Scrisoarea Papei către preoţi pentru Joia Mare

Scrisoarea Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea
către preoți pentru Joia Sfântă 2001

Iubiți frați întru preoție,

1. În ziua în care Domnul i-a făcut Bisericii darul Euharistiei, instituind prin aceasta preoția noastră, nu pot să nu vă adresez – cum este deja în tradiție – câteva reflecții care se doresc a fi de prietenie și, parcă aș spune, de intimitate, în dorința de a împărtăși cu voi actul de mulțumire și de laudă.

„Lauda Sion. Salvatorem, lauda duceni et pastorem, in hymnis et canticis”. Într-adevăr, mare este misterul din care am fost făcuți slujitori. Mister de iubire fără margini, căci „iubind pe ai Săi din lume, până la sfârșit i-a iubit” (In 13, 1); mister de unitate, care se revarsă asupra noastră din izvorul vieții treimice, pentru a ne face „una” în darul Spiritului (cf. In 17), mister al divinei „diaconii”, care poartă Cuvântul făcut trup să spele „păcatele” făpturii create de El, dezvăluind prin această slujbă cheia măiastră a oricărei relații autentice între oameni: „V-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă. să faceți și voi” (In 13, 15).

Noi am fost făcuți, în mod special, martori și slujitori ai acestui mare mister.

2. Joia aceasta Sfântă este prima după Marele Jubileu. Experiența pe care am trăit-o împreună cu comunitățile noastre în această celebrare specială a milostivirii, la două mii de ani de la nașterea lui Isus, ne însuflețește acum mai mult pașii spre a înainta pe drum „Duc in altum!” Domnul ne invită să mergem în larg încredințându-ne cuvântul Său. Să învățăm din experiența jubiliară și să continuăm în angajamentul de a da mărturia Evangheliei cu entuziasmul pe care îl trezește în noi contemplarea chipului lui Cristos!

Într-adevăr, după cum am subliniat în Scrisoarea apostolică „Novo millenio ineunte”, este nevoie să pornim din nou de la El pentru a ne deschide în El, cu „suspinele negrăite” ale Spiritului (cf. Rm 8, 26), la îmbrățișarea Tatălui: Abba, Tată!” (Gal 4, 6). Este nevoie să pornim din nou de la El pentru a redescoperi izvorul și logica profundă a fraternității noastre: „Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul” (In 13, 34).

3. Azi doresc să vă mulțumesc fiecăruia dintre voi pentru tot ce ați făcut în timpul Anului Jubiliar pentru ca poporul încredințat grijii voastre să trăiască și mai intens prezența mântuitoare a Domnului înviat. Mă gândesc de asemenea la acest moment în munca pe care o desfășurați în fiecare zi, muncă deseori ascunsă, care, chiar dacă nu apare în primele pagini, face ca împărăția lui Dumnezeu să înainteze în conștiințe. Vă exprim admirația mea pentru această slujire discretă, tenace și creativă, deși marcată câteodată de lacrimile sufletului pe care numai Dumnezeu le vede și le „adună în burduful său” (cf Ps 55, 9). O slujire cu atât mai demnă de prețuire, cu cât este mai încercată de potrivniciile unui ambient profund secularizat, care expune acțiunea preotului la capcana oboselii și descurajării. Știți foarte bine: această stăruință zilnică este de preț în ochii lui Dumnezeu.

În același timp, doresc să mă fac glasul lui Cristos Care ne cheamă să ne dezvoltăm din ce în ce mai mult relația noastră cu El. „Iată, stau la ușă și bat” (Apoc 3, 20). Ca vestitori ai lui Cristos, suntem invitați înainte de toate să trăim în intimitate cu El: nu le putem da celorlalți ceea ce noi nu avem! Există o sete de Cristos care, în ciuda atâtor aparențe contrare, plutește și în societatea contemporană, răzbate printre incoerențe, din noi forme de spiritualitate și se profilează chiar și atunci când, în privința marilor probleme etice, mărturia Bisericii se transformă în semn de contradicție. Această sete de Cristos – mai mult sau mai puțin conștientă – nu se satură cu cuvinte goale. Doar martorii autentici pot răspândi credibil Cuvântul care mântuiește.

4. În Scrisoarea Apostolică „Novo millennio ineunte” am spus că adevărata moștenire a Marelui Jubileu este experiența unei întâlniri mai intense cu Cristos. Dintre multele aspecte ale acestei întâlniri, îmi face plăcerea să îl aleg astăzi, pentru această reflecție, pe acela al „reconcilierii sacramentale”. În plus, acesta a fost și un aspect central al Anului Jubiliar, printre alte motive, pentru că este intim legat de darul indulgenței.

Sunt sigur că în Bisericile locale ați trăit de asemenea o importantă experiență în această privință. Aici, la Roma, unul dintre fenomenele cele mai evidente ale Jubileului a fost, desigur, marele număr de persoane care s-au grăbit să vină la Sacramentul milostivirii. Chiar și observatorii laici au fost impresionați de aceasta. Confesionalele din San Pietro, precum și cele din celelalte bazilici, au fost parcă „asaltate” de pelerini, deseori obligați să suporte lungi clipe de așteptare, așteptându-și rândul cu răbdare. A fost, de asemenea, deosebit de semnificativ interesul manifestat de tineri pentru acest Sacrament în timpul splendidei săptămâni a Jubileului lor.

5. Cum bine știți, în deceniile trecute, pentru diferite motive, acest Sacrament a traversat o anumită criză. Tocmai pentru a o putea înfrunta, s-a celebrat în 1984 un Sinod, ale cărui concluzii au fost reunite în îndemnul apostolic postsinodal „Reconciliatio et paenitentia”.

Ar fi o naivitate să ne gândim că intensificarea practicii Sacramentului iertării, în timpul Anului Jubiliar, prin sine însăși ar demonstra schimbarea unei tendințe deja consolidate. Totuși, a fost vorba despre un semn promițător. Aceasta ne conduce la recunoașterea faptului că profundele cerințe ale inimii umane, cărora le răspunde planul mântuitor al lui Dumnezeu, nu dispar datorită unor crize temporare. Este nevoie să primim acest indiciu jubiliar ca pe un semn din înalt, care să fie prilej pentru un curaj înnoit în propunerea stăruitoare a sensului și a practicii acestui Sacrament.

6. Dar nu doresc să mă opresc doar la problematica pastorală. Joia Sfântă, zi specială a vocației noastre, ne invită, înainte de toate, să reflectăm asupra „ființei” noastre și, în special, asupra drumului nostru de sfințenie. Tocmai de aici izvorăște, apoi, râvna apostolică. Când este contemplat Cristos în Cina de pe urmă, făcându-se pentru noi „pâine frântă”, când se înclină la picioarele Apostolilor în umilă slujire, cum nu trăim, la fel ca Petru, același sentiment că suntem nedemni față de măreția darului primit? „Nu-mi voi spăla picioarele în veac” (In 13, 8). Petru se înșela respingând gestul lui Cristos. Dar avea dreptate simțindu-se nedemn. Este important, în ziua aceasta a iubirii prin excelență, să simțim harul preoției ca pe o suprabundență de milostivire.

Milostivirea este gratuitatea absolută cu care Dumnezeu ne-a ales „Nu voi M-ați ale pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi” (In 15, 16).

Milostivirea este bunăvoința cu care El ne cheamă să acționăm, ca reprezentanți ai Săi, chiar dacă știm că suntem păcătoși.

Milostivirea este iertarea pe care El nu o refuză niciodată, precum nu l-a respins pe Petru după ce acesta L-a tăgăduit. De asemenea este valabilă pentru noi afirmația că „mai mare bucurie va fi în Cer pentru un păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de drepți, care n-au nevoie de pocăință” (Lc 15, 7).

7. Astfel, să ne redescoperim vocația ca „slujire de milostivire”. În Evanghelie vedem că tocmai aceasta este atitudinea spirituală cu care Petru își primește slujirea specială. Viața lui este emblematică pentru toți cei care au primit misiunea apostolică în diferite grade ale sacramentului Ordinului.

Să ne gândim la scena pescuitului miraculos, așa cum o descrie Evanghelia lui Luca (5, 1-11). Isus îi cere lui Petru un act de încredere în cuvântul său, invitându-l să vâslească în larg pentru a pescui. O cerere care din punct de vedere uman, este de neînțeles: cum să faci așa ceva după o noapte de nesomn, istovitoare, petrecută aruncând plasele fără nici un rezultat? Dar a încerca din nou, bizuindu-se „pe cuvântul lui Isus”, aceasta schimbă totul. Sunt strânși atâția pești încât plasele se rup. Cuvântul își revelează puterea. Apare surprinderea, dar și frica, ca atunci când vine dintr-o dată asupra noastră un puternic mănunchi de lumină care aduce la vedere propriile noastre limite. Petru exclamă: „Ieși de la mine, Doamne, că sunt un păcătos” (Lc 5, 8). Dar, de abia și-a încheiat mărturisirea și milostivirea Învățătorului se transformă pentru el în început de viață nouă: „Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni” (Lc 5, 10). „Pescarul” se transformă în slujitor al milostivirii. Din pescar de pești, în „pescar de oameni!”

8. Mister mare, iubiți preoți: Cristos nu s-a temut să-și aleagă slujitorii din rândul pescarilor. Nu este aceasta explicația noastră? Și Petru va dobândi o conțtiință mai vie a acestui fapt, în impresionantul dialog cu Isus, după Înviere. Înainte de a-i atribui mandatul pastoral, Învățătorul îi adresează o întrebare care încurcă „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești tu mai mult decât aceștia?” (In 21, 15). Îl întreabă pe unul care cu puține zile înainte Îl tăgăduise de trei ori. Se înțelege bine tonul umil al răspunsului său: „Doamne, Tu știi toate, Tu știi că te iubesc” (21, 17). Tocmai pe temeiul acestei iubiri conștiente de propria fragilitate, o iubire atât de timidă și de încrezător mărturisită. Petru primește slujirea: „paște mielușeii mei” (vv. 15, 16, 17). Bizuindu-se pe această iubire, întărită de focul Rusaliilor, Petru va putea împlini slujirea primită.

9. Oare vocația lui Paul nu apare și ea în cadrul unei experiențe de milostivire? Nimeni ca el nu a simțit gratuitatea alegerii lui Cristos. Întotdeauna va purta în inimă piedica trecutului său de prigonitor înverșunat al Bisericii: „Căci eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu” (1Co 15, 9). Totuși, această amintire, în loc să-i înfrâneze entuziasmul, îi va dărui noi aripi. Cu cât a fost mai mult obiect al milostivirii, cu atât simte nevoia de a mărturisi și a o iradia „Glasul” care l-a oprit pe drumul Damascului îl poartă în inima Evangheliei și îl face să îl descopere ca iubire milostivă a Tatălui, Care împacă lumea cu Sine în Cristos. Pe temeiul acesta, Paul va înțelege de asemenea slujirea apostolică precum o slujire a reconcilierii: „Și toate sunt de la Dumnezeu, Care ne-a împăcat cu Sine prin Cristos și Care ne-a dat nouă slujirea împăcării. Pentru că Dumnezeu era în Cristos, împăcând lumea cu Sine Însuși, nesocotindu-le greșelile lor și punând în noi cuvântul împăcării” (2Co 5, 18-19).

10. Mărturiile lui Petru și Paul, iubiți preoți, conțin indicații de preț pentru noi. Ne invită să trăim cu nesfârșită recunoștință darul slujirii: noi nu am meritat nimic, totul este har! În același timp, experiența celor doi Apostoli ne poartă spre abandonare în milostivirea lui Dumnezeu, pentru a-i oferi cu sinceră părere de rău slăbiciunile noastre și a ne întoarce prin harul Său pe drumul nostru de sfințenie. În „Novo milennio ineunte” am semnalat angajarea la sfințenie ca fiind primul punct al unei înțelpte „programe” pastorale. Dacă acesta este angajamentul fundamental pentru toți credincioșii, cu atât mai mare va fi el pentru noi!” (cf nn. 30-31).

Pentru aceasta este important să redescoperim Sacramentul reconcilierii ca pe un instrument fundamental al sfințirii noastre. A ne apropia de un frate preot pentru a-i cere această absoluțiune pe care noi, de atâtea ori o dăm credincioșilor ne face să trăim marele și mângâietorul adevăr că suntem, chiar și înainte de a fi slujitori, membri ai unui unic popor, un popor de „mântuiți”. Ceea ce Augustin spunea despre slujirea sa episcopală, valorează și pentru slujirea presbiterială: „Dacă mă sperie ceea ce sunt pentru voi, mă mângâie ceea ce sunt cu voi. Pentru voi sunt episcop, cu voi sunt creștin (…). Primul comportă un pericol, al doilea o salvare” (Predica 340, 1). Este frumos să ne putem mărturisi păcatele și să simțim ca pe un balsam cuvântul care ne inundă de milostivire și ne întoarce pe drum. Dar cel ce a simțit duioșia îmbrățișării Tatălui, cum o descrie Evanghelia în parabola fiului risipitor – „a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat” (Lc 15, 20) – le poate transmite celorlalți aceeași căldură, atunci când, din destinatar al iertării, devine slujitorul ei.

11. Să-i cerem, deci, lui Cristos în această zi sfântă, să ne ajute să redescoperim deplin, pentru noi înșine, frumusețea acestui Sacrament. Oare nu Isus Însuși l-a ajutat pe Petru să facă această descoperire? „Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine” (In 13, 8). Este sigur că Isus nu se referea aici direct la Sacramentul reconcilierii, ci îl evocă într-un fel, făcând aluzie la procesul purificării care avea să înceapă prin moartea Sa mântuitoare și avea să fie aplicat prin economia sacramentală fiecăruia, de-a lungul veacurilor.

Să recurgem cu asiduitate, iubiți preoți, la acest Sacrament, pentru ca Domnul să purifice constant inima noastră, făcându-ne mai puțin nedemni de misterele pe care le celebrăm. Fiind chemați să reprezentăm chipul Bunului Păstor și să avem, astfel, inima însăși a lui Cristos, trebuie să ne însușim, mai mult decât ceilalți, intensa invocare a psalmistului „Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele” (Ps 50, 11). Sacramentul reconcilierii, de nelipsit pentru întreaga existență creștină, este și ajutor, orientare și medicament al vieții sacerdotale.

12. Preotul care trăiește deplin fericita experiență a reîmpăcării sacramentale consideră foarte normal să le repete fraților săi cuvintele lui Paul: „În numele lui Cristos, așadar, ne înfățișăm ca mijlocitori, ca și cum Însuși Dumnezeu v-ar îndemna prin noi. Vă rugăm, în numele lui Cristos, împăcați-vă cu Dumnezeu!” (2Co 5, 20).

Dacă criza Sacramentului reconcilierii, la care m-am referit înainte, depinde de mulți factori – de la slăbirea simțului păcatului la slaba percepție a economiei sacramentale prin care Dumnezeu ne „mântuiește” – poate trebuie să recunoaștem că uneori a avut o influență negativă asupra Sacramentului o oarecare slăbire a entuziasmului nostru sau a disponibilității noastre în exercitarea acestei slujiri exigente și delicate.

În schimb, trebuie mai mult decât oricând să ajutăm Poporul lui Dumnezeu să-L redescopere. Trebuie spus cu fermitate și convingere că Sacramentul pocăinței este calea obișnuită pentru a ajunge la împăcare și la iertarea păcatelor grave săvârșite după Botez. Trebuie să celebrăm Sacramentul cât mai bine posibil, în formele liturgice prevăzute, pentru ca să păstreze întreaga fizionomie de colaborare a Milostivirii divine.

13. Ceea ce ne inspiră încredere în putința de a recupera acest Sacrament nu este doar faptul că se observă, chiar printre multe contradicții, o nouă sete de spiritualitate în multe medii sociale, ci și profunda necesitate a întâlnirii interpersonale, care începe să pună stăpânire pe multe persoane, ca reacție la o societate anonimă și masificatoare, care deseori condamnă la izolare interioară chiar și atunci când implică un flux de relații funcționale. Desigur, nu trebuie confundată mărturisirea sacramentală cu o practică a ajutorului uman sau de terapie psihologică. Totuși, nu trebuie subapreciat faptul că, bine trăit, sacramentul Reconcilierii ar juca neîndoielnic și un rol „umanizat”, care se armonizează bine cu valoarea sa primară, de reconciliere cu Dumnezeu și cu Biserica.

Este important ca, și din acest punct de vedere, ministrul reconcilierii să-și îndeplinească bine obligația. Capacitatea sa de primire, de ascultare, de dialog și constanta sa disponibilitate, sunt elemente esențiale pentru ca ministerul reconcilierii să-și manifeste întreaga valoare. Vestirea cu fidelitate, niciodată reticentă, a exigențelor radicale ale cuvântului lui Dumnezeu, trebuie să fie mereu însoțită de o mare înțelegere și delicatețe, imitând stilul lui Isus față de cei păcătoși.

14. În plus, trebuie să acordăm importanța necesară configurării liturgice a Sacramentului. Sacramentul intră în logica de comuniune ce caracterizează Biserica. Păcatul însuși nu se înțelege cu totul decât dacă este considerat doar într-un mod exclusiv privat, uitând că afectează în mod inevitabil întreaga comunitate și face să-i scadă nivelul de sfințenie. Cu mai multă justificare, oferirea iertării exprimă un mister de solidaritate supranaturală, a cărei logică sacramentală se bazează pe uniunea profundă care există între Cristos-capul și mădularele Sale.

Este foarte important să se ajute la redescoperirea acestui aspect „de comuniune” a Sacramentului, chiar și prin intermediul liturgiilor penitențiale comunitare care se încheie prin conferirea absoluțiunii individuale, pentru că le permite credincioșilor să perceapă mai bine dubla dimensiune a reconcilierii și îi angajează mai mult să-și trăiască propriul drum penitențial în toată bogăția lui regeneratoare.

15. Rămâne problema fundamentală a unei cateheze despre simțul moral și despre păcat, care să ne facă să dobândim o conștiință mai clară asupra exigențelor evanghelice în radicalitatea lor. Din păcate, există o tendință minimalistă, care împiedică Sacramentul să-și producă toate roadele dorite. Pentru mulți credincioși, perceperea păcatului nu se măsoară cu Evanghelia, ci cu „locurile comune”, cu „normalitatea” sociologică, făcându-i să creadă că nu sunt în mod particular responsabili de lucrările pe care „le fac toți”, în mod special dacă din punct de vedere civil sunt legale.

Evanghelizarea celui de-al treilea mileniu trebuie să înfrunte urgența unei prezentări vii, complete și exigente a mesajului evanghelic. Trebuie propus un creștinism care nu se poate reduce la un compromis mediocru de onestitate după criterii sociologice, ci trebuie să fie un adevărat drum spre sfințenie. Trebuie să recitim cu un nou entuziasm capitolul al V-lea din Lumen Gentium, care tratează despre vocația universală la sfințenie. A fi creștin înseamnă a primi un „dar” de har sfințitor, care trebuie să se traducă printr-un „angajament” de coerență personală în viața de fiecare zi. De aceea am încercat în acești ani să promovez o recunoaștere mai amplă a sfințeniei în toate mediile în care aceasta s-a manifestat, pentru a le oferi tuturor creștinilor multiple modele de sfințenie, și toți să-și amintească faptul că sunt chemați în mod personal spre acest scop.

16. Să mergem înainte, iubiți frați preoți, cu bucuria slujirii noastre, știind că îl avem cu noi pe Acela care ne-a chemat și nu ne abandonează. Certitudinea prezenței Sale să ne ajute și să ne mângâie.

În Joia Sfântă simțim prezența Sa și mai vie, contemplând cu emoție ora la care Isus, în Cenacol, nu S-a dat pe Sine în semnul pâinii și vinului, anticipând din punct de vedere sacramental jertfa Crucii. Anul trecut, am dorit să vă scriu chiar din Cenacol, cu ocazia vizitei mele în Țara Sfântă. (Cum să uit acel moment emoționant?) Îl retrăiesc astăzi, nu fără tristețe, datorită situației atât de frământatte în care continuă să se afle pământul lui Cristos. Întâlnirea noastră spirituală pentru Joia Sfântă continuă să fie acolo, în Cenacol, în timp ce în jurul Episcopilor, în catedralele din întreaga lume, trăim misterul Trupului și Sângelui lui Cristos și ne amintim cu recunoștință originile Preoției noastre. În bucuria imensului dar pe care l-am primit, vă îmbrățișez să vă binecuvintez pe toți.

Vatican, 25 martie, a IV-a duminică din Postul Mare a anului 2001, al douăzecișitreilea de Pontificat.

Ioan Paul al II-lea

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Copyright: ARCB.ro
Publicarea în original: 25.03.2001
Publicarea pe acest sit: 10.04.2001
Etichete: ,

Lasă un răspuns