Scrisoarea Papei adresată seminariştilor

Scrisoarea Sfântului Părinte
adresată seminariștilor
la încheierea Anului Preoției

Dragi seminariști,

În decembrie 1944, când am fost chemat la serviciul militar, comandantul de companie ne-a întrebat la ce profesie aspira fiecare. Am răspuns că vreau să devin preot catolic. Sublocotenentul a replicat: „Deci, dumneata trebuie să-ți cauți altceva. În noua Germanie nu mai este nevoie de preoți”. Știam că această „nouă Germanie” era deja la sfârșit și că după devastările enorme aduse de acea nebunie asupra țării, avea să fie nevoie de preoți mai mult ca oricând. Astăzi, situația este complet diferită. Însă, în diferite moduri, și astăzi mulți cred că preoția catolică nu este o „profesie” pentru viitor, ci aparține mai degrabă trecutului. Voi, dragi prieteni, v-ați decis să intrați în seminar, deci ați pornit la drum spre slujirea sacerdotală în Biserica catolică, împotriva acestor obiecții și opinii. Ați făcut bine să procedați așa. Pentru că oamenii mereu vor avea nevoie de Dumnezeu, chiar și în epoca dominării tehnice a lumii și a globalizării: de Dumnezeu care s-a arătat în Isus Cristos și care ne adună în Biserica Universală, pentru a învăța cu el și prin intermediul lui adevărata viață și pentru a ține cont de criteriile adevăratei umanități și a le face eficace. Acolo unde omul nu-l mai percepe pe Dumnezeu, viața devine goală; totul este insuficient. Apoi omul caută refugiu în voluptate sau în violență, de care tocmai tineretul este tot mai amenințat. Dumnezeu trăiește. Ne-a creat pe fiecare dintre noi, deci îi cunoaște pe toți. Este așa de mare încât are timp pentru lucrurile noastre mici: „Toate firele de păr de pe capul vostru sunt numărate”. Dumnezeu trăiește și are nevoie de oameni care există pentru el și care-l duc altora. Da, are sens să devii preot: lumea are nevoie de preoți, de păstori, astăzi, mâine și întotdeauna, până când va exista.

Seminarul este o comunitate aflată în drum spre slujirea preoțească. Cu asta deja am spus ceva foarte important: preoți nu devenim singuri. Este nevoie de „comunitatea discipolilor”, ansamblul celor care vor să slujească Biserica comună. Cu această scrisoare aș vrea să evidențiez – privind și în urma mea la timpul meu din seminar – câteva elemente importante pentru acești ani ai drumului vostru.

1. Cine vrea să devină preot, trebuie să fie mai ales un „om al lui Dumnezeu”, așa cum îl descrie sfântul Paul (1Tim 6,11). Pentru noi, Dumnezeu nu este o ipoteză distantă, nu este un necunoscut care s-a retras după „big bang”. Dumnezeu s-a arătat în Isus Cristos. În chipul lui Isus Cristos vedem chipul lui Dumnezeu. În cuvintele sale îl auzim pe însuși Dumnezeu vorbind cu noi. De aceea, lucrul cel mai important în drumul spre preoție și în timpul întregii vieți sacerdotale este raportul personal cu Dumnezeu în Isus Cristos. Preotul nu este administratorul unei asociații oarecare, al cărui număr de membri încearcă să-l mențină și să-l mărească. Este mesagerul lui Dumnezeu printre oameni. Vrea să conducă la Dumnezeu și astfel să mărească și adevărata comuniune a oamenilor între ei. Pentru aceasta, dragi prieteni, este atât de important ca să învățați să trăiți în contact constant cu Dumnezeu. Atunci când Domnul spune: „Rugați-vă în orice moment”, desigur că nu ne cere să spunem încontinuu cuvinte de rugăciune, ci să nu pierdem niciodată contactul interior cu Dumnezeu. Antrenamentul în acest contact este sensul rugăciunii noastre. De aceea este important ca ziua să înceapă și să se încheie cu rugăciunea. Ca să-l ascultăm pe Dumnezeu în citirea Scripturii. Ca să-i spunem dorințele noastre și speranțele noastre, bucuriile și suferințele noastre, greșelile noastre și mulțumirea noastră pentru orice lucru frumos și bun, și ca în felul acesta să-l avem mereu în fața ochilor noștri ca punct de referință al vieții. Astfel devenim sensibili la greșelile noastre și învățăm să lucrăm pentru a ne îmbunătăți; dar devenim sensibili și la tot ce e frumos și bun pe care-l primim în fiecare zi ca lucru evident, și astfel crește recunoștința. Cu recunoștința crește bucuria pentru faptul că Dumnezeu este aproape de noi și putem să-l slujim.

2. Dumnezeu nu este numai un cuvânt pentru noi. În sacramente el ni se dăruiește personal, prin lucruri corporale. Centrul raportului nostru cu Dumnezeu și al configurării vieții noastre este Euharistia. A o celebra cu participare interioară și a-l întâlni astfel pe Cristos în persoană, trebuie să fie centrul tuturor zilelor noastre. Sfântul Ciprian a interpretat cererea din Evanghelie: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”, spunând, între altele, că pâinea „noastră”, pâinea pe care putem s-o primim de la creștini în Biserică, este însuși Domnul euharistic. Deci, în cererea din Tatăl Nostru ne rugăm ca el să ne dea în fiecare zi această pâine „a noastră”; ca el să fie mereu hrana vieții noastre. Ca Isus Cristos înviat, care ni se dăruiește în Euharistie, să plăsmuiască într-adevăr toată viața noastră cu strălucirea iubirii sale divine. Prin corecta celebrare euharistică este necesar să învățăm și să cunoaștem, să înțelegem și să iubim liturgia Bisericii în forma sa concretă. În liturgie ne rugăm cu credincioșii din toate secolele – trecutul, prezentul și viitorul se unesc într-un unic mare cor de rugăciune. Cum pot să afirm pentru drumul meu personal, este un lucru entuziasmant a învăța să înțelegi treptat cum au crescut toate acestea, câtă experiență de credință există în structura liturgiei de la Liturghie, câte generații au format-o rugându-se.

3. Și sacramentul Pocăinței este important. Mă învață să mă privesc din punctul de vedere al lui Dumnezeu și mă constrânge să fiu onest față de mine însumi. Mă conduce la umilință. Parohul de Ars a spus odată: Voi credeți că nu are sens să obții dezlegarea astăzi, deși știți că mâine veți face din nou aceleași păcate. Dar – așa spune el – însuși Dumnezeu uită pe moment păcatele voastre de mâine, pentru a vă dărui harul său astăzi. Deși trebuie să luptăm încontinuu cu aceleași greșeli, este important să ne opunem urâțirii sufletului, indiferenței care se resemnează cu faptul că așa suntem făcuți. Este important de a continua drumul, fără scrupulozitate, având conștiința recunoscătoare că Dumnezeu mă iartă mereu din nou. Dar și fără indiferență, că n-ar mai merita să luptăm pentru sfințenie și pentru îmbunătățire. Și, lăsându-mă iertat, învăț și să-i iert pe ceilalți. Recunoscând mizeria mea, devin și mai tolerant și înțelegător față de slăbiciunile aproapelui.

4. Mențineți în voi sensibilitatea și față de pietatea populară, care este diferită în toate culturile, dar care, totuși, este mereu foarte asemănătoare, deoarece până la urmă inima omului este aceeași. Desigur, pietatea populară tinde la iraționalitate, uneori poate și la exterioritate. Și totuși, a o exclude este complet greșit. Prin intermediul ei, credința a intrat în inima oamenilor, a devenit parte din sentimentele lor, din obiceiurile lor, din modul lor comun de a simți și de a trăi. De aceea, pietatea populară este un mare patrimoniu al Bisericii. Credința s-a făcut trup și sânge. Desigur, pietatea populară trebuie să fie mereu purificată, referită la centru, însă merită iubirea noastră, și ea ne face pe noi înșine în mod pe deplin real „popor al lui Dumnezeu”.

5. Timpul în seminar este mai ales și timp de studiu. Credința creștină are o dimensiune rațională și intelectuală care-i este esențială. Fără ea, credința n-ar mai fi ea însăși. Paul vorbește despre o „formă de învățătură”, căreia i-am fost încredințați la botez (Rom 6,17). Voi toți cunoașteți cuvântul sfântului Petru, considerat de teologii medievali justificarea pentru o teologie rațională și elaborată în mod științific: „Gata oricând să dați răspuns oricui vă cere «cont» (logos) de speranța voastră” (1Pt 3,15). A învăța capacitatea de a da astfel de răspunsuri este una din principalele îndatoriri ale anilor de seminar. Pot doar să vă rog cu insistență: Studiați cu zel! Exploatați anii de studiu! Nu vă va părea rău. Desigur, adesea materiile de studiu par foarte depărtate de practica vieții creștine și de slujirea pastorală. Totuși este complet greșit a pune mereu imediat întrebarea pragmatică: Îmi va putea folosi asta în viitor? Va fi de utilitate practică, pastorală? Tocmai că nu e vorba numai de a învăța lucrurile în mod evident utile, ci de a cunoaște și a înțelege structura internă a credinței în totalitatea sa, așa încât ea să devină răspuns la întrebările oamenilor, care se schimbă, din punct de vedere exterior, din generație în generație, și totuși în fond rămân aceiași. De aceea este important a merge dincolo de întrebările schimbătoare ale momentului pentru a înțelege întrebările adevărate și proprii și a înțelege astfel și răspunsurile ca adevărate răspunsuri. Este important a cunoaște profund Sfânta Scriptură în întregime, în unitatea sa de Vechi și Nou Testament: formarea textelor, specificul lor literar, compunerea treptată a lor până a ajunge să formeze canonul cărților sacre, unitatea dinamică interioară care nu se află la suprafață, dar care singură dă fiecărui text semnificația sa deplină. Este important a-i cunoaște pe Sfinții Părinți și marile concilii, în care Biserica a asimilat, reflectând și crezând, afirmațiile esențiale ale Scripturii. Aș putea continua în felul acesta: ceea ce numim dogmatică este înțelegerea fiecărui conținut al credinței în unitatea lor, ba chiar în simplitatea lor ultimă: fiecare amănunt este până la urmă desfășurarea credinței în unicul Dumnezeu, care ni s-a manifestat și ni se manifestă. Faptul că este important a cunoaște problemele esențiale din teologia morală și din doctrina socială catolică nu este nevoie să-l spun în mod expres. Cât de importantă este astăzi teologia ecumenică, faptul de a cunoaște diferitele comunități creștine, este evident; la fel, necesitatea unei orientări fundamentale cu privire la marile religii, și nu în ultimul rând filozofia: înțelegerea faptului că omul caută și întreabă, la care credința vrea să dea răspuns. Dar învățați și să înțelegeți și – îndrăznesc să spun – să iubiți dreptul canonic în necesitatea sa intrinsecă și în formele aplicării sale practice: o societate fără drept ar fi o societate lipsită de drepturi. Dreptul este condiție a iubirii. Acum nu vreau să continui să prezint, ci numai să spun încă o dată: iubiți studiul teologiei și urmăriți-l cu sensibilitate atentă pentru a ancora teologia de comunitatea vie a Bisericii, care, cu autoritatea sa, nu este un pol opus științei teologice, ci fundamentul său. Fără Biserica care crede, teologia încetează să fie ea însăși și devine un ansamblu de discipline diferite fără unitate interioară.

6. Anii în seminar trebuie să fie și un timp de maturizare umană. Pentru preot, care va trebui să-i însoțească pe alții de-a lungul drumului vieții și până la poarta morții, este important ca el însuși să fi făcut un echilibru corect inimă și intelect, rațiune și sentiment, trup și suflet, și ca să fie „integru” din punct de vedere uman. De aceea, tradiția creștină a legat mereu cu „virtuțile teologale” și cu „virtuțile cardinale”, derivate din experiența umană și din filozofie, și în general tradiția etică sănătoasă a umanității. Paul spune asta filipenilor în mod foarte clar: „În rest, fraților, preocupați-vă de acestea: toate cele adevărate, toate cele demne, toate cele drepte, toate cele curate, toate cele plăcute, toate cele vrednice de laudă, tot ce e nobil, ce e drept, ce e curat, ce e vrednic de iubire, ce e vrednic de cinste (4,8). Din acest context face parte și integrarea sexualității în ansamblul personalității. Sexualitatea este un dar al Creatorului, dar și o misiune care se referă la dezvoltarea propriei ființe umane. Atunci când nu este integrată în persoană, sexualitatea devine banală și distructivă în același timp. Astăzi vedem asta în multe exemple în societatea noastră. Recent a trebuit să constatăm cu mare părere de rău că preoții au desfigurat slujirea lor prin abuzul sexual asupra copiilor și tinerilor. În loc de a duce persoanele la o umanitate matură și de a fi exemplu, au provocat, cu abuzurile lor, distrugeri pentru care simțim profundă durere și regret. Din cauza tuturor acestor lucruri poate să apară în mulți, poate chiar și în voi înșivă, întrebarea dacă este bine să devii preot; dacă drumul celibatului este potrivit pentru viața umană. Însă abuzul, care trebuie contestat profund, nu poate să discrediteze misiunea sacerdotală, care rămâne mare și curată. Slavă Domnului, cu toții cunoaștem preoți convingători, plăsmuiți de credința lor, care mărturisesc că în această stare, și tocmai în viața celibatară, se poate ajunge la o umanitate autentică, pură și matură. Însă ceea ce s-a întâmplat trebuie să ne facă mai vigilenți și atenți, tocmai pentru a ne întreba cu atenție pe noi înșine, în fața lui Dumnezeu, în drumul spre preoție, pentru a înțelege dacă asta este voința sa pentru mine. Este misiunea părinților confesori și a superiorilor voștri să vă însoțească și să vă ajute în acest parcurs de discernământ. Este un element esențial din drumul vostru să practicați virtuțile umane fundamentale, cu privirea îndreptată spre Dumnezeul manifestat în Cristos, și să vă lăsați, mereu din nou, purificați de el.

7. Astăzi începuturile vocației sacerdotale sunt mai variate și diferite decât în anii trecuți. Decizia pentru preoție adesea se formează astăzi în experiențele unei profesii seculare deja exercitate. Crește adesea în comunități, în special în mișcări, care favorizează o întâlnire comunitară cu Cristos și cu Biserica sa, o experiență spirituală și bucuria în slujirea credinței. Decizia se formează chiar și în întâlniri complet personale cu măreția și mizeria ființei umane. Astfel, candidații la preoție trăiesc adesea în continente spirituale complet diferite. Va putea să fie greu de recunoscut elementele comune ale viitorului mandat și ale itinerarului său spiritual. Tocmai pentru aceasta seminarul este important ca și comunitate care merge pe deasupra diferitelor forme de spiritualitate. Mișcările sunt ceva magnific. Voi știți cât de mult le apreciez și le iubesc ca dar al Duhului Sfânt oferit Bisericii. Însă trebuie să fie evaluate după modul în care toate sunt deschise la realitatea catolică comună, la viața unicei și comunei Biserici a lui Cristos care în toată varietatea sa este până la urmă numai una. Seminarul este perioada în care învățați unul cu altul și unul de la altul. În conviețuire, poate uneori dificilă, trebuie să învățați generozitatea și toleranța nu numai în a vă suporta reciproc, ci în a vă îmbogăți unul pe celălalt, în așa fel încât fiecare să poată aduce capacitățile sale deosebite la ansamblu, în timp ce toți slujesc aceeași Biserică, pe același Domn. Această școală a toleranței, ba chiar a acceptării și a înțelegerii în unitatea trupului lui Cristos, face parte din elementele importante ale anilor din seminar.

Dragi seminariști! Cu aceste rânduri am voi să vă arăt cât de mult mă gândesc la voi chiar în aceste timpuri dificile și cât de mult sunt aproape de voi în rugăciune. Și rugați-vă și pentru mine, pentru ca eu să-mi pot desfășura bine slujirea mea, atât timp cât va voi Domnul. Încredințez drumul vostru de pregătire pentru Preoție ocrotirii materne a Preasfintei Fecioare Maria, a cărei casă a fost școală de bine și de har. Să vă binecuvânteze pe toți Dumnezeu atotputernicul, Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt.

Din Vatican, 18 octombrie 2010, Sărbătoarea sfântului Luca, evanghelist.

Al vostru în Domnul,

Papa Benedict al XVI-lea

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 18.10.2010
Publicarea pe acest sit: 19.10.2010
Etichete: ,

Lasă un răspuns