Scrisoare către femei

Scrisoare către femei

Vouă, femeilor din lumea întreagă,
vă transmit salutul meu cel mai cordial!

1. Fiecăreia dintre voi și tuturor femeilor din lumea întreagă vă adresez această scrisoare în semnul împărtășirii și al recunoștinței, acum când se apropie Cea de-a IV-a Conferință Mondială privind Femeia, care va avea loc la Pekin în luna septembrie a acestui an.

Doresc în primul rând să-mi exprim via mea prețuire față de Organizația Națiunilor Unite, care a promovat o inițiativă de așa mare importanță. Și Biserica intenționează să-și ofere contribuția în apărarea demnității, rolului și drepturilor femeilor, nu numai prin aportul specific al delegației oficiale a Sfântului Scaun la lucrările de la Pekin, dar și vorbind direct inimii și minții tuturor femeilor. Recent, cu ocazia vizitei pe care doamna Gertruda Mongella, secretar general al conferinței, mi-a făcut-o, tocmai în vederea acestei importante întâlniri, am ținut să-i încredințez un mesaj în care sunt adunate câteva puncte fundamentale ale învățăturii Bisericii în această privință. Este un mesaj care, dincolo de circumstanța specială care l-a inspirat, se deschide perspectivei mai generale a realității și problemelor femeilor în ansamblul lor, punându-se în slujirea cauzei lor în Biserică și în lumea contemporană. De aceea, am hotărât ca el să fie transmis tuturor conferințelor episcopale, pentru a-i asigura maxima difuzare.

Având în fața ochilor ceea ce scriam în acel document, aș vrea acum să mă adresez direct fiecărei femei, pentru a reflecta împreună cu ea asupra problemelor și perspectivelor condiției femeii timpului nostru, oprindu-mă într-un chip special asupra temei esențiale a demnității și drepturilor femeilor, considerate în lumina cuvântului lui Dumnezeu.

Punctul de pornire al acestui ideal dialog nu poate fi decât mulțumirea. Biserica – scriam în scrisoarea apostolică Mulieris dignitatem – „dorește să aducă mulțumiri Preasfintei Treimi pentru „misterul femeii”, și pentru fiecare femeie, pentru ceea ce constituie veșnica măsură a demnității sale feminine, pentru „marile lucruri ale lui Dumnezeu” care în istoria generațiilor umane s-au săvârșit în ea și prin ea” (nr. 31).

2. Mulțumirea adusă Domnului pentru planul său referitor la vocația și misiunea femeii în lume devine și o mulțumire concretă și directă adusă femeilor, fiecărei femei, pentru ceea ce reprezintă ea în viața omenirii.

Mulțumire ție, femeie-mamă, care devii sânul ființei umane în bucuria și în chinul unei experiențe unice, care te face zâmbetul lui Dumnezeu pentru copilul care vine la lumină, te face călăuza primilor săi pași, sprijinul creșterii sale, punctul de referință în drumul vieții care va urma.

Mulțumire ție, femeie-soție, care-ți unești irevocabil destinul tău cu destinul unui bărbat, într-un raport de dăruire reciprocă, în slujirea comuniunii și a vieții.

Mulțumire ție, femeie-fiică și femeie-soră, care porți în nucleul familial și apoi în ansamblul vieții sociale bogățiile sensibilității tale, ale intuiției tale, ale generozității și statorniciei tale.

Mulțumire ție, femeie-muncitoare, angajată în toate domeniile vieții sociale, economice, culturale, artistice și politice, pentru indispensabila contribuție pe care o aduci la elaborarea unei culturi capabile să unească rațiunea și sentimentul, la o concepție despre viață mereu deschisă sensului „misterului”, la edificarea de structuri economice și politice tot mai bogate ale umanității.

Mulțumire ție, femeie-consacrată, care după exemplul celei mai mari dintre femei, Mama lui Cristos, Cuvântul întrupat, te deschizi cu docilitate și fidelitate la iubirea de Dumnezeu, ajutând Biserica și întreaga omenire să trăiască în raporturile cu Dumnezeu un răspuns „sponsal”, care exprimă în mod minunat comuniunea pe care el vrea s-o stabilească cu creatura sa.

Mulțumire ție, femeie, pentru însuși faptul că ești femeie! Cu percepția care este proprie feminității tale, tu îmbogățești înțelegerea lumii și contribui la adevărul deplin al raporturilor umane.

3. Dar știu prea bine că numai mulțumirea nu ajunge. Din nefericire suntem moștenitorii unei istorii a unor condiționări enorme care, în toate timpurile și în toate locurile, au făcut dificil drumul femeii neluate în seamă în demnitatea sa, deformată în prerogativele sale, nu rareori marginalizată și chiar redusă în starea de sclavie. Toate acestea au împiedicat-o să fie în profunzime ea însăși, și au sărăcit întreaga omenire de autenticele bogății spirituale. Desigur nu ar fi deloc ușor să indicăm responsabilități exacte, dată fiind puterea sedimentărilor culturale care, de-a lungul secolelor, au plăsmuit mentalitățile și instituțiile. Dar dacă printre aceste responsabilități obiective, mai ales în anumite contexte istorice, au existat și din partea unor fii ai Bisericii, îmi pare rău sincer de ele. Acest regret să se traducă pentru toată Biserica într-un angajament de reînnoită fidelitate față de inspirația evanghelică, care tocmai asupra temei de eliberare a femeilor de orice formă de exploatare și de stăpânire are un mesaj de veșnică actualitate, mesaj care izvorăște din însăși atitudinea lui Cristos. El, trecând peste canoanele care erau în vigoare în cultura timpului său, a avut față de femei o atitudine de deschidere, de respect, de primire, de iubire. Astfel el cinstea în femeie demnitatea pe care ea o are dintotdeauna în planul și în iubirea lui Dumnezeu. Privind la el, acum spre sfârșitul acestui al doilea mileniu, ne vine imediat în minte întrebarea: cât a fost primit și actualizat din mesajul său?

Da, este ceasul să privim cu curajul memoriei și cu recunoașterea sinceră a responsabilității de-a lungul istoriei omenirii, pentru care femeile și-au adus o contribuție deloc inferioară contribuției bărbaților, și de cele mai multe ori în niște condiții mai puțin avantajate. În special mă gândesc la femeile care au iubit cultura și arta și s-au dedicat lor, pornind de la condiții dezavantajate, adesea excluse de la o educație paritară, expuse subaprecierii, neluării în seamă și chiar excluderii aportului lor intelectual. Din nefericire, din multipla operă a femeilor în istorie, ne-a rămas foarte puțin relevabil prin instrumentele istoriografiei științifice. Din fericire, dacă timpul a îngropat urmele documentare ale acestei opere, nu putem să nu ne dăm seama de influențele ei benefice în limfa vitală care impregnează ființa generațiilor care s-au succedat până la noi. Față de această mare și imensă „tradiție”, omenirea are o datorie incalculabilă. Câte femei nu au fost și sunt încă și astăzi evaluate mai mult pentru aspectul lor fizic decât pentru competența, profesionalismul, inteligența, bogăția sensibilității lor și, în definitiv, pentru însăși demnitatea ființei lor!

4. Și ce să mai spunem de obstacolele care, în multe părți ale lumii, mai împiedică încă femeile la deplina lor inserare în viața socială, politică și economică? Este suficient să ne gândim la faptul că adesea, în loc de a fi felicitat, este penalizat darul maternității, căreia omenirea îi datorează însăși supraviețuirea. Desigur, mai rămâne încă mult de făcut pentru ca realitatea de a fi femeie și mamă să nu comporte o discriminare. Este urgentă obținerea peste tot a unei egalități efective a drepturilor persoanei și în consecință paritatea salariului față de paritatea muncii, protecția mamei-muncitoare, avansările corecte în carieră, egalitatea între soți în dreptul familiei, recunoașterea a tot ceea ce este legat de drepturile și datoriile de cetățean într-un regim democratic.

Este vorba despre un act de dreptate, dar și despre o necesitate. Gravele probleme în discuție vor cunoaște, în politica viitorului, angajamentul din ce în ce mai mare al femeii: timpul liber, calitatea vieții, migrațiile, serviciile sociale, eutanasia, drogul, sănătatea și asistența, ecologia etc. În toate aceste domenii, o mai mare prezență socială a femeii se va dovedi prețioasă, pentru că ea va contribui la explodarea contradicțiilor unei societăți organizate numai pe criterii de eficiență și productivitate și va determina la reformularea sistemelor în absolutul avantaj al proceselor de umanizare care trasează „civilizația iubirii”.

5. Gândindu-ne apoi la unul dintre aspectele cele mai delicate ale situației femeii în lume, oare cum să nu amintim de lunga și umilitoarea istorie – adesea „subterană” – de abuzuri comise față de femei în domeniul sexualității? În pragul celui de-al treilea mileniu nu putem rămâne nepăsători și resemnați în fața acestui fenomen. Este ceasul condamnării cu fermitate a tuturor formelor de violență sexuală care nu rareori au drept obiect femeile, dând naștere la instrumente legislative adaptate de apărare. De asemenea, în numele respectului față de persoană, nu putem să nu denunțăm răspândita cultură hedonistă și mercantilă care promovează exploatarea sistematică a sexualității, determinând chiar și fetițele, care sunt la o vârstă foarte tânără, să cadă în circuitele corupției și să se preteze la comercializarea trupului lor.

În fața unor atare perversiuni, cât de mult nu merită să fie apreciate în schimb femeile care, printr-o iubire eroică față de creatura lor, duc înainte o sarcină determinată de nedreptatea raporturilor sexuale impuse cu forța; și aceasta nu numai în cadrul atrocităților care se verifică din păcate în contextul unor războaie așa de frecvente încă în lume, dar și în situațiile de bunăstare și de pace, viciate adesea de o cultură de permisivism hedonist, în care prosperă mai ușor chiar tendințele unei masculinizări agresive. În astfel de condiții, alegerea avortului, care rămâne totdeauna un păcat grav, mai înainte de a fi o responsabilitate de pus în spatele femeilor, este o crimă care trebuie imputată bărbatului și complicității ambientului înconjurător.

6. De aceea, mulțumirea mea adresată femeilor devine apel îndurerat, ca toți, și în special statele și instituțiile internaționale, să facă tot ceea ce este necesar pentru a restitui femeilor respectul deplin al demnității și rolului lor. În această privință nu pot să nu-mi manifest admirația față de femeile de bunăvoință care s-au dedicat apărării demnității condiției femeii prin cucerirea drepturilor fundamentale sociale, economice și politice, și au luat o inițiativă curajoasă în acest sens în niște timpuri în care această angajare a lor era considerată un act de încălcare a legii, un semn de lipsă de feminitate, o manifestare de exhibiționism, și chiar un păcat!

Așa cum scriam în Mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii din acest an, privind la acest mare proces de eliberare a femeii, se poate spune că „a fost un drum dificil și complex, și uneori nu lipsit de erori, dar esențialmente pozitiv, chiar dacă nerealizat pe deplin din cauza multor obstacole care, în diferite părți ale lumii, se interpun pentru ca femeia să fie recunoscută, respectată, evaluată în demnitatea ei specială” (nr. 4).

Trebuie să continuăm pe acest drum! Dar sunt convins că secretul parcurgerii mai rapide a drumului spre deplinul respect al identității feminine nu trece numai prin denunțarea, chiar dacă necesară, a discriminărilor și nedreptăților, dar mai ales printr-un faptic și luminat plan de promovare, care să privească toate domeniile vieții femeii, începând de la o reînnoită și universală conștientizare a demnității femeii. La recunoașterea ei, în ciuda multiplelor condiționări istorice, ne conduce rațiunea însăși, care culege legea lui Dumnezeu înscrisă în inima fiecărui om. Însă cuvântul lui Dumnezeu este mai ales acela care ne permite să identificăm clar radicalul fundament antropologic al demnității femeii, indicându-ni-l în planul lui Dumnezeu referitor la omenire.

7. De aceea, permiteți-mi, dragi surori, ca împreună cu voi să remeditez minunata pagină biblică în care ni se prezintă creația omului, și care ne spune atât de multe despre demnitatea și misiunea voastră în lume.

Cartea Genezei vorbește despre creație în mod sintetic și într-un limbaj poetic, dar profund adevărat: „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a creat: bărbat și femeie i-a creat” (Gen 1,27). Actul creator al lui Dumnezeu se desfășoară conform unui plan precis. Înainte de toate, ne este spus că omul este creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (cf. Gen 1,26), expresie care clarifică imediat trăsătura caracteristică a omului în ansamblul lucrării creației.

Apoi se spune că el, încă de la început, este creat ca „bărbat și femeie” (Gen 1,27). Însăși Scriptura ne furnizează interpretarea acestui fapt: omul, deși se află înconjurat de nenumăratele creaturi ale lumii vizibile, își dă seama că este singur (cf. Gen 2,20). Dumnezeu intervine pentru a-l scoate din această situație de solitudine: „Nu este bine ca omul să fie singur: să-i facem un ajutor potrivit pentru el” (Gen 2,18). Prin urmare, în creația femeii este înscris încă de la început principiul de ajutor: ajutor – să băgăm bine de seamă – nu unilateral, ci reciproc. Femeia este complementul bărbatului, așa cum bărbatul este complementul femeii: femeia și bărbatul sunt complementari între ei. Feminitatea realizează „umanul” în ceea ce privește masculinitatea, dar într-un mod diferit și complementar.

Atunci când Geneza vorbește despre „ajutor”, nu se referă doar la domeniul acțiunii, ci și la cel al ființei. Feminitatea și masculinitatea sunt complementare între ele nu numai din punct de vedere fizic și psihic, dar și ontologic. Numai datorită dualității „bărbatului” și „femeii”, se realizează pe deplin „umanul”.

8. După ce crează omul bărbat și femeie, Dumnezeu le spune la amândoi: „Umpleți pământul și stăpâniți-l” (Gen 1,28). Nu le conferă numai puterea de a procrea pentru a perpetua în timp neamul omenesc, ci le și încredințează pământul în stăpânire, angajându-i să-i administreze resursele în mod responsabil. Ființă rațională și liberă, omul este chemat să transforme înfățișarea pământului. În această misiune, care în măsură esențială este operă de cultură, atât bărbatul cât și femeia au încă de la început o responsabilitate egală. În reciprocitatea lor sponsală și rodnică, în misiunea lor comună de a stăpâni și supune pământul, femeia și bărbatul nu reflectă o egalitate statică și omologantă, dar nici o diferență abisală și inexorabil conflictuală: raportul lor cel mai natural, care corespunde planului lui Dumnezeu, este „unitatea a doi”, adică o „uni-dualitate” relațională, care permite fiecăruia să simtă raportul interpersonal și reciproc ca pe un dar care îmbogățește și responsabilizează.

Acestei „unități a doi” îi este încredințată de Dumnezeu nu numai opera procreației și viața familiei, dar însăși construirea istoriei. Dacă în timpul Anului Internațional al Familiei, celebrat în 1994, atenția s-a îndreptat asupra femeii ca mamă, ocazia Conferinței de la Pekin revine favorabilă pentru o reînnoită conștientizare a contribuției multiple pe care o oferă femeia vieții societății și națiunii întregi. Este înainte de toate o contribuție de natură spirituală și culturală, dar și socio-politică și economică. Într-adevăr, diferitele sectoare ale societății, statele, culturile naționale și, în definitiv, progresul întregului neam omenesc datorează foarte mult aportului femeii!

9. Este clar că progresul este evaluat conform categoriilor științifice și tehnice, dar și din acest punct de vedere nu lipsește contribuția femeii. Însă aceasta nu este singura dimensiune a progresului, dimpotrivă nu este nici chiar principala. Mai importantă este dimensiunea socio-etică, care cuprinde relațiile umane și valorile spiritului: din acest punct de vedere, societatea este în mare parte datoare tocmai „geniului femeii” care a dezvoltat această dimensiune, adesea fără prea mare tapaj, începând de la raporturile zilnice între persoane, în special în cadrul familiei.

Aș dori în această privință să exprim o mulțumire specială femeilor angajate în cele mai diferite sectoare ale activității de educație, în afara familiei: aziluri, școli, universități, institute de asistență, parohii, asociații și mișcări. Oriunde este nevoie de o muncă de formare, putem constata imensa disponibilitate a femeilor în raporturile umane, mai ales în favoarea celor mai slabi și lipsiți de apărare. În această muncă ele realizează o formă de maternitate afectivă, culturală și spirituală, de o valoare într-adevăr inestimabilă, datorită impactului pe care-l are asupra dezvoltării persoanei și a viitorului societății. Și cum să nu amintim aici mărturia atâtor femei catolice și a atâtor congregații religioase feminine care, în diferite continente, au contribuit la educația, în special a băieților și fetițelor, aceasta fiind de fapt principala lor slujire? Cum să nu privim cu suflet recunoscător la toate acele femei care au lucrat și continuă să lucreze în domeniul sănătății, nu numai în cadrul instituțiilor sanitare mai bine organizate, dar adesea în circumstanțe destul de precare, în țările sărace ale lumii, dând o mărturie de disponibilitate care nu rareori se apropie de martiriu?

10. De aceea doresc, dragi surori, să reflectăm cu o deosebită atenție asupra temei „geniului femeii”, nu numai pentru a recunoaște aici trăsăturile unui plan precis al lui Dumnezeu care trebuie primit și cinstit, dar și pentru a-i face mai mult loc în ansamblul vieții sociale, ca și al celei ecleziale. Tocmai asupra acestei teme, abordată de altfel deja cu ocazia anului marian, am avut ocazia să mă opresc pe larg în menționata scrisoare apostolică Mulieris dignitatem, publicată în anul 1988. Apoi în acest an, cu ocazia Joii Sfinte, la obișnuita scrisoare pe care o trimit preoților am voit să unesc ideal tocmai Mulieris dignitatem, invitându-i să reflecteze asupra rolului semnificativ pe care-l desfășoară femeia în viața lor, ca mamă, soră și colaboratoare în munca de apostolat. Aceasta este o altă dimensiune – diferită de cea conjugală, dar și ea importantă – a acelui „ajutor” pe care femeia, conform Genezei, este chemată să-l dea bărbatului.

Biserica vede în Maria expresia maximă a „geniului feminin” și găsește în ea un izvor neîncetat de inspirație. Maria s-a definit ca „slujitoare a Domnului” (Lc 1,38). Tocmai prin ascultarea față de cuvântul lui Dumnezeu, ea a primit vocația ei privilegiată, dar nicidecum ușoară, de soție și mamă a familiei din Nazaret. Punându-se în slujirea lui Dumnezeu, ea s-a pus și în slujirea oamenilor: o slujire de iubire. Tocmai această slujire i-a permis să realizeze în viața sa experiența unui misterios, dar autentic, „a domni”. Nu din întâmplase este invocată ca „Regina cerului și a pământului”. Așa o invocă întreaga comunitate a credincioșilor; „Regină” o invocă multe națiuni și popoare. „A domni” al său, înseamnă a sluji! „A sluji” al său, înseamnă „a domni”!

Așa ar trebui să fie înțeleasă autoritatea atât în familie cât și în societate și în Biserică. „A domni” este revelația vocației fundamentale a ființei umane, întrucât este creată după „chipul” aceluia care este Domnul cerului și al pământului, chemată să fie în Cristos fiul său adoptiv. Omul este singura creatură de pe pământ „pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăși”, cum ne învață Conciliul Vatican II, care adaugă semnificativ că omul „nu se poate găsi deplin pe sine decât prin dăruirea dezinteresată de sine” (Gaudium et spes, nr. 24).

În aceasta constă acel matern „a domni” al Mariei. Fiind, cu toată ființa sa, dar pentru Fiul, ea devine dar și pentru fiii și fiicele întregului neam omenesc, trezind o încredere foarte profundă în acela care i se adresează pentru a fi condus de-a lungul dificilelor căi ale vieții spre destinul propriu, definitiv și transcendent. La acest liman final, fiecare ajunge prin etapele vocației proprii, un liman care orientează angajarea în timp atât a bărbatului cât și a femeii.

11. În această perspectivă a „slujirii” – care, dacă este făcută în libertate, reciprocitate și iubire, exprimă adevărata „regalitate” a ființei umane – putem accepta, fără consecințe dezavantajoase pentru femeie, și o anumită diversitate de roluri, în măsura în care această diversitate nu este rodul unei impuneri arbitrare, ci izvorăște din specificitatea ființei masculine și feminine. Este un subiect care-și are o aplicare specială și în cadrul Bisericii. Dacă Cristos – printr-o liberă și suverană alegere, clar dovedită în Evanghelie și în tradiția constantă a Bisericii – a încredințat numai bărbaților misiunea de a fi „icoana” chipului său de „păstor” și de „mire” al Bisericii prin exercițiul preoției ministeriale, aceasta nu ia nimic rolului femeilor, ca de altfel și celorlalți membri ai Bisericii care nu sunt investiți cu ministerul sacru al Ordinului, toți fiind de fapt înzestrați la fel cu demnitatea proprie a „preoției comune” înrădăcinată în Botez. În realitate, aceste distincții de rol, nu trebuie interpretate în lumina canoanelor de funcționalitate proprii societăților umane, ci prin criteriile specifice ale economiei sacramentale, adică ale acelei economii a „semnelor” liber alese de Dumnezeu pentru a se face prezent în mijlocul oamenilor.

De altfel, tocmai în linia acestei economii a semnelor, chiar dacă în afara cadrului sacramental, nu este de mică importanță „feminitatea” trăită după modelul sublim al Mariei. În realitate, există în „feminitatea” femeii credincioase, și în special a femeii „consacrate”, un fel de „profeție” imanentă (cf. Mulieris dignitatem, nr. 29), un simbolism puternic evocator, am putea spune o pregnantă „iconicitate”, care se realizează pe deplin în Maria și exprimă foarte bine însăși ființa Bisericii ca și comunitate consacrată cu fermitatea unei inimi „fecioară”, pentru a fi „mireasa” lui Cristos și „mama” credincioșilor. În această perspectivă de complementaritate „iconică” a rolurilor masculin și feminin sunt puse mai bine în lumină cele două dimensiuni inseparabile ale Bisericii: principiul „marian” și cel „apostolico-petrin” (cf. Mulieris dignitatem, nr. 27).

Pe de altă parte – o aminteam preoților în scrisoarea menționată din Joia Sfântă din acest an – în planul lui Cristos, preoția ministerială „nu este expresia stăpânirii, ci a slujirii” (nr. 7). În reînnoirea sa zilnică, în lumina cuvântului lui Dumnezeu, Biserica are datoria urgentă să scoată tot mai mult în evidență acest lucru, atât prin dezvoltarea spiritului de comuniune și prin promovarea atentă a tuturor instrumentelor tipic ecleziale ale participării cât și prin respectul și punerea în valoare a nenumăratelor carisme personale și comunitare pe care Duhul lui Dumnezeu le trezește pentru edificarea comunității creștine și în slujirea oamenilor.

În acest amplu spațiu de slujire, istoria Bisericii în aceste două milenii, în ciuda multor condiționări, a cunoscut într-adevăr „geniul femeii”, văzând ieșind la iveală în sânul său femei de primă mărime care au lăsat o adâncă și benefică amprentă a lor asupra timpului. Mă gândesc la șirul lung al martirelor, sfintelor, misticelor ilustre. Mă gândesc, în special, la sfânta Ecaterina de Siena și la sfânta Tereza de Avila, cărora papa Paul al VI-lea, de pioasă amintire, le-a atribuit titlul de doctor al Bisericii. Și cum să nu amintim apoi multele femei care, impulsionate de credință, au dat viață la inițiative de o extraordinară relevanță socială în slujirea mai ales a celor săraci? Viitorul Bisericii în cel de-al treilea mileniu cu siguranță că va înregistra noi și minunate manifestări ale „geniului feminin”.

12. Vedeți, așadar, preaiubitelor surori, câte motive are Biserica să nutrească dorința ca, la viitoarea conferință, propusă de Națiunile Unite să aibă loc la Pekin, să se pună în lumină deplinul adevăr despre femeie. Să se scoată într-adevăr în evidență „geniul femeii”, neținându-se cont numai de femeile mari și renumite care au trăit în trecut sau sunt contemporane nouă, ci și de cele simple, care-și exprimă talentul lor feminin în slujirea celorlalți în normalitatea cotidianului. De fapt, mai ales prin dăruirea sa față de alții în viața de fiecare zi, femeia își cultivă vocația profundă a vieții proprii, ea care probabil mai mult decât bărbatul vede bărbatul, pentru că-l vede cu inima. Îl vede independent de diferitele sisteme ideologice sau politice. Îl vede în măreția și în limitele sale, și caută să-i iasă în întâmpinare și să-i fie de ajutor. În felul acesta, se realizează în istoria umanității planul fundamental al Creatorului și iese la lumină neîncetat, în varietatea vocațiilor, frumusețea – nu numai fizică, dar mai ales spirituală – pe care Dumnezeu a dăruit-o încă de la început creaturii umane și în special femeii.

În timp ce încredințez Domnului în rugăciune buna reușită a importantei întâlniri de la Pekin, invit comunitățile ecleziale să facă din anul curent ocazia pentru o sinceră și simțită aducere de mulțumiri Creatorului și Răscumpărătorului lumii tocmai pentru darul unui așa de mare bine care este feminitatea: ea, în multiplele sale expresii, aparține patrimoniului constitutiv al omenirii și al Bisericii înseși.

Să vegheze Maria, regina iubirii, asupra femeilor și asupra misiunii lor în slujirea umanității, a păcii, a răspândirii împărăției lui Dumnezeu!

Cu binecuvântarea mea.

Vatican, 29 iunie 1995, solemnitatea Sfinților Petru și Paul

Ioan Paul al II-lea

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Traducător: pr. Anton Iștoc
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Editura Presa Bună
Publicarea în original: 29.06.1995
Publicarea pe acest sit: 07.04.2000
Etichete: ,

Lasă un răspuns