Scrisoare apostolică la aniversarea a 40 de ani de la constituţia Sacrosanctum Concilium

Scrisoarea apostolică
a Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea
la a XL-a aniversare a Constituției
Sacrosanctum Concilium despre Sacra Liturgie

1. „Și Duhul și Mireasa spun: «Vino!». Iar cel care aude să spună «Vino!», și cel căruia îi este sete, cel care vrea să primească apa vieții în dar, să vină” (Ap 22,17). Aceste cuvinte ale Apocalipsului răsună în sufletul meu în timp ce îmi amintesc că acum patruzeci de ani, exact la 4 decembrie 1963, veneratul meu Predecesor, Papa Paul al VI-lea, promulga Constituția Sacrosanctum Concilium despre sacra Liturgie. Într-adevăr, ce altceva este Liturgia dacă nu glasul la unison al Duhului Sfânt și al Miresei, sfânta Biserică, ce strigă către Domnul Isus: „Vino”? Ce altceva este Liturgia dacă nu acel izvor curat și veșnic de „apă vie” din care cel însetat poate lua gratuit darul lui Dumnezeu (cf. In 4,10)?

Într-adevăr, în Constituția despre sacra Liturgie, prima din acel „mare har de care Biserica a beneficiat în secolul al XX-lea” , Conciliul Vatican II, Duhul Sfânt a vorbit Bisericii, călăuzindu-i fără încetare pe discipolii Domnului „în tot adevărul” (In 16,13). A aminti a patruzecea aniversare a acelui eveniment constituie o ocazie fericită pentru a redescoperi tematicile de fond ale reînnoirii liturgice dorite de Părinții Conciliului, de a verifica într-un fel modul în care au fost primite și de a îndrepta privirea spre viitor.

O privire asupra Constituției conciliare

2. Cu trecerea timpului, în lumina roadelor pe care le-a adus, se vede tot mai clar importanța Constituției Sacrosanctum Concilium. În ea sunt trasate în mod clar principiile care stau la baza practicilor liturgice ale Bisericii și care le inspiră reînnoirea sănătoasă de-a lungul timpului . Liturgia este situată de Părinții conciliari în orizontul istoriei mântuirii, al cărei scop este răscumpărarea omenirii și glorificarea desăvârșită a lui Dumnezeu. Răscumpărarea începe în minunatele gesturi divine din Vechiul Testament și este dusă la împlinire de Cristos Domnul, mai ales prin Misterul pascal al fericitei sale pătimiri, învieri din morți și al glorioasei sale înălțări . Ea însă are nevoie să fie nu doar vestită ci și pusă în practică, și acest lucru are loc „prin jertfa și sacramentele în jurul cărora gravitează întreaga viață liturgică” . Cristos se face prezent în mod cu totul deosebit în acțiunile liturgice, asociind sieși Biserica. Fiecare celebrare liturgică este, de aceea, opera lui Cristos Preot și a Trupului său mistic, „cultul public integral” , în care se participă, pregustându-o, la Liturgia Ierusalimului ceresc . De aceea „Liturgia este culmea spre care tinde acțiunea Bisericii și, totodată, izvorul din care emană toată puterea ei” .

3. Perspectiva liturgică a Conciliului nu se limitează la mediul intra-eclezial, ci se deschide asupra orizontului întregii omeniri. Cristos, de fapt, în lauda pe care o aduce Tatălui, unește cu sine întreaga comunitate a oamenilor, și o face într-un mod deosebit tocmai prin misiunea de rugăciune a Bisericii „care laudă pe Domnul fără încetare și mijlocește pentru mântuirea lumii întregi, nu numai prin celebrarea euharistică, ci și prin alte mijloace, mai ales prin împlinirea Oficiului divin” .

Viața liturgică a Bisericii, în optica Constituției Sacrosanctum Concilium, capătă un suflu cosmic și universal, marcând profund timpul și spațiul omului. În această perspectivă se înțelege și reînnoita atenție pe care Constituția o dă anului liturgic, itinerariu prin care Biserica amintește Misterul pascal al lui Cristos și îl retrăiește .

Dacă liturgia este toate acestea, Conciliul afirmă pe drept că fiecare acțiune liturgică „este acțiune sacră prin excelență, a cărei eficacitate nu o poate atinge cu același titlu și în același grad nici o altă acțiune a Bisericii” . În același timp, Conciliul recunoaște că „Liturgia sacră nu epuizează toată acțiunea Bisericii” . Într-adevăr, Liturgia presupune pe de o parte vestirea Evangheliei, pe de alta cere mărturia creștină în istorie. Misterul propus în predicare și în cateheză, primit prin credință și celebrat prin liturgie, trebuie să modeleze întreaga viață a credincioșilor, care sunt chemați să devină vestitorii lui în lume .

4. Legat apoi de diversele realități implicate în celebrarea liturgică, constituția acordă o atenție deosebită importanței muzicii sacre. Conciliul o laudă arătând că scopul ei este „slava lui Dumnezeu și sfințirea credincioșilor” . Într-adevăr, muzica sacră este un mijloc privilegiat pentru a facilita o participare activă a credincioșilor la acțiunea sacră, așa cum dorea deja veneratul meu predecesor sfântul Pius al X-lea în Motu proprio Tra le sollecitudini, al cărui centenar se împlinește în acest an. Tocmai această aniversare mi-a oferit recent ocazia de a sublinia necesitatea ca muzica, în conformitate cu directivele Constituției Sacrosanctum Concilium , să păstreze și să întărească rolul său în cadrul celebrărilor liturgice, ținând cont de caracterul propriu al Liturgiei precum și de sensibilitatea timpului nostru și de tradițiile muzicale ale diverselor regiuni din lume.

5. O altă temă rodnică în evoluții, abordată de Constituția conciliară, este cea privitoare la arta sacră. Conciliul oferă indicații clare pentru ca ea să aibă în continuare, și în zilele noastre, un spațiu considerabil, astfel încât cultul se poate răspândi și prin decor și prin frumusețea artei liturgice. Va fi oportun să se prevadă în acest scop inițiative pentru formarea diverșilor maeștri și artiști, chemați să se ocupe de construcția și de înfrumusețarea clădirilor destinate Liturgiei . Pe baza acestor orientări rezultă o viziune asupra artei și, în particular, a artei sacre, care o pune în relație cu „infinita frumusețe divină, ce trebuie exprimată, într-un fel, în lucrările omului” .

De la reînnoire la aprofundare

6. După patruzeci de ani, este oportun să verificăm drumul parcurs. Deja în alte ocazii am sugerat un fel de examinare a conștiinței legat de primirea Conciliului Vatican II . Această examinare nu poate să nu privească și viața liturgico-sacramentală. „Este trăită Liturgia ca ‘izvor și culme’ a vieții ecleziale, conform învățăturii Constituției Sacrosanctum Concilium?” . Redescoperirea valorii Cuvântului lui Dumnezeu, pe care a realizat-o reforma liturgică, a aflat o revizuire pozitivă a celebrărilor noastre? Până în ce punct a intrat Liturgia în trăirea concretă a credincioșilor și marchează ritmul fiecărei comunități în parte? Este înțeleasă ca viață de sfințenie, forță interioară a dinamismului apostolic și a misionarismului eclesial?

7. Reînnoirea conciliară a Liturgiei își are expresia cea mai evidentă în publicarea cărților liturgice. După o primă perioadă în care a avut loc o inserare treptată a textelor reînnoite în cadrul celebrărilor liturgice, devine necesară o aprofundare a bogățiilor și a oportunităților pe care acestea le conțin. La baza acestei aprofundări trebuie să existe un principiu de deplină fidelitate față de Sfânta Scriptură și față de Tradiție, interpretate cu autoritate în particular de Conciliul Vatican II, ale cărui învățături au fost subliniate și dezvoltate în Magisteriul ulterior. Această fidelitate îi angajează în primul rând pe cei cărora, prin oficiul episcopal, le este încredințată „îndatorirea de a aduce Maiestății dumnezeiești cultul religiei creștine și de a-l orândui conform poruncilor Domnului și legilor Bisericii” ; implică în același timp întreaga comunitate eclezială „după diversitatea stărilor, a îndatoririlor și a participării efective” .

În această perspectivă este mai mult ca oricând necesar să crească viața liturgică a comunităților noastre, printr-o formare adecvată a miniștrilor și a tuturor credincioșilor, în vederea acelei participări depline, conștiente și active la celebrările liturgice dorită de Conciliu .

8. De aceea, este necesară o pastorație liturgică în ton cu o deplină fidelitate față de noile ordines. Prin ele s-a realizat acel reînnoit interes pentru Cuvântul lui Dumnezeu conform orientării Conciliului care dorea o „lectură a Sfintei Scripturi mai bogată, mai variată, mai bine aleasă” . Noile lecționare, de exemplu, oferă o alegere amplă a fragmentelor scripturistice, care constituie un izvor nesecat din care poporul lui Dumnezeu poate și trebuie să ia. Într-adevăr, nu putem uita că „în ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu se edifică și crește Biserica, iar faptele minunate care odinioară și în multe feluri le-a săvârșit Dumnezeu în istoria mântuirii, sunt reprezentate în adevăr mistic în semnele celebrării liturgice” . În cadrul celebrării, Cuvântul lui Dumnezeu exprimă plinătatea semnificației sale, îndemnând viața creștină la o continuă reînnoire, pentru ca „ceea ce se ascultă în acțiunea liturgică să se actualizeze apoi în viață” .

9. Duminica, ziua Domnului, în care se amintește într-un mod deosebit învierea lui Cristos, este în centrul vieții liturgice, ca „fundamentul și nucleul întregului an liturgic” . Fără îndoială s-au depus eforturi considerabile în pastorație, pentru ca valoarea duminicii să fie redescoperită. Este necesar însă să se insiste asupra acestui punct, întrucât „cu adevărat mare este bogăția spirituală și pastorală a duminicii, așa cum ne-a transmis-o tradiția. Luată în totalitatea semnificațiilor și a implicațiilor sale, ea este, într-un fel, sinteza vieții creștine și condiție pentru a o trăi bine” .

10. Viața spirituală a credincioșilor este alimentată de celebrarea liturgică. Plecând de la Liturgie trebuie să se actualizeze principiul pe care l-am enunțat în Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte: „Este necesar un creștinism care să se distingă înainte de toate prin arta rugăciunii” . Sacrosanctum Concilium interpretează în mod profetic această urgență, îndemnând comunitatea creștină să intensifice viața de rugăciune nu doar prin Liturgie, ci și prin „exerciții de pietate”, cu condiția să fie făcute în armonie cu Liturgia, astfel încât să derive din ea și să conducă la ea . Experiența pastorală a acestor decenii a consolidat această intuiție. A fost prețioasă, în acest sens, contribuția adusă de Congregația pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor prin Directoriul asupra pietății populare și a liturgiei . Eu însumi, apoi, prin Scrisoarea apostolică Rosarium Virginis Mariae și prin declararea Anului Rozariului, am dorit să explic bogățiile contemplative ale acestei rugăciuni tradiționale, care s-a răspândit mult în Poporul lui Dumnezeu, și am recomandat redescoperirea ei ca o cale privilegiată de contemplare a chipului lui Cristos la școala Mariei.

Perspective

11. Privind spre viitor, provocările la care Liturgia este chemată să răspundă sunt variate. De-a lungul acestor patruzeci de ani, de fapt, societatea a suferit schimbări profunde, dintre care unele pun greu la încercare angajamentul eclezial. Avem în fața noastră o lume în care, chiar și în regiunile cu veche tradiție creștină, semnele Evangheliei se atenuează. Este timpul noii evanghelizări. Liturgia este direct interpelată de această provocare.

La prima vedere, ea pare să fie scoasă din joc de o societate amplu secularizată. Este însă o stare de fapt aceea că, în ciuda secularizării, în timpul nostru apare din nou, sub diferite forme, o reînnoită nevoie de spiritualitate. Cum să nu vedem în aceasta o dovadă a faptului că în adâncul ființei umane nu este cu putință să se șteargă setea de Dumnezeu? Există întrebări care află răspuns numai într-un contact personal cu Cristos. Numai în intimitatea cu El fiecare existență dobândește semnificație, și se poate experimenta bucuria care l-a făcut pe Petru să spună pe muntele Schimbării la Față: „Învățătorule, e bine că suntem aici” (Lc 9,33 par).

12. În fața acestei dorințe de întâlnire cu Dumnezeu, Liturgia oferă răspunsul cel mai profund și mai eficient. O face mai ales în Euharistie, în care ne este dat să ne unim cu jertfa lui Cristos și să ne hrănim cu Trupul și Sângele său. Este necesar totuși ca Păstorii să facă astfel încât sensul misterului să pătrundă în conștiințe, redescoperind și practicând arta „mistagogică”, atât de dragă Părinților Bisericii . Este îndatorirea lor, în mod deosebit, să promoveze celebrările demne, acordând atenția cuvenită diferitelor categorii de persoane: copii, tineri, adulți, bătrâni, persoane cu handicap. Toți trebuie să se simtă primiți în cadrul adunărilor noastre, astfel încât să poată respira atmosfera primei comunități de credincioși: „Erau stăruitori în învățătura apostolilor și în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii și la rugăciune” (Fap 2,42).

13. Un aspect care trebuie cultivat cu o mai mare angajare în cadrul comunităților noastre este experiența tăcerii. Avem nevoie de ea „pentru a primi în inimi rezonanța deplină a glasului Duhului Sfânt, și pentru a uni mai strâns rugăciunea personală cu Cuvântul lui Dumnezeu și cu glasul public al Bisericii” . Într-o societate care trăiește într-un mod tot mai frenetic, adesea amețită de zgomote și pierdută în efemer, redescoperirea valorii tăcerii este vitală. Nu întâmplător, chiar în afara cultului creștin, se răspândesc practici de meditație care dau importanță reculegerii. De ce să nu întreprindem, cu îndrăzneală pedagogică, o educație specifică la tăcere în cadrul coordonatelor proprii experienței creștine? Să avem în fața ochilor exemplul lui Isus, care „a ieșit și s-a dus într-un loc retras și se ruga” (Mc 1,35). Liturgia, printre diversele sale momente și semne, nu poate trece cu vederea tăcerea.

14. Pastorația liturgică, printr-o inițiere în diferitele celebrări, trebuie să inspire gustul rugăciunii. O va face, desigur, ținând cont de capacitatea fiecăruia dintre credincioși, în diferitele lor condiții de vârstă și cultură; dar o va face căutând să nu se mulțumească cu ‘puțin’. Pedagogia Bisericii trebuie să știe să ‘îndrăznească’. Este important să fie inițiați credincioșii în celebrarea Liturgiei Orelor care, „ca rugăciune publică a Bisericii, e izvorul pietății și hrana rugăciunii personale” . Ea nu este o acțiune individuală sau „privată, ci aparține întregului Trup al Bisericii […] Așadar, dacă credincioșii sunt convocați la Liturgia Orelor și se adună împreună, unindu-și inimile și glasurile, fac vizibilă Biserica ce celebrează misterul lui Cristos” . Această atenție privilegiată acordată rugăciunii liturgice nu este în conflict cu rugăciunea personală, ba chiar o presupune și o cere , și se împletește bine cu alte forme de rugăciune comunitară, mai ales dacă sunt recunoscute și recomandate de autoritățile ecleziastice .

15. Misiunea Păstorilor în educația la rugăciune și în particular în promovarea vieții liturgice este indispensabilă. Ea implică o datorie de discernământ și de îndrumare. Acest lucru nu trebuie privit ca un principiu rigid, în contrast cu nevoia sufletului creștin de a se abandona acțiunii Duhului lui Dumnezeu, care mijlocește în noi și „pentru noi cu suspine negrăite” (Rom 8, 26). Prin îndrumarea Păstorilor se realizează mai degrabă un principiu de ‘garanție’, prevăzut de planul lui Dumnezeu asupra Bisericii, el însuși guvernat de asistența Duhului Sfânt. Reînnoirea liturgică realizată în aceste decenii a demonstrat că este posibilă îmbinarea unor normative care să asigure Liturgiei identitatea și demnitatea sa, cu spații de creativitate și de adaptare, care să o apropie de exigențele de expresie ale diferitelor regiuni, situații și culturi. Nerespectând normele liturgice, se ajunge uneori la abuzuri chiar grave, care pun în umbră adevărul misterului și creează tulburare și tensiuni în Poporul lui Dumnezeu . Asemenea abuzuri nu au nimic de a face cu adevăratul spirit al Conciliului și trebuie corectate de Păstori cu o atitudine de fermitate prudentă.

Concluzie

16. Promulgarea Constituției liturgice a marcat, în viața Bisericii, o etapă de importanță fundamentală pentru promovarea și dezvoltarea Liturgiei. Biserica care, însuflețită de suflul Duhului, își trăiește misiunea de „sacrament, adică semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc” , află în Liturgie cea mai înaltă expresie a realității sale mistice.

În Domnul Isus și în Duhul său întreaga existență creștină devine „jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu”, adevărat „cult spiritual” (Rom 12,1). Cu adevărat mare este misterul care se realizează în Liturgie. În el se deschide pe pământ o frântură de Cer, și din comunitatea credincioșilor se înalță, în sintonie cu cântul Ierusalimului ceresc, imnul veșnic de laudă: „Sanctus, Sanctus, Sanctus, Dominus Deus Sabaoth. Pleni sunt caeli et terra gloria tua. Hosanna in excelsis!„.

Să se dezvolte, în acest început de mileniu, o „spiritualitate liturgică”, prin care să fie conștientizat Cristos ca prim „liturg”, care nu încetează să acționeze în Biserică și în lume prin forța Misterului pascal celebrat continuu, și să își asocieze Biserica, spre lauda Tatălui, în unitate cu Duhul Sfânt.

Cu această dorință împart tuturor din adâncul inimii Binecuvântarea mea.

Din Vatican, 4 decembrie a anului 2003, al douăzeci și șaselea al Pontificatului.

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Traducător: Cristina Grigore
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 04.12.2003
Publicarea pe acest sit: 06.12.2003
Etichete: ,

Lasă un răspuns