tablă” a celor zece porunci (cf. Ex 20,12-17; Dt 5,16-21). A nu le respecta înseamnă a-l ofensa pe Dumnezeu și a-l răni pe aproapele, și a introduce în lume influențe și piedici care merg cu mult dincolo de acțiunile și durata scurtă de viață a unei persoane. Acest lucru implică o piedică și în procesul de dezvoltare a popoarelor, a cărui întârziere sau tergiversare trebuie judecată, de asemenea, în această lumină.

37. Această analiză generală de natură religioasă poate fi completată cu câteva considerații particulare pentru a arăta că, între acțiunile și atitudinile care se împotrivesc voinței lui Dumnezeu, binelui aproapelui și „structurilor” create de ele, două sunt reprezentative: pe de o parte, dorința mistuitoare de câștig, iar pe de altă parte, setea de putere cu scopul de a impune propria voință asupra celorlalți. Pentru a caracteriza mai bine fiecare dintre aceste atitudini, se poate adăuga expresia: „cu orice preț”. Cu alte cuvinte, ne confruntăm cu absolutizarea atitudinilor umane, cu toate consecințele posibile.

Deși aceste atitudini sunt separabile în sine, astfel încât una ar putea exista fără cealaltă, în lumea de astăzi, ambele atitudini sunt unite în mod indisolubil, chiar dacă predomină una sau cealaltă.

În mod evident, nu doar oamenii cad victime acestei duble atitudini de păcat; națiunile și blocurile pot face la fel. Iar acest lucru favorizează chiar mai mult introducerea „structurilor păcatului” despre care am vorbit. Dacă în lumina acestor criterii morale ar fi luate în considerare anumite forme de „imperialism” modern, am vedea că în spatele unor decizii, inspirate în mod aparent doar de economie sau politică, stau ascunse adevărate forme de idolatrie: a banului, a ideologiei, a clasei sociale, a tehnologiei.

Am dorit să introduc acest tip de analiză, mai presus de toate, pentru a sublinia adevărata natură a răului cu care ne confruntăm cu privire la dezvoltarea popoarelor: este problema răului moral, rodul multor păcate care duc la „structuri ale păcatului”. A diagnostica răul în acest fel înseamnă a identifica cu precizie, la nivelul comportamentului uman, calea ce trebuie urmată pentru a-l învinge.

38. Această cale este lungă și complicată și, în plus, este amenințată mereu din cauza slăbiciunii intrinseci a deciziilor și realizărilor umane, precum și a schimbării circumstanțelor externe și foarte imprevizibile. Cu toate acestea, trebuie să se aibă curajul de a porni pe acest drum – unde s-au făcut câțiva pași sau s-a realizat o parte a călătoriei – și de a merge până la capăt.

În contextul acestor reflecții, hotărârea de a porni la drum sau de a continua călătoria implică, înainte de toate, o valoare morală pe care oamenii credincioși, bărbați și femei, o recunosc ca fiind cerută de voința lui Dumnezeu, unicul fundament adevărat al unei etici cu obligativitate absolută.

Este de dorit ca atât bărbații, cât și femeile, lipsiți de o credință explicită, să se convingă de faptul că piedicile aflate în calea unei dezvoltări depline nu sunt doar de ordin economic, ci depind de atitudini mai profunde, pe care oamenii le pot considera valori absolute. De aceea este de dorit ca toți aceia care, într-o măsură sau alta, sunt răspunzători de asigurarea unei „vieți mai umane” pentru semenii lor, indiferent dacă sunt sau nu inspirați de o credință religioasă, să devină pe deplin conștienți de nevoia urgentă a unei schimbări a atitudinilor spirituale care definesc relațiile fiecărui om cu sine însuși, cu aproapele, chiar și cu comunitățile umane cele mai îndepărtate, și cu natura însăși; iar toate acestea în virtutea unor valori superioare cum ar fi binele comun sau, pentru a relua fericita expresie a enciclicei Populorum progressio, dezvoltarea deplină „a întregii persoane și a tuturor oamenilor”[66].

Pentru creștini, ca și pentru toți cei care recunosc semnificația teologică precisă a termenului „păcat”, schimbarea de conduită sau mentalitate sau a modului de viață se numește „convertire”, ca să folosim limbajul Bibliei (cf. Mc 1,15; Lc 13,3.5; Is 30,15). Această convertire se referă în mod specific la relația cu Dumnezeu, la păcatul săvârșit, la consecințele acestuia și, de aceea, și la aproapele ca individ sau comunitate. Dumnezeu, „în mâna căruia sunt inimile celor puternici”[67] și ale tuturor, este acela care, după propria promisiune și prin puterea Duhului său, poate să schimbe „inimile de piatră” în „inimi de carne” (cf. Ez 36,26).

Pe drumul doritei convertiri, în vederea depășirii piedicilor morale aflate în calea dezvoltării, se poate deja semnala, ca valoare pozitivă și morală, conștiința crescândă a interdependenței dintre oameni și națiuni. Faptul că bărbați și femei, în diferite părți ale lumii, se simt personal afectați de nedreptățile și încălcările drepturilor omului comise în țări îndepărtate, țări pe care poate nu le vor vedea niciodată, este un alt semn al unei realități transformate în conștiință, dobândind astfel o conotație morală.

Mai presus de toate, este vorba de interdependență, percepută ca un sistem determinant de relații în lumea contemporană, cu factorii săi economici, culturali, politici și religioși, și considerată drept o categorie morală. Atunci când interdependența este recunoscută în acest fel, răspunsul corelativ ca atitudine morală și socială, ca „virtute”, este solidaritatea. Așadar, aceasta nu este un sentiment de vagă compasiune sau de înduioșare superficială față de suferințele atâtor oameni, de aproape sau de departe. Dimpotrivă, este hotărârea fermă și statornică de a se angaja pentru binele comun; adică pentru binele tuturor și al fiecăruia, deoarece cu toții suntem realmente răspunzători pentru toți. Această hotărâre se bazează pe convingerea de neclintit că ceea ce frânează deplina dezvoltare reprezintă acea dorință de câștig și acea sete de putere pe care le-am amintit deja. Aceste atitudini și „structuri ale păcatului” pot fi învinse numai cu ajutorul harului divin, printr-o atitudine diametral opusă: angajarea pentru binele aproapelui împreună cu disponibilitatea, în sens evanghelic, de a „se nimici pe sine” în favoarea celuilalt în loc de a-l exploata, și de a-l „sluji” în loc de a-l oprima în folosul propriu (cf. Mt 10,40-42; 20,25; Mc 10,42-45; Lc 22,25-27).

39. Exercitarea solidarității în cadrul unei societăți este valabilă atunci când membrii ei se recunosc unii pe alții ca persoane. Cei care sunt mai influenți, deoarece dispun de un număr mai mare de bunuri și servicii comune, trebuie să se simtă răspunzători față de cei mai slabi și să fie gata să împartă cu ei tot ceea ce posedă. În ceea ce-i privește, cei care sunt mai slabi, în același spirit al solidarității, n-ar trebui să adopte o atitudine pur pasivă sau destructivă la adresa structurii sociale, ci, în timp ce își revendică propriile drepturi, să facă tot ceea ce pot pentru binele tuturor. La rândul lor, grupurile intermediare n-ar trebui să urmărească în mod egoist doar interesele lor particulare, ci să respecte și interesele celorlalți.

Semne pozitive în lumea contemporană sunt conștiința crescândă a solidarității celor săraci între ei, eforturile lor de întrajutorare, manifestările lor publice pe scena socială, fără a recurge la violență, ci prezentând propriile nevoi și revendicându-și drepturile împotriva ineficienței sau a corupției autorităților publice. În virtutea angajării sale evanghelice, Biserica se simte chemată să stea alături de cei săraci, pentru a discerne justețea cererilor lor și a contribui la satisfacerea lor, fără a pierde din vedere binele grupurilor în contextul binelui comun.

Același criteriu se aplică, prin analogie, la relațiile internaționale. Interdependența trebuie să se transforme în solidaritate, întemeiată pe principiul că bunurile creației sunt destinate tuturor. Ceea ce industria produce prin prelucrarea materiilor prime, cu contribuția muncii, trebuie să slujească în mod egal binelui tuturor.

Depășind orice formă de imperialism și intențiile de a-și păstra hegemonia, națiunile mai puternice și mai bogate trebuie să se simtă răspunzătoare din punct de vedere moral față de celelalte națiuni, astfel încât să fie instaurat un adevărat sistem internațional care să funcționeze pe baza egalității tuturor popoarelor și cu respectarea necesară a deosebirilor legitime dintre ele. Țările mai slabe din punct de vedere economic, sau cele rămase la limita supraviețuirii, trebuie să fie capabile, cu ajutorul celorlalte popoare și al comunității internaționale, să-și aducă propria contribuție la binele comun prin tezaurele lor de umanitate și cultură, care altfel s-ar pierde pentru totdeauna.

Solidaritatea ne ajută să-l vedem pe „celălalt” – fie ca persoană, popor sau națiune – nu ca pe un fel de instrument, a cărui capacitate de muncă și rezistență fizică să fie exploatată la preț redus, iar apoi să fie abandonat când nu mai este folositor, ci ca pe „semenul” nostru, ca pe un „ajutor” (cf. Gen 2,18-20), pe care să-l facem părtaș, deopotrivă cu noi, la ospățul vieții, la care toți sunt invitați de Dumnezeu în mod egal. De aici, importanța trezirii conștiinței religioase a oamenilor și a popoarelor. Astfel, exploatarea, oprimarea și nimicirea celorlalți sunt excluse. Aceste fapte, în actuala divizare a lumii în blocuri adverse, converg spre pericolul de război și spre grija exagerată pentru siguranța personală, adesea în detrimentul autonomiei, al libertății de decizie și chiar al integrității teritoriale a națiunilor mai slabe, aflate în așa-numitele „zone de influență” sau „centuri de siguranță”.

„Structurile păcatului” și păcatele care duc la ele se opun, de asemenea, în mod radical păcii și dezvoltării, întrucât dezvoltarea, după cunoscuta expresie a enciclicei papei Paul al VI-lea, este „noul nume al păcii”[68].

În felul acesta, solidaritatea pe care o propunem este calea spre pace și, în același timp, spre dezvoltare. Pentru lume, pacea este de neconceput fără recunoașterea din partea liderilor lumii a faptului că interdependența în sine cere abandonarea politicii blocurilor, renunțarea la orice formă de imperialism economic, militar sau politic și transformarea neîncrederii reciproce în colaborare. Tocmai acesta este actul propriu-zis de solidaritate între indivizi și națiuni.

Deviza pontificatului veneratului meu predecesor papa Pius al XII-lea a fost: Opus iustitiae pax („pacea ca rod al dreptății”). Astăzi s-ar putea spune, cu aceeași exactitate și cu aceeași putere a inspirației biblice (cf. Is 32,17; Iac 3,18): Opus solidaritatis pax („pacea ca rod al solidarității”).

Scopul păcii, atât de dorit de toți, va fi atins cu certitudine prin înfăptuirea dreptății sociale și internaționale, dar și prin practicarea virtuților care favorizează conviețuirea și care ne învață să trăim în unitate, astfel încât, oferind și primind, să construim împreună o societate nouă și o lume mai bună.

40. Solidaritatea este, fără îndoială, o virtute creștină. Din cele spuse până acum s-au putut întrezări multe puncte de legătură între solidaritate și iubire, care este semnul distinctiv al ucenicilor lui Cristos (cf. In 13,35). În lumina credinței, solidaritatea tinde să se depășească pe sine pentru a dobândi dimensiunea specific creștină a gratuității totale, a iertării și a reconcilierii. Prin urmare, aproapele nu este doar o ființă umană cu drepturile sale și cu o egalitate fundamentală cu toți ceilalți, ci devine imaginea vie a lui Dumnezeu Tatăl, răscumpărat prin sângele lui Isus Cristos și supus acțiunii permanente a Duhului Sfânt. Așadar, aproapele trebuie să fie iubit, chiar dacă este dușman, cu aceeași iubire cu care Domnul îl iubește; iar pentru binele acelei persoane trebuie să fii gata pentru jertfă, chiar și pentru cea supremă: să-ți dai viața pentru frați (cf. 1In 3,16).

Atunci, conștiința paternității comune a lui Dumnezeu, a fraternității tuturor în Cristos – „fii întru Fiul” – și a prezenței și acțiunii dătătoare de viață a Duhului Sfânt va conferi viziunii noastre asupra lumii un nou criteriu de interpretare. Dincolo de legăturile umane și naturale, care sunt deja atât de strânse și puternice, în lumina credinței se distinge un nou model de unitate a neamului omenesc, din care trebuie să se inspire, în cele din urmă, solidaritatea noastră. Acest model suprem de unitate, care este un reflex al vieții intime a lui Dumnezeu, un singur Dumnezeu în trei persoane, este ceea ce noi, creștinii, numim „comuniune„. Această comuniune specific creștină, păstrată cu grijă, extinsă și îmbogățită cu ajutorul lui Dumnezeu, este sufletul vocației Bisericii de a fi „sacrament” în sensul deja arătat.

De aceea, solidaritatea trebuie să contribuie la realizarea acestui plan divin atât la nivel individual, cât și la nivel național și internațional. „Mecanismele perverse” și „structurile păcatului” despre care am vorbit pot fi învinse numai prin exercitarea solidarității umane și creștine la care Biserica ne cheamă și pe care o promovează neobosit. Doar în felul acesta asemenea energii pozitive vor putea fi pe deplin descătușate în favoarea dezvoltării și a păcii. Mulți sfinți canonizați de Biserică oferă mărturii extraordinare despre o astfel de solidaritate și ne pot sluji ca exemple în împrejurările dificile din prezent. Dintre ei, doresc să-i amintesc pe sfântul Petru Claver, și slujirea lui adusă sclavilor din Cartagena de Indias, și pe sfântul Maximilian Maria Kolbe, care și-a dat viața în locul unui prizonier pe care nu-l cunoștea în lagărul de concentrare de la Auschwitz.

VI. Unele orientări speciale

41. Biserica nu are de oferit soluții tehnice pentru problema subdezvoltării ca atare, după cum afirma deja papa Paul al VI-lea în enciclica sa[69]. Astfel, Biserica nu propune sisteme sau programe economice și politice, și nici nu manifestă preferințe pentru unele sau altele, cu condiția ca demnitatea omului să fie respectată și promovată așa cum se cuvine și ca ea însăși să se bucure de spațiul necesar pentru a-și exercita slujirea în lume.

Însă Biserica este „expertă în umanitate”[70], iar aceasta o îndeamnă să-și extindă în mod necesar misiunea religioasă la diferitele domenii în care bărbații și femeile își desfășoară activitatea pentru a-și căuta fericirea întotdeauna relativă, care este posibilă în această lume, în concordanță cu demnitatea lor de persoane.

Urmând exemplul predecesorilor mei, trebuie să repet că ceea ce afectează demnitatea persoanelor și a popoarelor, cum ar fi dezvoltarea autentică, nu poate fi redus la o problemă „tehnică”. Dacă s-ar limita la aceasta, dezvoltarea ar fi golită de adevăratul ei conținut și s-ar săvârși un act de trădare față de oameni și popoare, cărora dezvoltarea trebuie să le slujească.

Iată de ce Biserica, astăzi, ca și acum 20 de ani, precum și în viitor, are un cuvânt de spus despre natura, condițiile, cerințele și scopurile unei dezvoltări autentice, ca și despre piedicile care îi stau în cale. Făcând aceasta, Biserica își împlinește misiunea de evanghelizare, deoarece își oferă contribuția principală la soluționarea problemei urgente a dezvoltării atunci când ea proclamă adevărul despre Cristos, despre ea însăși și despre oameni, aplicându-l la o situație concretă[71].

Ca instrument pentru atingerea acest scop, Biserica folosește doctrina sa socială. În situația dificilă de astăzi, o cunoaștere mai exactă și răspândirea mai largă a „ansamblului de principii de gândire, criterii de apreciere și linii directoare de acțiune” propuse de învățătura Bisericii ar fi de mare ajutor în promovarea atât a punerii corecte a problemelor, cât și a celei mai bune soluții pentru ele[72].

Astfel, se va observa de îndată că problemele în fața cărora ne aflăm sunt, mai presus de toate, de natură morală și că nici analiza problemei dezvoltării ca atare, nici mijloacele pentru a depăși greutățile actuale nu pot ignora această dimensiune esențială.

Doctrina socială a Bisericii nu este o „a treia cale” între capitalismul liberal și colectivismul marxist, și nici o alternativă posibilă la alte soluții nu atât de radical opuse între ele: mai degrabă ea constituie o categorie aparte. Nu este nici o ideologie, ci mai degrabă formularea corespunzătoare a rezultatelor unei reflecții atente asupra realităților complexe ale existenței umane în societate și pe plan internațional, în lumina credinței și a tradiției Bisericii. Scopul ei principal este acela de a interpreta aceste realități, determinând conformitatea sau dezacordul lor cu liniile învățăturii evangheliei despre om și despre chemarea lui, o chemare care este, în același timp, pământească și transcendentă, precum și de a oferi o orientare comportamentului creștin. Prin urmare, ea nu ține de domeniul ideologiei, ci de cel al teologiei și, în special, al teologiei morale.

Prezentarea și răspândirea doctrinei sociale fac parte din misiunea de evanghelizare proprie Bisericii. Și pentru că este o doctrină ce are drept scop de a călăuzi comportamentul persoanelor, din ea derivă „angajarea pentru dreptate”, în funcție de rolul fiecărei persoane, de chemare și de împrejurări.

Denunțarea relelor și a nedreptăților face parte din misiunea de evanghelizare în domeniul social, care este un aspect al funcției profetice a Bisericii. Însă e bine să precizăm că vestirea este întotdeauna mai importantă decât denunțarea, iar aceasta din urmă nu poate fi separată de vestire, care îi oferă adevărata temeinicie și puterea unei motivații mai înalte.

42. Astăzi, mai mult decât în trecut, doctrina socială a Bisericii trebuie să se deschidă unei perspective internaționale, pe linia Conciliului Vatican II[73], a recentelor enciclice[74] și, în special, pe linia enciclicei pe care o comemorăm[75]. De aceea, nu este de prisos să reexaminăm și, în plus, să aprofundăm în această lumină temele caracteristice și orientările reluate de magisteriu în ultimii ani.

Doresc să amintesc aici una dintre ele: opțiunea sau iubirea de predilecție pentru cei săraci. Aceasta este o opțiune sau formă specială de întâietate în exercitarea carității creștine, pentru care dă mărturie întreaga tradiție a Bisericii. Ea influențează viața fiecărui creștin în măsura în care acesta caută să imite viața lui Cristos, dar se aplică în egală măsură responsabilităților noastre sociale și, de aici, stilului nostru de viață, deciziilor pe care le avem de luat în mod corespunzător cu privire la proprietate și la folosirea bunurilor.

În plus, astăzi, având în vedere dimensiunea mondială pe care a atins-o problema socială[76], această iubire de predilecție, precum și deciziile care ne inspiră, nu poate să nu cuprindă mulțimile imense de înfometați, de cerșetori, de oameni fără adăpost, lipsiți de asistență medicală și, mai presus de toate, pe aceia care nu au nici o speranță într-un viitor mai bun. Este imposibil să nu se ia act de existența acestor realități. A le ignora ar însemna să devenim asemenea „bogatului” care se prefăcea că nu-l cunoaște pe cerșetorul Lazăr care zăcea la poarta lui (cf. Lc 16,19-31)[77].

Viața noastră de fiecare zi, precum și deciziile noastre în domeniul politic și economic trebuie să fie marcate de aceste realități. De asemenea, liderii națiunilor și șefii organismelor internaționale, în timp ce sunt obligați întotdeauna să țină cont de adevărata dimensiune umană în planurile lor de dezvoltare, nu trebuie să uite să dea prioritate fenomenului sărăciei crescânde. Din păcate, în loc să scadă, numărul săracilor este tot mai mare nu doar în țările mai puțin dezvoltate, ci – ceea ce apare nu mai puțin scandalos – și în țările mai dezvoltate.

Trebuie să amintim încă o dată principiul caracteristic al doctrinei sociale creștine: bunurile acestei lumi sunt de la început destinate tuturor[78]. Dreptul la proprietatea privată este valid și necesar, însă el nu anulează valoarea acestui principiu. De fapt, asupra proprietății private apasă o „ipotecă socială”[79], ceea ce înseamnă că are în mod intrinsec o funcție socială, care se bazează pe principiul destinației universale a bunurilor și este justificată tocmai de acesta. De asemenea, în această angajare în favoarea celor săraci nu trebuie neglijată nici acea formă deosebită de sărăcie care constă în privarea de drepturile fundamentale ale omului, mai ales de dreptul la libertatea religioasă, și totodată de dreptul la inițiativa economică.

43. Preocuparea activă pentru cei săraci – care, după o formulare semnificativă, sunt „săracii Domnului”[80] – trebuie să se traducă, la toate nivelurile, în acțiuni concrete, pentru a se ajunge astfel cu hotărâre la o serie de reforme necesare. Fiecare situație locală va arăta care sunt reformele cele mai urgente și modul în care acestea pot fi realizate. Însă cele cerute de situația de dezechilibru internațional, care au fost descrise deja, nu trebuie uitate.

În acest sens aș dori să amintesc mai ales: reforma sistemului comercial internațional, care este afectat de protecționism și de un bilateralism crescând; reforma sistemului monetar și financiar mondial, care astăzi e recunoscut ca neadecvat; problema transferului de tehnologii și a utilizării lor corespunzătoare; necesitatea unei revizuiri a structurii organizațiilor internaționale existente, în cadrul unei ordini juridice internaționale.

Sistemul comercial internațional adoptă, astăzi, adesea o atitudine discriminatorie față de produsele industriilor incipiente din țările în curs de dezvoltare și îi descurajează pe producătorii de materii prime. De asemenea, există un fel de diviziune internațională a muncii, prin care produsele ieftine ale unor țări în care nu există o legislație eficientă a muncii, sau în care aceasta este prea slabă pentru a putea fi aplicată, se vând în alte părți ale lumii cu profituri considerabile pentru companiile angajate în acest tip de producție, care nu cunoaște granițe.

Sistemul monetar și financiar mondial este marcat de o fluctuație excesivă a metodelor de schimb valutar și de dobânzi în detrimentul balanței de plăți și al situației de îndatorare a țărilor sărace.

Tipurile de tehnologii și transferul lor constituie astăzi una dintre problemele majore ale schimbului internațional și ale daunelor grave care decurg din ele. Nu de puține ori există cazuri în care unor țări în curs de dezvoltare le sunt refuzate tipuri de tehnologie care le sunt necesare sau li se trimit altele inutile.

După părerea multora, organizațiile internaționale par să se afle într-un moment al existenței lor în care mecanismele de funcționare, costurile operative și eficiența lor pretind o reexaminare atentă și eventuale modificări. În mod evident, un proces atât de delicat nu se va putea realiza fără colaborarea tuturor. El presupune depășirea rivalităților politice, precum și renunțarea la orice dorință de a folosi aceste organizații, care există doar pentru binele comun.

Instituțiile și organizațiile existente au lucrat bine în folosul popoarelor. Cu toate acestea, omenirea se află astăzi într-o nouă și mai dificilă etapă a adevăratei sale dezvoltări. Ea are nevoie de un grad mai înalt de organizare internațională, pusă în slujba societăților, a economiilor și a culturilor din întreaga lume.

44. Dezvoltarea pretinde, mai presus de toate, spirit de inițiativă din partea țărilor care au nevoie de ea[81]. Fiecare dintre ele trebuie să acționeze în conformitate cu propriile responsabilități, fără a aștepta totul de la țările mai favorizate, și în colaborare cu celelalte țări aflate în aceeași situație. Fiecare trebuie să descopere și să folosească în cea mai mare măsură cu putință propriul spațiu al libertăți. Fiecare trebuie să devină capabilă de inițiative pe măsura propriilor necesități ale societății. De asemenea, fiecare trebuie să-și dea seama de necesitățile reale, precum și de drepturile și îndatoririle care o obligă să le rezolve. Dezvoltarea popoarelor începe și se realizează în modul cel mai corespunzător prin angajarea fiecărui popor pentru propria dezvoltare, în colaborare cu celelalte.

Așadar, este important ca, pe cât posibil, înseși națiunile în curs de dezvoltare să favorizeze autoafirmarea fiecărui cetățean prin accesul la o cultură mai înaltă și la o circulație liberă a informațiilor. Tot ceea ce favorizează, completează și aprofundează alfabetizarea și educația elementară constituie o contribuție directă la adevărata dezvoltare, așa cum a propus enciclica Populorum progressio[82]. Aceste scopuri sunt încă departe de a fi atinse în multe părți ale lumii.

Pentru a porni pe această cale, înseși națiunile vor trebui să-și stabilească propriile priorități și să-și recunoască bine propriile necesitățile în funcție de condițiile de viață specifice ale populației, de mediul geografic și de tradițiile culturale.

Unele națiuni vor trebui să-și sporească producția alimentară pentru a dispune permanent de cele necesare pentru viața de fiecare zi. În lumea contemporană – unde foametea face atâtea victime, mai ales printre copii – există țări nu prea dezvoltate care au reușit totuși să atingă scopul autosuficienței alimentare și chiar să devină țări exportatoare de alimente.

Alte națiuni au nevoie să-și reformeze unele structuri nedrepte și, în special, propriile instituții politice, pentru a înlocui regimurile corupte, dictatoriale și autoritare cu cele democratice și participative. Dorim ca acest proces să se extindă și să se întărească, deoarece „sănătatea” unei comunități politice – exprimată în participarea liberă și responsabilă a tuturor cetățenilor la treburile publice, în asigurarea dreptății și în promovarea drepturilor omului – este condiția necesară și garanția sigură a dezvoltării „întregii persoane și a tuturor oamenilor”.

45. Nimic din ceea ce s-a spus până acum nu se poate realiza fără cooperarea tuturor, mai ales a comunității internaționale, în cadrul unei solidarități care să-i cuprindă pe toți, începând cu cei marginalizați. Înseși țările în curs de dezvoltare au datoria să cultive solidaritatea între ele și cu țările cele mai sărace din lume.

Este de dorit, spre exemplu, ca națiunile din aceeași zonă geografică să stabilească forme de cooperare care să le facă să depindă mai puțin de producătorii mai puternici; să-și deschidă granițele pentru produsele zonei proprii; să analizeze modul în care produsele lor s-ar putea completa reciproc; să se asocieze pentru a realiza acele servicii pe care fiecare în parte nu și le-ar putea asigura; să extindă cooperarea la sectorul monetar și financiar.

Interdependența este deja o realitate în multe dintre aceste țări. Recunoașterea ei, pentru a o face mai eficientă, reprezintă o alternativă la dependența excesivă față de țările mai bogate și mai puternice, în sensul dezvoltării dorite, fără a se opune cuiva anume, ci pentru a descoperi și utiliza la maximum propriul potențial. Țările în curs de dezvoltare din aceeași arie geografică, mai ales cele incluse în zona de „Sud”, pot și trebuie să înființeze noi organizații regionale, inspirate din principiile de egalitate, libertate și participare în comunitatea națiunilor, așa cum se întâmplă deja, cu rezultate promițătoare.

O condiție esențială pentru solidaritatea universală este autonomia și suveranitatea chiar și în cadrul unor asociații precum cele indicate. Însă, în același timp, solidaritatea cere disponibilitatea de a accepta sacrificiile necesare în vederea binelui întregii comunități mondiale.

VII. Concluzie

46. Popoarele și persoanele aspiră să fie libere: căutarea lor în vederea unei dezvoltări depline dezvăluie dorința lor de a depăși numeroasele obstacole care îi împiedică să se bucure de o „viață mai umană”.

Recent, în perioada de după publicarea enciclicei Populorum progressio, s-a dezvoltat un nou mod de a aborda problemele sărăciei și ale subdezvoltării în unele zone ale lumii, mai ales în America Latină. Această abordare face din eliberare categoria fundamentală și primul principiu de acțiune. Valorile pozitive, ca și devierile și pericolele de deviere, care sunt dăunătoare pentru credință și sunt legate de această formă de reflecție și elaborare teologică, au fost semnalate în mod corespunzător de magisteriul Bisericii[83].

Se cuvine să adăugăm că aspirația spre eliberarea de orice formă de robie ce afectează omul și societatea este nobilă și legitimă. Acesta este, de fapt, scopul dezvoltării, sau mai exact al eliberării și al dezvoltării, ținând seama de strânsa legătură dintre cele două realități.

O dezvoltare doar economică este incapabilă să-l elibereze pe om, dimpotrivă, sfârșește prin a-l înrobi și mai mult. O dezvoltare care nu include dimensiunea culturală, transcendentă și religioasă a omului și a societății, în măsura în care nu recunoaște existența unor astfel de dimensiuni și nu depune eforturi pentru a orienta spre ele propriile obiective și priorități, conduce și mai puțin la adevărata eliberare. Persoana umană este cu adevărat liberă numai atunci când este în întregime ea însăși, în deplinătatea drepturilor și îndatoririlor sale. Același lucru se poate spune și despre întreaga societate.

Principalul obstacol ce trebuie depășit în drumul spre adevărata eliberare îl constituie păcatul și structurile introduse de păcat, deoarece acesta sporește și se extinde[84].

Libertatea cu care Cristos ne-a eliberat (cf. Gal 5,1) ne stimulează să devenim slujitorii tuturor. Astfel, procesul dezvoltării și al eliberării se concretizează în exercitarea solidarității, adică în iubirea și slujirea aproapelui, în special a celor mai săraci: „Căci acolo unde lipsesc adevărul și iubirea, procesul de eliberare duce la pieirea libertății, care nu mai are nici un sprijin”[85].

47. În contextul experiențelor triste din ultimii ani și al situației predominant negative din prezent, Biserica trebuie să afirme cu putere posibilitatea de a depăși piedicile care, prin exces sau prin lipsă, stau în calea dezvoltării, precum și încrederea într-o adevărată eliberare. În ultimă instanță, această încredere și această posibilitate se bazează pe conștiința Bisericii referitoare la promisiunea divină care ne garantează că istoria prezentă nu rămâne închisă în sine, ci este deschisă spre împărăția lui Dumnezeu.

Biserica are încredere și în om, deși cunoaște răutatea de care acesta este în stare, pentru că ea știe bine că – în ciuda păcatului strămoșesc și a păcatelor pe care fiecare le poate comite – în persoana umană există suficiente calități și energii, o „bunătate” fundamentală (cf. Gen 1,31), deoarece omul este imaginea Creatorului și este așezat sub influența răscumpărătoare a lui Cristos, „care s-a unit într-un fel cu fiecare om”[86], și pentru că acțiunea rodnică a Duhului Sfânt „umple universul” (Înț 1,7).

Așadar, nu există nici o justificare pentru disperare, pesimism sau indolență. Chiar dacă este dureros, trebuie spus că, așa cum se poate păcătui din egoism sau din dorința exagerată de câștig și de putere, se poate păcătui față de nevoile urgente ale mulțimilor de persoane umane aflate în condiții de subdezvoltare și prin teamă, nehotărâre și, în fond, prin lașitate. Cu toții suntem chemați, și chiar datori, să primim teribila provocare a ultimei decade a celui de-al doilea mileniu, și pentru că pericolele actuale ne amenință pe toți: o criză economică mondială, un război fără granițe, fără învingători sau învinși. În fața unei astfel de amenințări, deosebirea între persoanele și țările bogate sau sărace valorează prea puțin, cu excepția faptului că le revine o responsabilitate mai mare celor care posedă și pot mai mult.

Însă acesta nu este nici singurul și nici cel mai important motiv. În joc se află demnitatea persoanei umane, a cărei apărare și promovare ne-au fost încredințate de Creator și pentru care bărbații și femeile, în fiecare moment al istoriei, sunt răspunzători în mod stric și responsabil. După cum mulți oameni sunt deja mai mult sau mai puțin conștienți, situația actuală nu pare să corespundă acestei demnități. Fiecare om este chemat să-și ocupe locul în această campanie pașnică, o campanie care să se realizeze cu mijloace pașnice, pentru a asigura dezvoltarea în pace, pentru a apăra natura însăși și mediul nostru înconjurător. Biserica se simte și ea profund implicată în această acțiune curajoasă și speră în succesul ei final.

De aceea, urmând exemplul papei Paul al VI-lea cu enciclica sa Populorum progressio[87], doresc să mă adresez cu simplitate și umilință tuturor, bărbaților și femeilor fără excepție. Doresc să le cer să fie convinși de gravitatea clipei de față și de răspunderea individuală ce le revine și să pună în practică – prin felul în care trăiesc ca persoane și familii, prin folosirea resurselor, prin activitatea lor civică, prin contribuția la deciziile economice și politice și prin angajamentul personal la acțiunile naționale și internaționale – măsurile inspirate de solidaritate și de iubirea de predilecție pentru cei săraci. Aceasta o cere clipa de față și, mai presus de toate, demnitatea persoanei umane, imaginea indestructibilă a lui Dumnezeu Creatorul, care este identică în fiecare dintre noi.

În acest angajament, fiii și fiicele Bisericii trebuie să fie exemple și călăuze, deoarece ei sunt chemați, în conformitate cu programul vestit de Isus însuși în sinagoga din Nazaret, „să ducă săracilor vestea cea bună… să proclame celor închiși eliberarea și celor orbi recăpătarea vederii, să redea libertatea celor asupriți; să vestească un an de îndurare al Domnului” (cf. Lc 4,18-19). Se cuvine să subliniem rolul preponderent ce aparține laicilor, bărbați și femei deopotrivă, așa cum s-a reafirmat în cadrul recentului Sinod al Episcopilor. Misiunea lor este să anime realitățile pământești prin angajamentul lor creștin, prin care se dovedesc a fi martori și făuritori ai păcii și dreptății. Doresc să mă adresez în mod deosebit celor care, prin sacramentul Botezului și mărturisirea aceluiași Crez, se află într-o comuniune adevărată cu noi, chiar dacă nu deplină. Sunt sigur că preocuparea exprimată în această enciclică, precum și motivațiile care o însuflețesc, le vor apărea familiare, întrucât aceste motivații sunt inspirate de evanghelia lui Isus Cristos. Aici putem găsi o nouă invitație de a da o mărturie unanimă despre convingerile noastre comune privind demnitatea omului, creat de Dumnezeu, răscumpărat de Cristos, sfințit de Duhul Sfânt și chemat în această lume să ducă o viață conformă cu această demnitate. Adresez acest apel deopotrivă poporului evreu, care împărtășește cu noi moștenirea lui Abraham, „părintele nostru în credință” (cf. Rom 4,11 ș.u.)[88], și tradiția Vechiului Testament, și musulmanilor care, ca și noi, cred într-un Dumnezeu drept și îndurător, precum și tuturor credincioșilor marilor religii ale lumii.

Întâlnirea care a avut loc în ziua de 27 octombrie anul trecut la Assisi, orașul sfântului Francisc, pentru a ne ruga și a ne angaja pentru pace – fiecare în fidelitate față de propria profesiune religioasă – a arătat în ce mare măsură pacea și, ca o condiție necesară, dezvoltarea „întregii persoane și a tuturor oamenilor” constituie și o chestiune religioasă, precum și modul în care realizarea deplină atât a uneia, cât și a celeilalte depinde de fidelitatea față de chemarea noastră ca bărbați și femei de credință, deoarece ea depinde, mai presus de toate, de Dumnezeu.

48. Biserica știe bine că nici o realizare pământească nu este identificabilă cu împărăția lui Dumnezeu, ci toate aceste realizări sunt doar un reflex și, într-un anumit sens, o anticipare a gloriei împărăției pe care o așteptăm la sfârșitul istoriei, când Domnul va veni din nou. Însă această așteptare nu poate fi niciodată o scuză pentru dezinteresul față de oameni în situația lor personală concretă și în viața lor socială, națională și internațională, de vreme ce aceasta din urmă o condiționează pe cea dintâi, mai ales astăzi.

Nimic din ceea ce poate și trebuie să fie realizat, chiar dacă în mod imperfect și provizoriu, prin eforturile solidare ale tuturor și cu ajutorul harului divin, într-un anumit moment al istoriei, pentru a face „mai umană” viața oamenilor, nu se va pierde sau va fi fost în zadar. Aceasta este învățătura Conciliului Vatican II într-un text edificator din Constituția pastorală Gaudium et spes: „Valori precum demnitatea umană, comuniunea frățească și libertatea, adică toate roadele bune ale naturii și ale strădaniei noastre, pe care le vom răspândi pe pământ în Duhul Domnului și după porunca lui, le vom regăsi apoi iarăși, însă purificate de orice prihană, luminate și transfigurate atunci când Cristos va oferi Tatălui «împărăția veșnică și universală»… care este deja prezentă aici, pe pământ, în chip tainic”[89].

Împărăția lui Dumnezeu devine prezentă mai ales prin celebrarea sacramentului Euharistiei, jertfa Domnului. În această celebrare, roadele pământului și ale muncii oamenilor – pâinea și vinul – sunt transformate în mod tainic, dar real și substanțial, prin puterea Duhului Sfânt și cuvintele preotului în trupul și sângele Domnului Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Mariei, prin care împărăția Tatălui este prezentă în mijlocul nostru.

Bunurile acestei lumi și lucrarea mâinilor noastre – pâinea și vinul – slujesc la venirea împărăției definitive, deoarece Domnul, prin Duhul său, le transformă în persoana sa, pentru a se oferi Tatălui și a ne oferi și pe noi împreună cu sine în reînnoirea jertfei sale unice, care anticipă împărăția lui Dumnezeu și proclamă venirea ei finală.

Astfel, prin Euharistie, sacrament și jertfă, Domnul ne unește cu sine și între noi cu o legătură mai puternică decât orice unire naturală; și, astfel uniți, ne trimite în lumea întreagă să dăm mărturie, prin credință și fapte, despre iubirea lui Dumnezeu, pregătind venirea împărăției sale și anticipând-o, deși în obscuritatea timpului prezent.

Noi toți care luăm parte la Euharistie suntem chemați să descoperim, în acest sacrament, sensul profund al acțiunilor noastre în lume pentru dezvoltare și pace; și să primim de la el puterea de a ne implica în mod tot mai generos, urmând exemplul lui Cristos, care în acest sacrament își dă viața pentru prietenii săi (cf. In 15,13). Angajamentul nostru personal, asemenea angajamentului lui Cristos și în unire cu al său, nu va fi în zadar, ci cu siguranță va fi rodnic.

49. Am proclamat acest An Marian pentru ca toți credincioșii catolici să privească din ce în ce mai mult la Maria, care merge înaintea noastră în peregrinarea credinței[90] și cu grijă maternă mijlocește pentru noi la Fiul ei, Răscumpărătorul nostru. Doresc să-i încredințez ei și mijlocirii sale situația grea a lumii contemporane, precum și eforturile care se fac și se vor face, adesea cu mari suferințe, pentru a contribui la adevărata dezvoltare a popoarelor, propusă și vestită de predecesorul meu, Paul al VI-lea.

În conformitate cu evlavia creștină de-a lungul veacurilor, încredințăm preasfintei Fecioare situațiile grele ale fiecăruia, pentru ca ea să le prezinte înaintea Fiului ei, cerând ca el să le aline și să le transforme. Însă îi încredințăm și situațiile sociale și însăși criza internațională, cu aspectele ei îngrijorătoare de sărăcie, șomaj, lipsă de hrană, cursă a înarmărilor, încălcare a drepturilor omului, precum și situațiile sau pericolele de conflict parțial sau total. Cu încredere filială, dorim să așezăm toate acestea înaintea „ochilor ei milostivi”, repetând încă o dată, cu credință și speranță, vechiul antifon: „Sfântă Născătoare de Dumnezeu, nu ne disprețui rugăciunile în nevoile noastre, ci ne mântuiește pururea de toate primejdiile, Fecioară slăvită și binecuvântată”.

Preasfânta Fecioară Maria, mama și regina noastră, este singura care se întoarce către Fiul ei și spune: „Nu mai au vin” (In 2,3). De asemenea, ea este singura care se roagă lui Dumnezeu Tatăl deoarece „i-a răsturnat pe cei puternici de pe tronuri și i-a înălțat pe cei umili; i-a umplut cu bunuri pe cei flămânzi, iar pe cei bogați i-a trimis cu mâinile goale” (Lc 1,52-53). Grija ei maternă se îndreaptă spre aspectele personale și sociale ale vieții oamenilor de pe pământ[91].

În fața Preasfintei Treimi, încredințez Mariei toate cele expuse în această enciclică și îi invit pe toți să reflecteze și să se angajeze în mod activ la promovarea adevăratei dezvoltări a popoarelor, așa cum rugăciunea de la Liturghia cu această intenție precizează atât de bine: „Dumnezeule, care ai dăruit aceeași origine tuturor popoarelor și ai voit să le aduni într-o singură familie întru tine, aprinde în inimile tuturor focul iubirii tale și înflăcărează-le de râvnă pentru dreapta dezvoltare a tuturor, pentru ca, prin bunurile pe care le dăruiești cu îmbelșugare pentru toți, să se desăvârșească persoana umană a fiecăruia și, fiind nimicită orice dezbinare, să se întărească în societate cinstea și dreptatea”[92]. În concluzie, aceasta o cer în rugăciune, în numele tuturor fraților și surorilor mele, cărora le trimit o binecuvântare specială, ca semn de salut și de urări de bine.

Roma, „Sfântul Petru”, 30 decembrie 1987, în al zecelea an al pontificatului meu.

Ioan Paul al II-lea


Note

[1] Leon al XIII-lea, Enciclica Rerum novarum (15 mai 1891): Leonis XIII pontificis maximi acta, XI, Roma, 1892, p. 97-144.
[2] Pius al IX-lea, Enciclica Quadragesimo anno (15 mai 1931): AAS 23 (1931) 177-228; Ioan al XXIII-lea, Enciclica Mater et magistra (15 mai 1961): AAS 53 (1961) 401-464; Paul al VI-lea, Scrisoarea apostolică Octogesima adveniens (14 mai 1971): AAS 63 (1971) 401-441; Ioan Paul al II-lea, Enciclica Laborem exercens (14 septembrie 1981): AAS 73 (1981) 577-647. Și papa Pius al XII-lea difuzase un Mesaj radiofonic (1 iunie 1941) la aniversarea a 50 de ani de la enciclica papei Leon al XIII-lea: AAS 33 (1941) 195-205.
[3] Cf. Conciliul Vatican II, Dei verbum, nr. 4.
[4] Paul al VI-lea, Enciclica Populorum progressio (26 martie 1967): AAS 59 (1967) 257-299.
[5] Cf. L’Osservatore Romano (25 martie 1987).
[6] Cf. Congregația pentru Doctrina Credinței, Instrucțiune privind libertatea creștină și eliberarea, Libertatis conscientia (22 martie 1986), nr. 72: AAS 79 (1987) 586; Paul al VI-lea, Scrisoarea apostolică Octogesima adveniens (14 mai 1971), nr. 4: AAS 63 (1971) 403 ș.u.
[7] Cf. Enciclica Redemptoris mater (25 martie 1987), nr. 3: AAS 79 (1987) 363 ș.u.; Omilia la sfânta Liturghie din 1 ianuarie 1987: L’Osservatore Romano (2 ianuarie 1987).
[8] Enciclica Populorum progressio citează de 19 ori documentele Conciliului Vatican II, 16 dintre aceste citări referindu-se la Constituția pastorală Gaudium et spes.
[9] Gaudium et spes, nr. 1.
[10] Ibidem, nr. 4; cf. Populorum progressio, nr. 13: loc. cit., p. 263-264.
[11] Cf. ibidem, nr. 3; Populorum progressio, nr. 13: loc. cit., p. 264.
[12] Cf. ibidem, nr. 63; Populorum progressio, nr. 9: loc. cit., p. 261 ș.u.
[13] Cf. ibidem, nr. 69; Populorum progressio, nr. 22: loc. cit., p. 269.
[14] Cf. ibidem, nr. 57: Populorum progressio, nr. 41: loc. cit., p. 277.
[15] Cf. ibidem, nr. 19; Populorum progressio, nr. 41.
[16] Cf. ibidem, nr. 86; Populorum progressio, nr. 48: loc. cit., p. 281.
[17] Cf. ibidem, nr. 69; Populorum progressio, nr. 14-21: loc. cit., p. 264-268.
[18] Cf. formula de adresare a enciclicei Populorum progressio: loc. cit., p. 257.
[19] Enciclica Rerum novarum a papei Leon al XIII-lea are drept subiect principal „condiția muncitorilor”: Leonis XIII P.M. Acta, XI, Roma, 1892, p. 97.
[20] Cf. Congregația pentru Doctrina Credinței, Instrucțiune privind libertatea creștină și eliberarea, Libertatis conscientia (22 martie 1986), nr. 72: AAS 79 (1987) 586; Paul al VI-lea, Scrisoarea apostolică Octogesima adveniens (14 mai 1971), nr. 4: AAS 63 (1971) 403 ș.u.
[21] Cf. Enciclica Mater et magistra (15 mai 1961): AAS 53 (1961) 440.
[22] Constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, nr. 63.
[23] Cf. Enciclica Populorum progressio, nr. 3: loc. cit., p. 258; cf. și nr. 9: loc. cit., p. 261.
[24] Cf. ibidem, nr. 3: loc. cit., p. 258.
[25] Ibidem, nr. 48: loc. cit., p. 281.
[26] Cf. ibidem, nr. 14: loc. cit., p. 264: „Dezvoltarea nu se reduce la simpla creștere economică. Pentru a fi autentică, dezvoltarea trebuie să fie integrală, adică îndreptată spre promovarea fiecărui om și a omului în integralitatea sa”.
[27] Cf. ibidem, nr. 87: loc. cit., p. 299.
[28] Cf. ibidem, nr. 53: loc. cit., p. 283.
[29] Cf. ibidem, nr. 76: loc. cit., p. 295.
[30] Este vorba de deceniile 1960-1970 și 1970-1980; acum este în curs al treilea deceniu.
[31] Expresia „lumea a patra” se folosește nu doar ocazional pentru așa-numitele țări mai puțin dezvoltate, ci și mai ales pentru zonele de mare sau extremă sărăcie din țările cu venit mediu și mare.
[32] Conciliul Vatican II, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, nr. 1.
[33] Cf. Enciclica Populorum progressio, nr. 33: loc. cit., p. 273.
[34] După cum se știe, Sfântul Scaun s-a asociat la celebrarea acestui an internațional cu un document special al Consiliului Pontifical pentru Dreptate și Pace: Ce ai făcut cu fratele tău lipsit de adăpost? Biserica și problema locuințelor (27 decembrie 1987).
[35] Cf. Paul al VI-lea, Scrisoarea apostolică Octogesima adveniens (14 mai 1971), nr. 8-9: AAS 63 (1971) 406-408.
[36] O publicație recentă a Organizației Națiunilor Unite, intitulată Studiu asupra economiei mondiale 1987, oferă cele mai noi date (cf. p. 8-9). Procentul șomerilor în țările dezvoltate cu economie de piață a crescut de la 3% în 1970 la 8% în 1986. Acum, numărul lor se ridică la 29 de milioane.
[37] Scrisoarea enciclică Laborem exercens (14 septembrie 1981), 18: AAS 73 (1981) 624 ș.u.
[38] În slujba comunității umane: o abordare etică a datoriei internaționale (27 decembrie 1986).
[39] Scrisoarea enciclică Populorum progressio, nr. 54: loc. cit., p. 283 ș.u.: „Țările în curs de dezvoltare nu vor mai risca să fie copleșite de datorii pentru a căror plată să-și cheltuiască cea mai mare parte a veniturilor. Dobânzile și termenele împrumuturilor ar putea fi astfel eșalonate, încât să fie convenabile pentru ambele părți, echilibrând donațiile, împrumuturile fără dobândă sau cu dobânzi mici și durata amortismentelor”.
[40] Cf. „Prezentarea” documentului În slujba comunității umane: o abordare etică a datoriei internaționale (27 decembrie 1986).
[41] Cf. Scrisoarea enciclică Populorum progressio, nr. 53: loc. cit., p. 283.
[42] În slujba comunității umane: o abordare etică a datoriei internaționale (27 decembrie 1986), III, 2.1.
[43] Cf. Scrisoarea enciclică Populorum progressio, nr. 20-21: loc. cit., p. 267 ș.u.
[44] Discurs ținut la Drogheda, Irlanda (29 septembrie 1979), nr. 5: AAS 71 (1979) 1079.
[45] Cf. Scrisoarea enciclică Populorum progressio, nr. 37: loc. cit., p. 275 ș.u.
[46] Cf. Exortația apostolică Familiaris consortio (22 noiembrie 1981), mai ales nr. 30: AAS 74 (1982) 115-117.
[47] Cf. Organizația Națiunilor Unite, Drepturile omului. Colecție de instrumente internaționale, New York 1983; Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptor hominis (4 martie 1979), nr. 17: AAS 71 (1979) 296.
[48] Cf. Conciliul Vatican II, Constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană, Gaudium et spes, nr. 78; Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, nr. 76: loc. cit., p. 294 ș.u.: „A combate mizeria și a lupta împotriva nedreptății înseamnă a promova, odată cu ameliorarea condițiilor de trai, progresul uman și spiritual al tuturor și, deci, binele comun al omenirii. Pacea… se construiește zi de zi, în respectarea unei ordini voite de Dumnezeu, care comportă o dreptate mai deplină între oameni”.
[49] Cf. Exortația apostolică Familiaris consortio (22 noiembrie 1981), nr. 6: AAS 74 (1982) 88: „Istoria nu este un simplu progres necesar către mai bine, ci un efect al libertății; mai mult, o luptă între libertăți”.
[50] Din acest motiv am preferat să folosesc în textul acestei enciclice termenul „dezvoltare”, în locul celui de „progres”, dar căutând să-i ofer termenului „dezvoltare” sensul cel mai deplin.
[51] Scrisoarea enciclică Populorum progressio, nr. 19: loc. cit., p. 266 ș.u.: „A avea mai mult nu este scopul ultim nici pentru popoare, nici pentru indivizi. Orice creștere este ambivalentă… Urmărirea exclusivă a posesiei devine astfel o piedică pentru creșterea în „a fi” și se află în opoziție cu adevărata măreție a omului: pentru națiuni, ca și pentru indivizi, avariția este forma cea mai evidentă a subdezvoltării morale”; cf. și Paul al VI-lea, Scrisoarea apostolică Octogesima adveniens (14 mai 1971), nr. 9: AAS 63 (1971) 407 ș.u.
[52] Cf. Constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană, Gaudium et spes, nr. 35; Paul al VI-lea, Discurs către Corpul Diplomatic (7 ianuarie 1965): AAS 57 (1965) 232.
[53] Cf. Scrisoarea enciclică Populorum progressio, nr. 20-21: loc. cit., p. 267 ș.u.
[54] Cf. Scrisoarea enciclică Laborem exercens (14 septembrie 1981), nr. 4: AAS 73 (1981) 584 ș.u.; Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, nr. 15: loc. cit., p. 265.
[55] Scrisoarea enciclică Populorum progressio, nr. 42: loc. cit., p. 278.
[56] Cf. Preconiul pascal: „O, păcat al lui Adam, datorită ție a murit Cristos, care te-a nimicit și ne-a adus mântuirea! Fericită vină, pentru că ai avut parte de un Răscumpărător atât de mare!”
[57] Conciliul Vatican II, Constituția dogmatică despre Biserică, Lumen gentium, nr. 1.
[58] Cf., de exemplu, Vasile cel Mare, Regulae fusius tractatae, Interrogatio XXXVII, 1-2: PG 31, 1009-1012; Teodoret din Cyr, De providentia, Oratio VII: PG 83, 665-686; Augustin de Hippona, De civitate Dei, XIX, 17: CCL 48, 683-685.
[59] Cf., de exemplu, Ioan Gură de Aur, In Evangelium sancti Matthaei, Hom. 50, 3-4: PG 58, 508-510; Ambrozie de Milano, De officiis ministrorum, lib. II, XXVIII, 136-140: PL 16, 139-141; Possidius, Vita sancti Aurelii Augustini Hipponensis episcopi, XXIV: PL 32, 53 ș.u.
[60] Scrisoarea enciclică Populorum progressio, nr. 23: loc. cit., p. 268: „«Dacă cineva are bogățiile lumii și-l vede pe fratele său, care este în nevoie, și își închide inima față de el, cum poate să rămână în acela iubirea lui Dumnezeu?» (1In 3,17). Se știe prea bine cât de aspre au fost cuvintele folosite de sfinții părinți ai Bisericii pentru a descrie atitudinea corectă a celor care dețin ceva față de persoanele aflate în nevoie”. În numărul anterior, papa a citat nr. 69 din Constituția pastorală Gaudium et spes a Conciliului Vatican II.
[61] Cf. Scrisoarea enciclică Populorum progressio, nr. 47: „… o lume în care libertatea nu este un cuvânt fără sens și în care Lazăr cel sărac poate să stea la aceeași masă cu omul bogat”.
[62] Cf. ibidem, nr. 47: „Este, de fapt, problema de a construi o lume în care fiecare om, indiferent de rasă, religie sau naționalitate, poate trăi o viață pe deplin umană, eliberat de robia care i-a fost impusă de ceilalți oameni…”; cf. și Conciliul Vatican II, Constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană, Gaudium et spes, nr. 29. O astfel de egalitate fundamentală este unul dintre motivele de bază pentru care Biserica s-a opus întotdeauna oricărei forme de rasism.
[63] Cf. Omilia rostită la Val Visdende (12 iulie 1987), nr. 5: L’Osservatore Romano (13-14 iulie 1987); Paul al VI-lea, Scrisoarea apostolică Octogesima adveniens (14 mai 1971), nr. 21: AAS 63 (1971) 416 ș.u.
[64] Cf. Conciliul Vatican II, Constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană, Gaudium et spes, nr. 25.
[65] Exortația apostolică Reconciliatio et paenitentia (2 decembrie 1984), nr. 16: „Atunci când Biserica vorbește de situațiile de păcat sau când denunță ca păcate sociale anumite situații sau comportamente colective ale grupărilor sociale mai largi sau mai restrânse, sau chiar ale unor națiuni sau blocuri, ea știe și proclamă că astfel de păcate sociale sunt totdeauna efectul, acumularea și concentrarea multor păcate personale. Este vorba de păcatele personale în cel mai înalt grad ale celui care generează sau favorizează nedreptatea, sau trage foloase de pe urma ei; ale aceluia care, putând face ceva pentru a evita sau a elimina, sau cel puțin a limita anumite rele sociale, omite să facă acest lucru din comoditate, teamă, din reprobabilă tăcere complice sau indiferență; ale aceluia care se scuză pretextând că lumea nu poate fi schimbată; și chiar și ale aceluia care vrea să scape de trudă și de sacrificiu invocând false motive de ordin superior. Așadar, adevărata responsabilitate revine persoanelor. Nici o situație – și, de asemenea, nici o instituție, nici o structură, nici o societate – nu este în sine subiect al unor acte morale; prin urmare, nu poate fi bună sau rea în sine”: AAS 77 (1985) 217.
[66] Scrisoarea enciclică Populorum progressio, nr. 42: loc. cit., p. 278.
[67] Cf. Liturgia orelor, Marți din săptămâna a III-a din timpul de peste an, la Vespere.
[68] Scrisoarea enciclică Populorum progressio, nr. 87: loc. cit., p. 299.
[69] Cf. ibidem, nr. 13; 81: loc. cit., p. 263 ș.u.; 296 ș.u.
[70] Cf. ibidem, nr. 13.
[71] Cf. Discurs rostit la deschiderea celei de-a treia Conferințe Generale a Episcopilor Latino-Americani (28 ianuarie 1979): AAS 71 (1979) 189-196.
[72] Congregația pentru Doctrina Credinței, Instrucțiune privind libertatea creștină și eliberarea, Libertatis conscientia (22 martie 1986), nr. 72: AAS 79 (1987) 586; Paul al VI-lea, Scrisoarea apostolică Octogesima adveniens (14 mai 1971), nr. 4: AAS 63 (1971) 403 ș.u.
[73] Cf. Constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană, Gaudium et spes, partea a II-a, cap. V, secțiunea a II-a: „Construirea comunității internaționale” (nr. 83-90).
[74] cf. Ioan al XXIII-lea, Scrisoarea enciclică Mater et magistra (15 mai 1961): AAS 53 (1961) 440; Scrisoarea enciclică Pacem in terris (11 aprilie 1963), partea a IV-a: AAS 55 (1963) 291-296; Paul al VI-lea, Scrisoarea apostolică Octogesima adveniens (14 mai 1971), nr. 2-4: AAS 63 (1971) 402-404.
[75] Cf. Scrisoarea enciclică Populorum progressio, nr. 3; 9: loc. cit., p. 258; 261.
[76] Ibidem, nr. 3: loc. cit., p. 258.
[77] Scrisoarea enciclică Populorum progressio, nr. 47: loc. cit., p. 280; Congregația pentru Doctrina Credinței, Instrucțiune privind libertatea creștină și eliberarea, Libertatis conscientia (22 martie 1986), nr. 68: AAS 79 (1987) 583 ș.u.
[78] Cf. Conciliul Vatican II, Constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, nr. 69; Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, nr. 22: loc. cit., p. 268; Congregația pentru Doctrina Credinței, Instrucțiune privind libertatea creștină și eliberarea, Libertatis conscientia (22 martie 1986), nr. 90; Toma de Aquino, Summa theologiae, II-II, q. 66, a. 2.
[79] Cf. Discurs rostit la deschiderea celei de-a treia Conferințe Generale a Episcopilor Latino-Americani (28 ianuarie 1979): AAS 71 (1979) 189/196; Discurs adresat unui grup de episcopi din Polonia aflați în vizită ad limina apostolorum (17 decembrie 1987), nr. 6: L’Osservatore Romano (18 decembrie 1987).
[80] Fiindcă Domnul a voit să se identifice cu ei (cf. Mt 25,31-46) și se îngrijește de ei în mod deosebit (cf. Ps 12 [11], 6; Lc 1,52 ș.u.).
[81] Scrisoarea enciclică Populorum progressio, nr. 55: loc. cit., p. 284: „Acești bărbați și femei trebuie ajutați prin toate mijloacele și, în același timp, trebuie convinși de necesitatea ca ei înșiși să-și ia în mâini propria dezvoltare și, treptat, să-și procure singuri mijloacele de a atinge acest scop”; cf. Constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană, Gaudium et spes, nr. 86.
[82] Scrisoarea enciclică Populorum progressio, nr. 35: loc. cit., p. 274: „Educația elementară este primul obiectiv al unui program de dezvoltare”.
[83] Cf. Congregația pentru Doctrina Credinței, Instrucțiune privind anumite aspecte ale „teologiei eliberării”, Libertatis nuntius (6 august 1984), Introducere: AAS 76 (1984) 876 ș.u.
[84] Cf. Exortația apostolică Reconciliatio et paenitentia (2 decembrie 1984), nr. 16: AAS 77 (1985) 213-217; Congregația pentru Doctrina Credinței, Instrucțiune privind libertatea creștină și eliberarea, Libertatis conscientia (22 martie 1986), nr. 38; 42: AAS 79 (1987) 569; 571.
[85] Congregația pentru Doctrina Credinței, Instrucțiune privind libertatea creștină și eliberarea, Libertatis conscientia (22 martie 1986), nr. 24: AAS 79 (1987) 564.
[86] Cf. Constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană, Gaudium et spes, nr. 22; Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptor hominis (4 martie 1979), nr. 8: AAS 71 (1979) 272.
[87] Scrisoarea enciclică Populorum progressio, nr. 5: loc. cit., 259: „Suntem de părere că în privința unui astfel de program pot și trebuie să se unească nu numai fiii noștri, catolicii, și frații creștini, ci și toți oamenii de bunăvoință”; cf. și nr. 81-83; 87: loc. cit., p. 296-298; 299.
[88] Cf. Conciliul Vatican II, Declarația despre relațiile Bisericii cu religiile necreștine, Nostra aetate, nr. 4.
[89] Gaudium et spes, nr. 39.
[90] Cf. Conciliul Vatican II, Constituția dogmatică despre Biserică, Lumen gentium, nr. 58; Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptoris Mater (25 martie 1987), nr. 5-6: AAS 79 (1987) 365-367.
[91] Cf. Paul al VI-lea, Exortația apostolică Marialis cultus, nr. 37: AAS 66 (1974) 148 ș.u. Ioan Paul al II-lea, Omilia din sanctuarul marian din Zapopan, Mexic (30 ianuarie 1979), nr. 4: AAS 71 (1979) 230.
[92] Rugăciunea zilei de la Liturghia „pentru dezvoltarea popoarelor”: Missale Romanum, editio typica altera, 1975, p. 820.

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Traducător: pr. Emanuel Imbrea
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 30.12.1987
Publicarea pe acest sit: 12.02.2014
Etichete: ,

Lasă un răspuns