Scrisoare către copii

dată în anul 1994, Anul Familiei

Dragii mei copii,

Isus s-a născut

Peste câteva zile vom celebra Crăciunul, o sărbătoare trăită intens de toți copiii în fiecare familie. Anul acesta va fi o sărbătoare încă și mai mare, pentru că este Anul Familiei. Înainte de a se încheia, doresc să mă adresez vouă, copii din lumea întreagă, pentru a împărtăși cu voi bucuria acestui eveniment încărcat de semnificații.

Crăciunul este sărbătoarea unui Copil, a unui nou-născut. Este așadar sărbătoarea voastră! O așteptați cu nerăbdare și vă pregătiți pentru ea cu bucurie, numărând zilele și chiar orele care vă despart de sfânta Noapte din Betleem.

Parcă vă văd: pregătiți ieslea, acasă, la parohie, în toate locurile din lume, reconstituind atmosfera și cadrul nașterii Mîntuitorului. Într-adevăr, în momentul Crăciunului, grajdul și ieslea ocupă în Biserică primul loc! Și toți se grăbesc să meargă acolo în pelerinaj spiritual, la fel ca și păstorii în noaptea nașterii lui Isus. Mai târziu, Magii vor fi cei care vor veni din Orientul îndepărtat, urmând steaua, până la locul în care a fost așezat Răscumpărătorul lumii.

În timpul Crăciunului vizitați și voi ieslele, oprindu-vă pentru a-l privi pe Copilul așezat pe paie. Vă opriți privirea asupra Mamei sale, asupra Sfântului Iosif, purtătorul de grijă al Răscumpărătorului. Contemplând Sfânta Familie, vă gândiți la familia voastră, în care ați venit pe lume. Vă gândiți la mama voastră, care v-a născut, și la tatăl vostru. Ei se îngrijesc de viața familiei și de educația voastră. Într-adevăr, misiunea părinților nu este numai de a avea copii, ci și de a-i educa încă de la nașterea lor.

Dragii mei copii, vă scriu gândindu-mă la vremea în care, cu mulți ani în urmă, eram copil ca și voi. Trăiam și eu atunci atmosfera de pace a Crăciunului și, când strălucea steaua de la Betleem, mă grăbeam să merg la iesle cu colegii mei, pentru a retrăi ceea ce se petrecuse acum două mii de ani în Palestina. Noi, copiii, ne exprimam bucuria mai întâi prin cânt. Cât de frumoase și emoționante sunt cântecele de Crăciun care înconjoară ieslea în tradiția tuturor popoarelor! Câte idei profunde conțin și mai ales ce bucurie și gingășie exprimă față de Copilul dumnezeiesc venit în lume în noaptea sfântă!

Zilele care urmează nașterea lui Isus sunt de asemenea zile de sărbătoare; astfel, opt zile mai târziu, se amintește că, așa cum o voia tradiția Vechiului Testament, Copilul a primit un nume: a fost numit Isus. Patruzeci de zile mai târziu, comemorăm prezentarea sa la Templu, așa cum se făcea în Israel pentru fiecare întâi-născut. Cu această ocazie, a avut loc o întâlnire extraordinară: când Fecioara Maria a ajuns la Templu cu Pruncul, bătrânul Simeon a venit în întâmpinarea ei, l-a luat în brațe pe Isus și a rostit cuvintele profetice: «Acum slobozește pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace, căci au văzut ochii mei mântuirea ta, pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, lumină spre luminarea neamurilor și slava poporului tău Israel» (Lc 2, 29-32). Apoi, adresându-se Mariei, Mama lui, a adăugat: «Iată, acesta este pus spre căderea și ridicarea multora în Israel și spre semn căruia i se va zice împotrivă; și prin însuși sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi» (Lc 2, 34-35). Astfel, încă din primele zile ale vieții lui Isus, a răsunat vestirea Pătimirii sale, la care va fi într-o zi părtașă Mama lui, Maria: în Vinerea Sfântă, Ea va sta tăcută la picioarele Crucii Fiului său. De altfel, nu mult timp după naștere, pruncul Isus avea să fie expus unui mare pericol: crudul rege Irod va da poruncă să fie uciși copiii mai mici de doi ani și Isus va fi obligat să fugă în Egipt cu părinții săi.

Sînt sigur că cunoașteți bine aceste evenimente legate de nașterea lui Isus. Le auziți povestite de părinții voștri, de preoți, de profesori, de cateheți, și, în fiecare an, le retrăiți spiritual în cursul sărbătorilor de Crăciun, împreună cu toată Biserica. Cunoașteți deci aspectele dramatice ale copilăriei lui Isus.

Dragii mei prieteni, în istoria Copilului din Betleem puteți recunoaște soarta copiilor din lumea întreagă. Dacă e adevărat că un copil reprezintă nu numai bucuria părinților săi, ci și cea a Bisericii și a întregii societăți, e tot la fel de adevărat că în vremurile noastre există, din păcate, mulți copii care, în diferite părți ale lumii, suferă și sunt amenințați: ei îndură foamea și mizeria, mor din pricina bolilor și a foametei, cad victime războaielor, sunt abandonați de părinții lor și condamnați să rămână fără acoperiș, privați de căldura familiei lor; ei îndură numeroase forme de violență și de oprimare din partea adulților. Cum am putea rămâne indiferenți în fața suferinței atâtor copii, mai ales când ea este provocată, într-un fel sau altul, de către adulți?

Isus dăruiește Adevărul

Pruncul pe care-l contemplăm la Crăciun, așezat în iesle, a crescut cu anii. La doisprezece ani, după cum știți, el s-a dus pentru prima oară, cu Maria și Iosif, de la Nazaret la Ierusalim, cu ocazia sărbătorii Paștelui. Acolo, pierdut în mulțimea pelerinilor, s-a despărțit de părinții săi și, împreună alții de vârsta lui, a stat să-i asculte pe învățătorii din Templu, ca pentru o «lecție de catehism». Într-adevăr, sărbătorile erau ocazii prielnice pentru a le transmite credința celor tineri care aveau aproximativ vârsta lui Isus. Dar s-a întâmplat că, în timpul acestei întâlniri, adolescentul extraordinar venit din Nazaret nu s-a mulțumit numai să pună întrebări foarte inteligente, ci a început el însuși să dea răspunsuri profunde celor care erau învățătorii săi. Mai mult decât întrebările, răspunsurile sale i-au uimit pe învățătorii din Templu. Aceeași uimire avea să însoțească apoi predicarea publică a lui Isus; episodul din Templul din Ierusalim nu era decât începutul și, pentru a spune așa, prefigurarea a ceea ce se va întâmpla câțiva ani mai târziu.

Dragi tineri care aveți aceeași vârstă ca Isus atunci, doisprezece ani, oare nu vă gândiți cu această ocazie la cursurile de catehism care se predau la parohie sau la școală, cursuri la care sunteți invitați să luați parte? Aș vrea să vă pun câteva întrebări: care este atitudinea voastră față de cursurile de catehism? Participați la ele asemenea lui Isus în Templu la doisprezece ani? Le urmați cu dragă inimă la școală sau în parohie? Părinții voștri vă ajută în această privință?

La vârsta de doisprezece ani, Isus a fost atât de absorbit de această cateheză din Templul de la Ierusalim, încât a ajuns aproape să uite de părinții săi. Maria și Iosif, care se întorceau înapoi pe drumul spre Nazaret cu alți pelerini, și-au dat seama curând de absența lui. Căutările au fost lungi. Au făcut cale întoarsă și numai în a treia zi au reușit să-l afle la Ierusalim, în Templu. «Copile, de ce ne-ai făcut așa? Iată, tatăl tău și cu mine te căutam îndurerați» (Lc 2, 48). Cât de ciudat este răspunsul lui Isus și cât de mult ne face să reflectăm! «De ce m-ați căutat? le spuse el, Nu știați că în cele ce sunt ale Tatălui meu se cade să fiu?» (Lc 2, 49).

Este un răspuns greu de acceptat. Evanghelistul Luca adaugă simplu că Maria «păstra toate acestea în inima sa» (Lc 2, 51). Într-adevăr, era un răspuns care nu va putea fi înțeles decât mai târziu, atunci când Isus, adult, va începe să predice zicând că este gata, pentru Tatăl său din ceruri, să îndure orice suferință și chiar moartea pe cruce.

De la Ierusalim, Isus s-a întors cu Maria și Iosif la Nazaret, unde a trăit fiindu-le supus (cf. Lc 2, 51). Despre această perioadă, care precede începutul predicării sale publice, Evanghelia notează numai că El «înainta în înțelepciune, în statură și în har înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor» (Lc 2, 52).

Dragi tineri, în Pruncul pe care îl admirați în iesle, să știți să-l vedeți deja pe băiatul de doisprezece ani care vorbește în Templul de la Ierusalim cu învățătorii. Este același bărbat adult, care, mai tîrziu, la treizeci de ani, va începe să vestească Cuvântul lui Dumnezeu, îi va alege pe cei doisprezece apostoli, va fi urmat de mulțimi însetate de adevăr. El își va întări la fiecare pas învățătura excepțională prin semnele puterii dumnezeiești: va reda orbilor vederea, îi va vindeca pe bolnavi, ba chiar va învia morții. Și printre morții rechemați la viață va fi fata lui Iair, în vârstă de doisprezece ani, și fiul văduvei din Naim, dăruit viu mamei sale înlăcrimate.

Într-adevăr, așa s-au petrecut lucrurile: acest Prunc care tocmai s-a născut, odată devenit mare, Învățătorul Adevărului dumnezeiesc, va arăta o afecțiune extraordinară pentru copii. El va spune apostolilor: «Lăsați-i pe copii să vină la mine și nu-i opriți»; și va adăuga: «Căci a unora ca a lor este Împărăția lui Dumnezeu» (Mc 10, 14). Altă dată, pe când apostolii discutau întrebându-se care este cel mai mare între ei, El le va arăta un copil și le va spune: «Dacă nu vă schimbați și nu vă faceți asemenea copiilor, nu veți intra în Împărăția cerurilor» (Mt 18, 3). Cu această ocazie, El va da cu cea mai mare severitate și acest avertisment: «Oricine ar duce la păcat pe unul dintre aceștia mai mici care cred în mine, ar fi mai bine pentru el dacă i s-ar atârna de gât o piatră de moară și ar fi aruncat în adâncul mării» Mt 18, 6).

Cât de important este copilul în ochii lui Isus! Am putea chiar să subliniem că Evanghelia este străbătută în profunzime de adevărul despre copil. Am putea merge până într-acolo încât s-o citim în ansamblul ei ca pe «Evanghelia copilului».

Căci ce înseamnă de fapt: «Dacă nu vă schimbați și nu vă faceți asemenea copiilor, nu veți intra în Împărăția cerurilor»? Isus nu face oare din copil un model chiar pentru adulți? În copil există ceva ce nu trebuie să lipsească niciodată celui care vrea să intre în Împărăția cerurilor. Cerul este făgăduit tuturor celor care sunt simpli ca și copiii, tuturor celor care, ca și ei, sunt plini de spiritul abandonării în încredere, care sunt curați și bogați în bunătate. Numai aceștia pot afla în Dumnezeu un Tată și pot să devină la rândul lor, datorită lui Isus, fii ai lui Dumnezeu.

Oare nu acesta este marele mesaj al Crăciunului? Citim în Sfântul Ioan: «Și Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi» (1, 14); și «Tuturor celor care l-au primit, le-a dat putere să devină copii ai lui Dumnezeu» (1, 12). Copii ai lui Dumnezeu! Voi, dragi tineri, sunteți fiii și fiicele părinților voștri. Or, Dumnezeu vrea să fim toți fiii săi adoptivi prin har. În această stă adevăratul izvor de bucurie a Crăciunului despre care vă vorbesc la încheierea Anului Familiei. Bucurați-vă de această «Evanghelie a înfierii dumnezeiești». În această bucurie, fie ca apropiatele sărbători ale Crăciunului să aducă roade multe în Anul familiei!

Isus se dăruiește pe sine însuși

Dragi prieteni, prima Împărtășanie este fără îndoială o întâlnire de neuitat cu Isus; este o zi pe care trebuie să ne-o amintim ca una dintre cele mai frumoase ale vieții noastre. Euharistia, instituită de Cristos în ajunul Pătimirii sale, în timpul Cinei de taină, este un sacrament al Noului Legământ și este chiar cel mai mare dintre sacramente. În el, Domnul se dăruiește pe sine ca hrană a sufletelor sub speciile pâinii și vinului. Copiii îl primesc în mod solemn prima dată – tocmai la prima Împărtășanie – și sunt chemați să-l primească apoi cât mai des cu putință, pentru a rămâne într-o relație de prietenie intimă cu Isus.

Pentru a putea primi împărtășania, trebuie, după cum știți, să fi primit botezul: acesta este cel dintâi dintre sacramente și cel mai necesar pentru mântuire. Botezul este un mare eveniment! În decursul primelor veacuri ale Bisericii, atunci când în special adulții erau cei care primeau botezul, ceremonia se încheia prin participarea la Euharistie și avea solemnitatea care însoțește azi întâia Împărtășanie. Mai apoi, când s-a început să se administreze botezul mai ales nou-născuților este și cazul multora dintre voi, dragi copii, care nu vă puteți aminti ziua botezului vostru, sărbătoarea cea mai solemnă a fost mutată la momentul primei Împărtășanii. Orice băiat și fată care aparține unei familii catolice cunoaște acest obicei: întâia Împărtășanie este trăită ca o mare sărbătoare de familie. În ziua aceea, alături de cel care face întâia Împărtășanie, iau parte la Euharistie părinții lui, nașul și nașa, frații și surorile, și uneori și profesorii și educatorii lui.

Mai mult, ziua primei Împărtășanii este o mare sărbătoare în parohie. Îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri ziua în care, cu colegii mei, am primit pentru întâia oară Euharistia în biserica parohială din orașul meu natal. Se obișnuiește ca acest eveniment să fie imortalizat printr-o fotografie de familie, ca să nu fie uitat. Astfel de fotografii însoțesc în genere un om în tot restul zilelor sale. Retrăim, cu timpul, întorcând paginile albumului, atmosfera acelor momente; ne întoarcem la nevinovăția și la bucuria pe care le-am simțit la întâlnirea cu Isus, care, din iubire, s-a făcut Răscumpărătorul omului.

În istoria Bisericii, Euharistia a fost pentru numeroși copii un izvor de tărie spirituală, uneori chiar de eroism! Cum să nu pomenim, de exemplu, amintirea tinerilor sfinți, băieți și fete, care au trăit în decursul primelor secole și care sunt și astăzi cunoscuți și venerați în toată Biserica – Sfânta Agnes, care a trăit la Roma; Sfânta Agata, martirizată în Sicilia; Sfântul Tarciziu, un băiețandru numit pe drept cuvânt martir al Euharistiei, pentru că a preferat să moară decât să-l părăsească pe Isus pe care îl purta cu sine sub specia pâinii.

Astfel, de-a lungul secolelor până în vremurile noastre, printre sfinții și fericiții Bisericii nu lipsesc copiii și tinerii. După cum, în Evanghelie, Isus arată o încredere deosebită față de copii, la fel Mama sa, Maria, n-a contenit să le arate celor mici, în decursul istoriei, grija sa maternă. Gândiți-vă la Sfânta Bernadeta de la Lourdes, la copiii de la La Salette și, în secolul nostru, la Lucia, Francisc și Iacinta de la Fatima.

Vă vorbeam adineaori despre «Evanghelia copilului»: oare n-a găsit în epoca noastră o expresie deosebită în spiritualitatea Sfintei Tereza a Pruncului Isus? E adevărat: Isus și Mama lui aleg adesea copii pentru a le încredința misiuni de mare importanță pentru viața Bisericii și a omenirii. Nu am numit decât pe câțiva, cunoscuți pretutindeni, dar există mulți alții mai puțini celebri! Răscumpărătorul omenirii pare că împărtășește cu ei grija sa față de ceilalți, față părinții și colegii lor, băieți și fete. El așteaptă atât de mult rugăciunile lor! Ce putere imensă are rugăciunea copiilor! Ea devine un model chiar pentru adulți: a ne ruga cu o încredere simplă și totală înseamnă a ne ruga așa cum știu să se roage copiii.

Ajung acum la un punct important al scrisorii mele: la încheierea Anului Familiei, doresc să încredințez rugăciunii voastre, iubiți prieteni mici, problemele familiei voastre și a celor din lumea întreagă. Și asta nu e totul: mai am și alte intenții să vă recomand. Papa se bazează mult pe rugăciunea voastră. Trebuie să ne rugăm împreună, să ne rugăm mult, pentru ca omenirea, formată din mai multe miliarde de ființe umane, să devină tot mai mult familia lui Dumnezeu și să poată trăi în pace. Am amintit la început nespusele suferințe pe care atâția copii le-au cunoscut în acest secol și cele pe care mulți dintre ei continuă să le îndure astăzi. Câți copii nu cad în aceste zile, victime ale urii care face ravagii în diverse regiuni ale pământului, în Balcani, de exemplu, și în unele țări din Africa! Tocmai meditând la aceste evenimente, care ne umplu inimile de durere, am hotărât să vă cer, dragi copii, dragi tineri, să vă însărcinez să vă rugați pentru pace. Știți prea bine: iubirea și buna înțelegere zidesc pacea, ura și violența o distrug. În mod instinctiv, fugiți de ură și sunteți atrași de iubire; de aceea, Papa este sigur că nu-i veți respinge cererea, ci că vă veți uni cu rugăciunea sa pentru pacea în lume cu entuziasmul cu care vă rugați pentru pace și înțelegere în familiile voastre.

Lăudați numele Domnului!

Îngăduiți-mi, dragi copii, ca în încheierea acestei Scrisori să vă amintesc cuvintele unui psalm care m-au emoționat totdeauna: Laudate pueri Dominum! Lăudați, copii ai Domnului pe Domnul, lăudați numele Domnului! Fie numele Domnului binecuvântat, de acum și până-n veac! De la răsăritul soarelui până la apus lăudat fie numele Domnului!» (cf. Ps 112-113, 1-3). În timp ce meditez cuvintele acestui psalm, se perindă în fața ochilor mei chipurile copiilor din lumea întreagă, din Orient până în Occident, de la Nord la Sud. Și vouă, micuților mei prieteni, fără deosebire de limbă, de rasă sau de naționalitate, vă spun: Lăudați numele Domnului!

Și pentru că omul trebuie să-l laude pe Dumnezeu înainte de toate prin viața sa, nu uitați ceea ce Isus, la vârsta de doisprezece ani, a spus Mamei sale și lui Iosif, în Templul din Ierusalim: «Nu știați că în cele ce sunt ale Tatălui meu se cade să fiu?» (Lc 2, 49). Omul îl laudă pe Dumnezeu atunci când urmează glasul care îl cheamă. Dumnezeu cheamă pe tot omul, și glasul său se face auzit deja în sufletul copilului: îl cheamă să trăiască în căsătorie sau să fie preot; îl cheamă la viața consacrată sau poate în activitatea din misiuni. Cine știe? Rugați-vă, dragi băieți, dragi fete, pentru a vă descoperi vocația și pentru a o urma cu generozitate.

Lăudați numele Domnului! Copiii din toate continentele, în noaptea din Betleem, privesc cu credință Pruncul nou-născut și trăiesc marea bucurie a Crăciunului. Cântând în limbile lor, ei laudă numele Domnului. Astfel, pe întregul pământ se răspândesc colindele înduioșătoare de Crăciun. Sunt cuvinte tandre, emoționante, ce răsună în toate limbile; este ca un cântec de sărbătoare ce se înalță de pe tot pământul, care se unește cu cel al îngerilor, vestitori ai slavei lui Dumnezeu, deasupra staulului din Betleem. «Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu și pace pe pământ oamenilor bunăvoinței sale!» (Lc 2, 14). Fiul preaiubit al lui Dumnezeu vine între noi ca un nou-născut; în jurul lui, copiii din toate neamurile pământului simt îndreptată asupra lor privirea plină de iubire a Tatălui nostru din ceruri și se bucură pentru că Dumnezeu îi iubește. Omul nu poate trăi fără iubire. Este chemat să-l iubească pe Dumnezeu și pe aproapele său, însă, pentru a iubi cu adevărat, trebuie să aibă certitudinea că Dumnezeu îl iubește.

Dumnezeu vă iubește, dragii mei copii! Iată ceea ce vreau să vă spun la încheierea Anului Familiei și cu ocazia acestor sărbători ale Crăciunului care sînt în chip special sărbătorile voastre.

Doresc ca ele să fie pentru voi vesele și senine; doresc ca ele să vă îngăduie să simțiți mai intens iubirea părinților voștri, a fraților și a surorilor voastre și a celorlalți membri ai familiei voastre. Fie ca această iubire să se extindă la întreaga voastră comunitate, și la lumea întreagă, datorită vouă, dragi tineri și dragi copii. Atunci iubirea îi va atinge pe cei care au în mod deosebit nevoie de ea, mai ales pe cei care suferă și pe cei părăsiți. Există oare o bucurie mai mare decât aceea pe care o dă iubirea? Există oare o bucurie mai mare decît aceea pe care Tu, Isuse, o reverși de Crăciun în spiritul oamenilor, în special în acela al copiilor?

Ridică-ți mânuța, Prunc dumnezeiesc,
și binecuvântează-i pe micii tăi prieteni,
binecuvîntează-i pe copiii din toată lumea!

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ARCB.ro
Publicarea în original: 13.12.1994
Publicarea pe acest sit: 04.01.2000
Etichete:

Lasă un răspuns