Scrisoarea Papei despre ridicarea excomunicării

Scrisoarea Sanctității Sale Papa Benedict al XVI-lea
adresată Episcopilor Bisericii Catolice
referitor la retragerea excomunicării
celor patru Episcopi consacrați de către Arhiepiscopul Lefebvre

Iubiți Confrați în ministerul episcopal!

Retragerea excomunicării celor patru Episcopi, consacrați în anul 1988 de către Arhiepiscopul Lefebvre fără mandat din partea Sfântului Scaun, a trezit pentru multiple rațiuni în interiorul și în afara Bisericii Catolice o discuție de o astfel de vehemență cum nu s-a mai experimentat de mult timp. Mulți Episcopi s-au simțit perplecși în fața unui eveniment care s-a dovedit neașteptat și dificil de încadrat în mod pozitiv în problemele și obligațiile Bisericii de astăzi. Chiar dacă mulți Episcopi și credincioși în principiu erau dispuși să evalueze în mod pozitiv dispozițiile Papei către reconciliere, la aceasta se contrapunea totuși problema referitoare la oportunitatea unui asemenea gest în fața adevăratelor urgențe ale unei vieți de credință în timpul nostru. Unele grupuri, în schimb, îl acuzau în mod direct pe Papa că vrea să se întoarcă înapoi, la situația de dinainte de Conciliu: se declanșa astfel o avalanșă de proteste, a cărei amărăciune revela răni care datau de dinainte de acest moment. De aceea mă simt dator să adresez vouă, iubiți Confrați, un cuvânt clarificator, care trebuie să ajute la a înțelege intențiile care m-au ghidat în acest pas pe mine și organele competente ale Sfântului Scaun. Sper să contribui în acest fel la pace în interiorul Bisericii.

Un incident imprevizibil pentru mine a fost faptul că episodul Williamson s-a suprapus cu retragerea excomunicării. Gestul discret de milostivire către cei patru Episcopi, consacrați în mod valid dar nu în mod legitim, a apărut pe neașteptate ca un lucru cu totul diferit: ca o negare a reconcilierii dintre creștini și evrei, și deci ca o revocare a ceea ce în această materie Conciliul a clarificat pentru calea Bisericii. O invitație la reconciliere cu un grup eclezial implicat într-un proces de separare s-a transformat astfel în contrariul său: o aparentă întoarcere înapoi față de toți pașii de reconciliere dintre creștini și evrei făcuți după Conciliu – pași a căror împărtășire și promovare încă de la început a fost un obiectiv al muncii mele teologice personale. Faptul că această suprapunere a două procese contrapuse s-a întâmplat și pentru un moment a tulburat pacea dintre creștini și evrei precum și pacea din interiorul Bisericii, nu pot decât să îl deplâng în mod profund. Mi s-a spus că urmărirea cu atenție a știrilor care se pot găsi prin intermediul internetului ar fi dat posibilitatea cunoașterii oportune a problemei. Trag învățătura ca pe viitor la Sfântul Scaun să fim mai atenți la acea sursă de știri. Am rămas întristat de faptul că și catolici, care în fond ar fi trebuit să știe mai bine cum stau lucrurile, s-au gândit că trebuie să mă lovească cu o ostilitate gata de atac. Tocmai de aceea le mulțumesc cu atât mai mult prietenilor evrei care au ajutat la îndepărtarea cu promptitudine a neînțelegerii și la restabilirea atmosferei de prietenie și de încredere, care – precum în timpul Papei Ioan Paul al II-lea – a existat și de-a lungul întregii perioade a pontificatului meu, și, mulțumită lui Dumnezeu, continuă să existe.

O altă greșeală, pentru care mă întristez sincer, constă în faptul că încărcătura și limitele prevederilor din 21 ianuarie 2009 nu au fost ilustrate într-un mod suficient de clar la momentul publicării lor. Excomunicarea lovește persoane, nu instituții. O consacrare episcopală fără mandat pontifical înseamnă pericolul unei schisme, pentru că pune în discuție unitatea colegiului episcopal cu Papa. De aceea, Biserica trebuie să reacționeze cu pedeapsa cea mai dură, excomunicarea, în scopul de a rechema persoanele pedepsite în acest fel la penitență și la reîntoarcerea la unitate. La douăzeci de ani de la consacrări, acest obiectiv nu a fost atins încă, din păcate. Revocarea excomunicării țintește la același scop la care servește și pedeapsa: a-i invita pe cei patru Episcopi încă o dată la reîntoarcere. Acest gest era posibil după ce interesații și-au exprimat recunoașterea în principiu a Papei și a puterii sale de Păstor, chiar dacă cu rezerve în materie de ascultare față de autoritatea sa doctrinară și a aceleia a Conciliului. Cu aceasta mă întorc la distincția dintre persoană și instituție. Revocarea excomunicării a fost o măsură în sfera disciplinei ecleziastice: persoanele au fost eliberate de greutatea de conștiință constituită de pedeapsa ecleziastică cea mai gravă. Trebuie să distingem acest nivel disciplinar de sfera doctrinară. Faptul că Fraternitatea Sfântului Pius al X-lea nu are o poziție canonică în Biserică nu se bazează până la urmă pe rațiuni disciplinare ci doctrinare. Până când Fraternitatea nu are o poziție canonică în Biserică, nici miniștrii ei nu exercită ministere legitime în Biserică. Trebuie deci să distingem între nivelul disciplinar, care privește persoanele ca atare, și nivelul doctrinar, în care sunt în dezbatere ministerul și instituția. Pentru a preciza încă o dată: până când problemele care privesc doctrina nu sunt clarificate, Fraternitatea nu are nici un statut canonic în Biserică, și miniștrii ei – chiar dacă au fost eliberați de pedeapsa ecleziastică – nu exercită în mod legitim nici un minister în Biserică.

În lumina acestei situații este în intenția mea a lega pe viitor Comisia Pontificală „Eclesia Dei” – instituție care din 1988 este competentă pentru acele persoane și comunități care, provenind din Fraternitatea Sf. Pius al X-lea sau din grupuri asemănătoare, doresc să se întoarcă la deplina comuniune cu Papa – cu Congregația pentru Doctrina Credinței. Cu aceasta se clarifică faptul că problemele care trebuie să fie acum tratate sunt de natură în mod esențial doctrinară și privesc mai ales acceptarea Conciliului Vatican II și a magisteriului post-conciliar al Papilor. Organismele colegiale cu care Congregația studiază problemele care se prezintă (în mod special obișnuita adunare a Cardinalilor de miercuri și Plenara anuală sau bienală) garantează implicarea prefecților diferitelor Congregații romane și a reprezentanților Episcopatului mondial în deciziile care se vor lua. Nu se poate îngheța autoritatea magisterială a Bisericii la anul 1962 – acest lucru trebuie bine înțeles de către Fraternitate. Dar unora dintre cei care se declară mari apărători ai Conciliului trebuie să le fie amintit că acesta poartă în sine întreaga istorie doctrinală a Bisericii. Cine vrea să fie ascultător față de Conciliu, trebuie să accepte credința mărturisită de-a lungul secolelor și nu poate să taie rădăcinile cu care trăiește arborele.

Sper, iubiți confrați, ca cu aceasta să fie clarificată semnificația pozitivă precum și limitele măsurilor din 21 ianuarie 2009. Acum însă rămân întrebările: Era necesară o astfel de măsură? Constituia cu adevărat o prioritate? Nu există oare lucruri mult mai importante? Cu siguranță că există lucruri mai importante și mai urgente. Cred că am evidențiat prioritățile pontificatului meu în discursurile rostite de mine la început. Ceea ce am spus atunci rămâne în mod neschimbat linia mea directivă. Cea dintâi prioritate pentru Succesorul lui Petru a fost fixată de Domnul în Cenacol în mod fără echivoc: „Tu… întărește pe frații tăi” (Luca 22,32). Petru însuși a formulat într-un mod nou această prioritate în prima sa Scrisoare: „Fiți gata întotdeauna să răspundeți oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră” (1 Petru 3,15). În timpul nostru, în care în zone vaste ale pământului credința este în pericol de a se stinge ca o flacără care nu mai are din ce să se alimenteze, prioritatea care stă deasupra tuturor este aceea de a-L face prezent pe Dumnezeu în această lume și de a deschide oamenilor accesul către Dumnezeu. Nu la un dumnezeu oarecare, ci la acel Dumnezeu care a vorbit pe Sinai, la acel Dumnezeu a cărui față o recunoaștem în iubirea dusă până la capăt (cf. Ioan 13,1) – în Isus Hristos răstignit și înviat. Adevărata problemă în acest moment al istoriei este că Dumnezeu dispare din orizontul oamenilor și că cu stingerea luminii care provine de la Dumnezeu omenirea este lovită de lipsă de orientare, ale cărei efecte distrugătoare se manifestă tot mai mult.

A conduce oamenii către Dumnezeu, către Dumnezeul care vorbește în Biblie: aceasta este prioritatea supremă și fundamentală a Bisericii și a Succesorului lui Petru în acest timp. De aici derivă ca și consecință logică faptul că trebuie să avem la inimă unitatea credincioșilor. Discordia dintre ei, într-adevăr, opoziția lor internă pune la îndoială credibilitatea mărturiei lor despre Dumnezeu. De aceea efortul comun pentru mărturisirea comună de credință a credincioșilor – prin ecumenism – este inclus în prioritatea supremă. La aceasta se adaugă necesitatea ca toți cei care cred în Dumnezeu să caute împreună pacea, să încerce să se apropie unii de alții, pentru a merge împreună, chiar în diversitatea imaginilor lor despre Dumnezeu, către izvorul Luminii – acesta este dialogul interreligios. Cel care îl vestește pe Dumnezeu ca și Iubure „până la sfârșit” trebuie să dea mărturia dragostei: să se dedice cu iubire celor care suferă, să respingă ura și dușmănia – este dimensiunea socială a credinței creștine, despre care am vorbit în Enciclica Deus caritas est.

Deci, dacă sarcina dificilă pentru credință, pentru speranță și pentru iubire în lume constituie în acest moment (și, în forme diferite, întotdeauna) adevărata prioritate pentru Biserică, atunci fac parte din aceasta și reconcilierile mici și medii. Că discretul gest al unei mâini întinse a dat naștere la un mare scandal, transformându-se tocmai astfel în contrariul unei reconcilieri, este un fapt de care trebuie să luăm act. Dar acum întreb: era și este cu adevărat greșit a merge și în acest caz în întâmpinarea fratelui care „are ceva împotriva ta” (Matei 5,23s) și a căuta reconcilierea? Nu trebuie oare și societatea civilă să încerce să prevină radicalizările și să reintegreze pe eventualii lor adepți – pe cât este posibil – în marile forțe care plăsmuiesc viața socială, pentru a evita segregarea cu toate consecințele sale? Poate să fie total greșit a-ți lua sarcina de a desface înăspririle și limitările, astfel încât să faci loc la ceea ce este pozitiv și recuperabil pentru întreg? Eu însuși am văzut, în anii de după 1988, cum prin intermediul întoarcerilor comunităților înainte separate de Roma s-a schimbat atmosfera din interiorul lor; cum întoarcerea în marea și ampla Biserică comună a făcut să se depășească poziții unilaterale și să se desfacă înăspririle pentru ca apoi să izvorască forțe pozitive pentru întreg. Poate să ne lase indiferenți în totalitate o comunitate în care se găsesc 491 preoți, 215 seminariști, 6 seminarii, 88 de școli, 2 Institute universitare, 117 frați, 164 surori și mii de credincioși ? Trebuie cu adevărat să îi lăsăm liniștiți să meargă în derivă departe de Biserică? Mă gândesc de exemplu la cei 491 de preoți. Nu putem să cunoaștem înlănțuirea motivațiilor lor. Mă gândesc totuși că nu s-ar fi decis pentru preoție dacă, alături de diferite elemente deformate și bolnave, nu ar fi fost iubirea pentru Hristos și dorința de a-L vesti pe El și cu El pe Dumnezeul cel viu. Putem noi pur și simplu să îi excludem, ca și reprezentanți ai unui grup marginal radical, din căutarea reconcilierii și a unității? Ce va urma atunci?

Cu siguranță, de mult timp și apoi din nou în această ocazie concretă am auzit de la reprezentanții acelei comunități multe lucruri nepotrivite – mândrie și aroganță, fixație asupra unor unilateralisme, etc. Din dragoste pentru adevăr trebuie să adaug că am primit și o serie de mărturii emoționante de recunoștință, în care se făcea simțită o deschidere a inimilor. Dar nu ar trebui marea Biserică să își permită să fie și generoasă, conștientă fiind de respirația amplă pe care o are; conștientă fiind de promisiunea care i-a fost făcută? Nu ar trebui, ca buni educatori, să fim capabili chiar să trecem peste anumite lucruri nu prea bune și să ne îngrijim să conducem în afara restricțiilor? Și nu trebuie oare să admitem că și în ambientul eclezial au apărut anumite lucruri nepotrivite? Câteodată se pare că societatea noastră ar avea nevoie de cel puțin un grup căruia să nu i se acorde nici o toleranță; împotriva căruia să putem liniștiți să tăbărâm cu ură. Și dacă vreunul îndrăznește să se apropie – în acest caz Papa – pierde și el dreptul la toleranță și poate chiar și el să fie tratat cu ură fără frică și rezervă.

Iubiți confrați, în zilele în care mi-a venit în minte să scriu această scrisoare, s-a întâmplat ca în Seminarul Roman să trebuiască să interpretez și să comentez pericopa din Galateni 5,13-15. Am remarcat cu surpriză promptitudinea cu care aceste fraze ne vorbesc despre momentul actual: „Căci voi, fraților, ați fost chemați la libertate; numai să nu folosiți libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiți unul altuia prin iubire. Căci toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt, în acesta: Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți. Iar dacă vă mușcați unul pe altul și vă mâncați, vedeți să nu vă nimiciți voi între voi„. Am fost întotdeauna înclinat să consider această frază ca o exagerare retorică din cele care se găsesc câteodată la sfântul Pavel. Sub anumite aspecte poate să fie și așa. Dar din păcate acest „mușcați și mâncați” există și astăzi în Biserică, ca expresie a unei libertăți rău interpretate. Este oare motiv de surprindere că nici noi nu suntem mai buni decât Galatenii? Că cel puțin suntem amenințați de aceleași ispite? Că trebuie să învățăm mereu și mereu folosirea corectă a libertății? Și că trebuie din nou să învățăm prioritatea supremă: iubirea? În ziua în care am vorbit despre aceasta la Seminarul major, la Roma se celebra sărbătoarea Preacuratei Încrederii (Madonna della Fiducia). Într-adevăr: Maria ne învață încrederea. Ea ne conduce la Fiul, în care noi toți putem avea încredere. El ne va călăuzi – chiar și în vremuri tulburi. Aș dori astfel să mulțumesc din inimă tuturor acelor numeroși Episcopi care în acest timp mi-au oferit semne emoționante de încredere și de afecțiune și mai ales m-au asigurat de rugăciunea lor. Această mulțumire este adresată și tuturor credincioșilor care în acest timp mi-au dat mărturie de fidelitatea lor neclintită față de Succesorul Sfântului Petru. Domnul să ne protejeze pe noi toți și să ne conducă pe calea păcii. Este o urare care îmi izvorăște spontan din inimă la acest început de Post Mare, care este un timp liturgic favorabil în mod particular purificării interioare și care ne invită pe toți să privim cu speranță reînnoită la punctul de sosire luminos al Paștilor.

Cu o specială Binecuvântare Apostolică mă confirm

Al vostru în Domnul
BENEDICTUS PP. XVI
Din Vatican, 10 martie 2009

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Cristian A. Sabău
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 10.03.2009
Publicarea pe acest sit: 16.03.2009
Etichete: ,

Lasă un răspuns