Scrisoarea Papei către preoţi pentru Joia Mare

Scrisoarea Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea
către preoți pentru Joia Sfântă 2000

Preaiubiți frați întru preoție!

1. Isus, „după ce i-a iubit pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârșit” (In 13,1). Recitesc cu emoție vie cuvintele cu care evanghelistul Ioan introduce relatarea Cinei de Taină, aici la Ierusalim, în locul care, conform tradiției, l-a primit pe Isus și pe cei doisprezece pentru cina pascală și instituirea Euharistiei.

Îi mulțumesc Domnului că în anul jubiliar al întrupării Fiului său, mi-a permis să merg pe urmele pământești ale lui Cristos, urmând drumurile parcurse de el între nașterea la Betleem și moartea pe Golgota. Ieri m-am oprit la Betleem în peștera Nașterii. În zilele următoare voi călca diferitele locuri ale vieții și ale ministerului Mântuitorului: casa Bunei-Vestiri, Muntele Fericirilor, Grădina Măslinilor. În sfârșit, duminică voi fi la Golgota și la Sfântul Mormânt.

Astăzi, această vizită la Cenacol îmi dă ocazia de a arunca o privire de ansamblu asupra misterului Răscumpărării. Aici ne-a făcut el darul neprețuit al Euharistiei. Aici s-a născut și preoția noastră.

O scrisoare din Cenacol

2. Chiar din acest loc îmi place să vă adresez scrisoarea pe care, de peste 20 de ani, v-o adresez în Joia Sfântă, ziua Euharistiei și ziua „noastră” prin excelență.

Da, vă scriu din Cenacol, regândind la ceea ce s-a petrecut între aceste ziduri în acea seara încărcată de mister. În fața ochilor spiritului îmi apare Isus, îmi apar apostolii așezați la masă împreună cu el. Mă opresc în chip deosebit asupra lui Petru: parcă îl văd în timp ce, împreună cu ceilalți ucenici, urmărește cu uimire gesturile Domnului, îi ascultă cu emoție cuvintele, se deschide, chiar cu greutatea slăbiciunii sale, în fața misterului care se vestește și care peste puțin timp se va împlini. Sunt ceasurile în care se duce marea bătălie între iubirea care se dăruiește fără rezerve și acel mysterium iniquitatis care se închide în ostilitatea sa. Trădarea lui Iuda se propune aproape ca o emblemă a păcatului omenirii. „Era noapte”, notează evanghelistul Ioan (13,30): ceasul întunericului, ceasul despărțirii și al tristeții infinite. Dar în cuvintele pline de tristețe ale lui Cristos strălucesc deja zorile aurorei: „Vă voi vedea din nou și se va bucura inima voastră, iar bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (In 16,22-23).

3. Trebuie să remedităm mereu taina acelei nopți. Trebuie să ne întoarcem adesea cu mintea la acest Cenacol, unde în mod deosebit noi preoții putem să ne simțim, într-un anumit sens, „de-ai casei”. Despre noi s-ar putea spune, referitor la Cenacol, ceea ce spune psalmistul despre popoare, referitor la Ierusalim: „Domnul va scrie în cartea popoarelor: El s-a născut acolo” (Ps 87,6).

Din această sală sfântă, în mod spontan, vă imaginez în cele mai diferite părți ale lumii, cu fețele voastre, mai tinere sau mai înaintate în ani, în stările voastre sufletești: pentru atâția, slavă Domnului, stare de bucurie și de entuziasm; pentru alții, stare poate de durere, de oboseală, de tulburare. În toți vin să cinstesc acea imagine a lui Cristos pe care ați primit-o la consacrare, acel „caracter” de neșters care v-a însemnat pe fiecare dintre voi. Acel „caracter” este semnul iubirii, de care este atins fiecare preot și pe care el poate să conteze mereu, pentru a merge înainte cu bucurie, sau să reînceapă cu entuziasm nou, în perspectiva unei fidelități din ce în ce mai mari.

Născuți din iubire

4. „După ce i-a iubit pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârșit”. Așa cum se știe, spre deosebire de celelalte Evanghelii, cea a lui Ioan nu se oprește să relateze instituirea Euharistiei, evocată deja de Isus în discursul amplu de la Cafarnaum (cf. In 6,26-65), ci zăbovește asupra gestului spălării picioarelor. Această inițiativă a lui Isus care îl scandalizează pe Petru, înainte de a fi un exemplu de umilință propus nouă spre imitare, este revelarea radicalității condescendenței lui Dumnezeu față de noi. De fapt, în Cristos este Dumnezeu cel care „s-a lepădat pe sine” și a luat „firea sclavului” până la umilirea extremă a crucii (cf. Fil 2,7), pentru a deschide omenirii accesul la intimitatea vieții divine: marile cuvântări care urmează în Evanghelia după Ioan, după gestul spălării picioarelor, și care sunt aproape un comentariu, se configurează ca o introducere la taina comuniunii trinitare la care ne cheamă Tatăl inserându-ne în Cristos prin darul Duhului.

Această comuniune trebuie trăită după logica poruncii celei noi: „Iubiți-vă unii pe alții așa cum v-am iubit și eu pe voi” (In 13,34). Nu întâmplător rugăciunea sacerdotală încoronează această „mistagogie” arătându-l pe Cristos în unitatea sa cu Tatăl, gata să se întoarcă la el prin jertfirea de sine și doritor ca și ucenicii să fie părtași la unitatea sa cu Tatăl: „După cum tu, Tată, ești în mine și eu în tine, așa și ei să fie una în noi” (In 17,21).

5. Începând de la acest nucleu de ucenici care au ascultat aceste cuvinte, s-a format toată Biserica, extinzându-se în timp și în spațiu ca „un popor adunat de unitatea Tatălui, a Fiului și Sfântului Duh” (Sf. Ciprian, De Orat. Dom., 23). Unitatea profundă a acestui popor nou nu exclude prezența, în cadrul ei, a unor misiuni diferite și complementare. Astfel, de cei dintâi apostoli sunt legați cu un titlu deosebit cei care au fost rânduiți să reînnoiască in persona Christi gestul pe care l-a făcut Isus la ultima Cină, instituind jertfa euharistică, „izvor și culme a întregii vieți creștine” (Lumen gentium, 11). Caracterul sacramental care îi deosebește, în virtutea preoției primite, face în așa fel încât prezența și slujirea lor să fie unice, necesare și de neînlocuit.

Au trecut aproape 2000 de ani de la acel moment. Câți preoți au repetat acel gest! Adesea au fost ucenici exemplari, sfinți, martiri. Cum să uităm, în acest an jubiliar, atâția preoți care l-au mărturisit cu viața lor pe Cristos, până la vărsarea sângelui? Martiriul lor însoțește întreaga istorie a Bisericii și marchează și secolul pe care abia l-am încheiat, caracterizat de diferite regimuri dictatoriale și ostile Bisericii. Din Cenacol, doresc să-i mulțumesc Domnului pentru curajul lor. Să privim la ei pentru a învăța să mergem pe urmele bunului păstor care „își dă viața pentru oile sale” (In 10,11).

O comoară în vase de lut

6. Este adevărat: în istoria preoției, nu mai puțin decât în cea a întregului popor al lui Dumnezeu, se simte și prezența obscură a păcatului. De atâtea ori, slăbiciunea umană a slujitorilor a întunecat în ei chipul lui Cristos. Și cum să nu ne mirăm chiar aici, în Cenacol? Aici s-a consumat nu numai trădarea lui Iuda, dar însuși Petru a trebuit să-și dea seama de slăbiciunea sa, primind profeția amară a tăgăduirii. Alegând oameni ca cei doisprezece, Cristos nu și-a făcut desigur iluzii: el a pus sigiliul sacramental al prezenței sale chiar în această slăbiciune omenească. Motivul ni-l arată Paul: „Purtăm această comoară în vase de lut, ca să se arate că puterea extraordinară vine de la Dumnezeu și nu de la noi” (2 Cor 4,7).

Pentru aceasta, în ciuda tuturor slăbiciunilor preoților săi, poporul lui Dumnezeu a continuat să creadă în puterea lui Cristos care acționează prin ministerul lor. Cum să nu amintim în acest sens mărturia splendidă a sărăcuțului din Assisi? El, care din umilință nu a voit să fie preot, a lăsat în testamentul său expresia credinței sale în misterul lui Cristos prezent în preoți, declarându-se gata să apeleze la ei chiar dacă l-ar fi prigonit, fără a ține cont de păcatul lor. „Și fac acest lucru – explica el – deoarece din Fiul preaînalt al lui Dumnezeu nu văd nimic din punct de vedere trupesc în această lume decât preasfântul său trup și preasfântul său sânge pe care numai ei îl consacră și numai ei îl administrează celorlalți” (Fonti Francescane, nr. 113).

7. Din acest loc în care Cristos a rostit cuvintele sacre ale instituirii euharistice vă invit, dragi preoți, să redescoperiți „darul” și „taina” pe care le-am primit. Pentru a înțelege profund, trebuie să reflectăm asupra preoției lui Cristos. La această preoție participă, desigur, tot poporul lui Dumnezeu în virtutea Botezului. Dar Conciliul Vatican II ne amintește că, în afară de această participare comună a tuturor celor botezați, există o alta specifică, ministerială, care este diferită de prima prin esență, chiar dacă este menită ei în mod intim (cf. Lumen gentium, 10).

Ne apropiem de preoția lui Cristos într-o optică deosebită, în contextul jubileului Întrupării. El ne invită să contemplăm în Cristos legătura intimă ce există între preoția sa și misterul persoanei sale. Preoția lui Cristos nu este „accidentală”, nu este o datorie pe care el ar fi putut să nu și-o asume, ci este înscrisă în identitatea sa de Fiu întrupat, de om-Dumnezeu. De fapt, în raporturile dintre omenire și Dumnezeu totul trece de acum prin Cristos: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (In 14,6). Pentru aceasta Cristos este preot al unei preoții veșnice și universale, care era prefigurată și pregătită de preoția din primul legământ (cf. Ev 9,9). El o exercită în mod deplin de când s-a așezat ca mare preot „la dreapta tronului maiestății în ceruri” (Ev 8,1). De atunci s-a schimbat însuși statutul preoției în omenire: nu mai există decât o singură preoție, cea a lui Cristos, care poate fi împărtășită și exercitată în mod diferit.

Sacerdos et hostia

8. În același timp, a fost dus la desăvârșire sensul sacrificiului, act preoțesc prin excelență. Cristos, pe Golgota, a făcut din însăși viața sa o ofrandă cu valoare veșnică, o ofrandă „răscumpărătoare”, care a redeschis pentru totdeauna drumul comuniunii cu Dumnezeu întrerupt de păcat.

Scrisoarea către Evrei face lumină asupra acestui mister, punând pe buzele lui Cristos câteva versete ale Psalmului 40: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici ofrandă, în schimb mi-ai întocmit un trup (?) Iată, eu vin (?) ca să fac voința ta, Dumnezeule” (Ev 10,5.7; cf. Ps 40,7-9). Conform autorului scrisorii, aceste cuvinte profetice au fost rostite de Cristos în momentul intrării sale în lume. Ele exprimă misterul și misiunea sa. Ele încep să se realizeze, așadar, încă din momentul Întrupării, chiar dacă ajung la culme în jertfa de pe Golgota. De atunci, fiecare ofrandă a preotului nu este decât reprezentare adusă Tatălui a ofrandei unice a lui Cristos, făcută o dată pentru totdeauna.

Sacerdos et hostia! Preot și victimă. Acest aspect sacrifical marchează profund Euharistia și este de asemenea dimensiune constitutivă a preoției lui Cristos și, prin urmare, a preoției noastre. Să recitim în această lumină cuvintele pe care le rostim în fiecare zi și care au răsunat pentru prima dată chiar aici în Cenacol: „Luați și mâncați din aceasta toți: acesta este trupul meu care se jertfește pentru voi (?) Luați și beți din acesta toți: acesta este potirul sângelui meu, al noului și veșnicului legământ, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor”.

Sunt cuvintele mărturisite, cu redactări substanțial convergente, de către evangheliști și de către Paul. Ele au fost rostite în acest loc în seara Joii Sfinte. Dând apostolilor trupul său ca să-l mănânce și sângele său ca să-l bea, el a exprimat adevărul profund al gestului pe care puțin mai târziu avea să-l facă pe Golgota. În pâinea euharistică este însuși trupul născut de Maria și oferit pe cruce:

Ave verum corpus natum / de Maria Virgine,
vere passum, immolatum / in cruce pro homine.

9. Cum să nu ne întoarcem mereu la această taină care cuprinde în sine toată viața Bisericii? Acest sacrament a hrănit timp de două mii de ani nenumărați credincioși. Din el a țâșnit un fluviu de har. Câți sfinți au găsit în el nu numai garanția, dar aproape anticiparea paradisului?

Să ne lăsăm duși de elanul contemplativ, bogat în poezie și teologie, cu care sfântul Toma de Aquino a cântat misterul în cuvintele imnului Pange lingua. Ecoul acelor cuvinte ajunge la mine astăzi aici, în Cenacol, ca un glas al atâtor comunități creștine răspândite în lume, al atâtor preoți, persoane consacrate, simplii credincioși, care în fiecare zi se opresc să adore misterul euharistic:

Verbum caro, panem verum / verbo carnem efficit,
fitque sanguis Christi merum, / et, si sensus deficit,
ad firmandum cor sincerum / sola fides sufficit.

Faceți aceasta în amintirea mea

10. Misterul euharistic, în care este vestită și celebrată moartea și învierea lui Cristos în așteptarea venirii sale, este inima vieții ecleziale. Apoi, pentru noi, el are o semnificație cu totul specială: se află de fapt în centrul ministerului nostru. Acesta din urmă nu se limitează desigur la celebrarea euharistică, implicând o slujire care merge de la vestirea cuvântului, la sfințirea oamenilor prin intermediul sacramentelor, la conducerea poporului lui Dumnezeu în comuniune și în slujire. Dar Euharistia este punctul din care iradiază totul și spre care conduce totul. Preoția noastră s-a născut în Cenacol împreună cu Euharistia. „Faceți aceasta în amintirea mea” (Lc 22,19): cuvintele lui Cristos, deși adresate întregii Biserici, sunt încredințate ca o datorie specifică celor care vor continua ministerul primilor apostoli. Isus le încredințează lor actul abia săvârșit de a transforma pâinea în trupul său și vinul în sângele său, actul în care el se exprimă ca preot și victimă. Cristos vrea ca de acum încolo acest act să devină în mod sacramental și actul Bisericii prin mâinile preoților. Spunând „faceți aceasta” el arată nu numai actul, dar și subiectul chemat să acționeze, adică instituie preoția ministerială, care devine astfel unul dintre elementele constitutive ale Bisericii.

11. Acest act va trebui să fie împlinit „în amintirea sa”: indicația este importantă. Actul euharistic celebrat de către preoți va face prezentă în toate generațiile creștine, în toate colțurile pământului, opera săvârșită de Cristos. Oriunde va fi celebrată Euharistia, acolo, în mod nesângeros, va fi prezentă jertfa sângeroasă a Calvarului, acolo va fi prezent însuși Cristos, Răscumpărătorul lumii. „Faceți aceasta în amintirea mea”. Reascultând aceste cuvinte aici, între zidurile Cenacolului, în mod spontan îmi imaginez sentimentele lui Cristos. Erau orele dramatice care precedau Pătimirea. Evanghelistul Ioan evocă accentele pline de tristețe ale Învățătorului care îi pregătește pe apostoli pentru plecarea sa. Câtă tristețe în ochii lor: „Pentru că v-am spus acestea, inima voastră s-a umplut de tristețe” (In 16,6). Dar Isus îi înseninează: „Nu vă voi lăsa orfani, mă voi întoarce la voi” (In 14,18). Dacă misterul Paștelui îl va răpi din ochii lor, el va fi mai prezent ca nicicând în viața lor și va fi „în toate zilele, până la sfârșitul lumii” (Mt 28,20).

Memorial actualizator

12. Prezența sa se va manifesta în diferite feluri. Dar desigur cea mai înaltă va fi chiar cea euharistică: nu o simplă amintire, ci „memorial” actualizator; nu o amintire simbolică din trecut, ci prezență vie a Domnului în mijlocul nostru. Garant al acestei prezențe va fi întotdeauna Sfântul Duh, revărsat continuu în celebrarea euharistică, pentru ca pâinea și vinul să devină trupul și sângele lui Cristos: este același Duh care, în seara de Paști, în acest Cenacol, a fost „suflat” asupra apostolilor (cf. In 20,22), și care i-a găsit aici, reuniți cu Maria, în ziua de Rusalii. Atunci i-a cuprins ca un vânt puternic și ca un foc (cf. Fap 2,1-4) și i-a determinat să meargă în toate direcțiile din lume pentru a vesti cuvântul și pentru a aduna poporul lui Dumnezeu în „frângerea pâinii” (cf. Fap 2,42).

13. La două mii de ani de la nașterea lui Cristos, în acest an jubiliar, trebuie să ne amintim și să medităm în mod deosebit adevărul „nașterii sale euharistice”, ca să spunem așa. Cenacolul este chiar locul acestei „nașteri”. Aici a început pentru lume o prezență nouă a lui Cristos, o prezență care se realizează neîncetat, oriunde este celebrată Euharistia și un preot îi dă lui Cristos glasul său, repetând cuvintele sfinte ale instituirii.

Această prezență euharistică a parcurs două mii de ani din istoria Bisericii și o va însoți până la sfârșitul timpurilor. Pentru noi este o bucurie și în același timp un izvor de responsabilitate faptul de a fi atât de strâns legați de acest mister. Să ne dăm seama astăzi de acest lucru cu inima plină de uimire și de mulțumire, și cu astfel de sentimente să intrăm în triduum-ul pascal al pătimirii, morții și învierii lui Cristos.

Încredințarea din Cenacol

14. Dragii mei frați preoți, care în Joia Sfântă vă reuniți în catedrale în jurul păstorilor voștri, așa cum preoții Bisericii care este în Roma se reunesc în jurul succesorului lui Petru, primiți aceste gânduri meditate în atmosfera sugestivă a Cenacolului! Ar fi greu de găsit un loc care să poată aminti mai bine misterul euharistic și misterul preoției noastre.

Să rămânem credincioși „încredințării” din Cenacol, marelui dar din Joia Sfântă. Să celebrăm întotdeauna cu fervoare sfânta Euharistie. Să ne oprim des și îndelung în adorație în fața lui Cristos euharisticul. Să intrăm într-un fel „la școala” Euharistiei. De-a lungul veacurilor atâția preoți au găsit în ea mângâierea promisă de Isus în seara Cinei de Taină, secretul pentru a învinge singurătatea, sprijinul pentru a suporta suferințele, hrana pentru a relua drumul după fiecare descurajare, energia interioară pentru a confirma propria alegere de fidelitate. Mărturia pe care vom ști să o dăm poporului lui Dumnezeu în celebrarea euharistică depinde mult de acest raport pe care îl avem cu Euharistia.

15. Să redescoperim preoția noastră în lumina Euharistiei! Să facem în așa fel încât comunitățile noastre să redescopere această comoară în celebrarea zilnică a sfintei Liturghii și în aceea, mai solemnă, de duminică. Grație muncii voastre apostolice, să crească iubirea față de Cristos prezent în Euharistie. Este o misiune care are o relevanță deosebită în acest an jubiliar. Gândul meu se îndreaptă spre Congresul Euharistic Internațional, care va avea loc la Roma între 18 și 25 iunie și care va avea ca temă Isus Cristos singurul Mântuitor al lumii, pâine pentru viața noastră. El va reprezenta un eveniment central al marelui jubileu, care trebuie să fie un „an intens euharistic” (Tertio millennio adveniente, 55). Congresul amintit va pune în evidență tocmai raportul intim dintre misterul întrupării Cuvântului și Euharistie, sacrament al prezenței reale a lui Cristos.

Vă trimit din Cenacol îmbrățișarea euharistică. Imaginea lui Cristos înconjurat de ai săi la Cina de Taină să dea fiecăruia dintre noi o vibrație de fraternitate și de comuniune. Mari pictori s-au străduit din răsputeri să-l reprezinte pe Cristos între apostolii săi în scena Cinei de Taină: cum să uităm capodopera lui Leonardo? Însă numai sfinții, prin intensitatea iubirii lor, pot să pătrundă în profunzimea acestui mister, aproape rezemându-și capul la pieptul Domnului, ca și Ioan (cf. In 13,25). Ne aflăm aici în culmea iubirii: „După ce i-a iubit pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârșit”.

16. Îmi place să închei această reflecție, pe care v-o încredințez cu iubire inimii voastre, prin cuvintele unei rugăciuni vechi:

„Îți mulțumim, Tatăl nostru,
pentru viața și cunoașterea
pe care ni le-ai revelat
prin Isus, slujitorul tău.
Slavă ție în veci.
Așa cum această pâine frântă
era răspândită pe dealuri
și adunată a devenit una,
tot așa să se adune Biserica ta în împărăția ta
din toate colțurile pământului…
Tu, Doamne atotputernic,
ai creat universul, spre slava numelui tău;
ai dat oamenilor hrană
și băutură spre mângâierea lor,
ca să-ți aducă mulțumire;
dar nouă ne-ai dat hrană
și băutură spirituală
și viața veșnică prin Fiul tău…
Slavă ție în veci!”

(Didahè 9,3-4; 10,3-4).

Din Cenacol, preaiubiți frați întru preoție, vă îmbrățișez în mod spiritual pe toți și vă binecuvântez din inimă.

Ierusalim, 23 martie 2000

Ioan Paul al II-lea

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Editura Presa Bună
Publicarea în original: 23.03.2000
Publicarea pe acest sit: 07.04.2000
Etichete: ,

Lasă un răspuns