Sanctuarul. Amintire, prezenţă şi profeţie a lui Dumnezeu cel viu

CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU PASTORALA MIGRANȚILOR ȘI ITINERANȚILOR

Sanctuarul. Amintire, prezență și profeție a lui Dumnezeu cel viu

Introducere

1. Sensul și scopul documentului

„Fiecare creștin este invitat să se insereze și să participe în cadrul marelui pelerinaj pe care Cristos, Biserica și omenirea l-au săvârșit și trebuie să continue să-l săvârșească în istorie. Sanctuarul spre care el se îndreaptă trebuie să devină prin excelență „cortul întâlnirii”, așa cum numește Biblia cortul alianței”[1]. Aceste cuvinte unesc direct reflecția despre pelerinaj[2] și cea despre sanctuar, care în mod normal este ținta vizibilă a itinerarului pelerinilor: „Prin termenul de sanctuar se înțelege o biserică sau un alt loc sacru, unde credincioșii se duc în număr mare în pelerinaj, dintr-un motiv special de evlavie, cu permisiunea ordinariului locului”[3]. În sanctuar, întâlnirea cu Dumnezeu cel viu este propusă prin experiența dătătoare de viață a misterului proclamat, celebrat și trăit: „În sanctuare să se ofere mai din belșug credincioșilor mijloacele de mântuire, vestindu-se cu zel cuvântul lui Dumnezeu, favorizându-se în chip potrivit viața liturgică, mai ales prin celebrarea Euharistiei și Pocăinței, și cultivându-se practicile de pietate populară aprobate”[4]. În felul acesta, „sanctuarele sunt ca bornele de kilometraj care orientează drumul fiilor lui Dumnezeu pe pământ”[5] promovând experiența adunării, întâlnirii și construirii comunității bisericești.

Aceste caracteristici sunt valabile într-un chip special pentru sanctuarele ivite în Țara Sfântă în locurile sfințite de prezența Cuvântului Întrupat și pot fi recunoscute într-un mod deosebit în cele consacrate prin martiriul apostolilor și al tuturor acelora care și-au adus mărturia credinței prin sângele propriu. De altfel, întreaga istorie a Bisericii peregrine se poate găsi reflectată în numeroase sanctuare, „antene permanente ale veștii celei bune”[6] legate de evenimente decisive ale evanghelizării sau ale vieții de credință a popoarelor și comunităților. Fiecare sanctuar poate fi considerat purtătorul unui mesaj exact, întrucât în el se reprezintă în cotidian evenimentul fondator al trecutului, care continuă să vorbească inimii pelerinilor. În special, sanctuarele mariane oferă o autentică școală de credință despre exemplul mijlocirii materne a Mariei. Martore ale bogăției multiple a acțiunii mântuitoare a lui Dumnezeu, toate sanctuarele sunt și în prezent un inestimabil dar al harului față de Biserica sa.

De aceea, a reflecta la natura și funcția sanctuarului poate contribui într-o manieră eficace la primirea și trăirea marelui dar al reconcilierii și al vieții noi pe care Biserica o oferă încontinuu tuturor ucenicilor Răscumpărătorului și prin ei întregii omeniri. De aici se deduce sensul și scopul documentului de față, care dorește să se facă ecoul vieții spirituale care se naște în sanctuare prin angajarea pastorală a acelora care-și exercită aici ministerul propriu și al iradierii pe care-l au ele în bisericile locale.

Reflecția de față este numai un modest ajutor pentru a aprecia tot mai mult slujirea pe care sanctuarele o aduc vieții Bisericii.

2. În ascultarea revelației

Pentru ca reflecția despre sanctuar să fie hrănitoare pentru credință și rodnică pentru acțiunea pastorală, este nevoie ca ea să se inspire din ascultarea supusă a revelației, în care sunt prezentate din plin mesajul și puterea de mântuire conținute în „misterul templului”.

În limbajul biblic, mai ales cel paulin, termenul „mister” exprimă planul divin de mântuire care se realizează în istoria umană. Atunci când, la școala cuvântului lui Dumnezeu, este analizat „misterul templului”, dincolo de semnele vizibile ale istoriei, se culege prezența „slavei” divine (cf. Ps 29,9), adică manifestarea lui Dumnezeu, cel de trei ori sfânt (cf. Is 6,3), prezența sa în dialog cu omenirea (cf. 1Rg 8,30-53), intrarea sa în timp și în spațiu, prin „cortul” pe care el l-a plasat printre noi (cf. In 1,14). Astfel, se profilează liniile unei teologii a templului, în a cărui lumină poate fi mai bine înțeleasă și semnificația sanctuarului.

Această teologie este caracterizată de o concentrare progresivă: în primul rând, iese în evidență figura „templului cosmic”, preamărit, de exemplu, de Psalmul 19 prin imaginea celor „doi sori”, „soarele Torei”, adică al revelației adresată explicit Israelului (vv. 8-15), și „soarele cerului”, care „vorbește despre slava lui Dumnezeu” (vv. 2-7) printr-o revelație universală tăcută, dar eficientă, destinată tuturor. În interiorul acestui templu, prezența divină este vie peste tot, așa cum spune Psalmul 139, și este preamărită printr-o liturgie aleluiatică atestată de Psalmul 148, în care Psalmul 22 introduce, pe lângă creaturile cerești și creaturile pământești (atâtea câte sunt literele alfabetului evreiesc, pentru a semnifica totalitatea creației) pentru a intona un aleluia universal.

De aceea există templul din Ierusalim, păzitorul Arcei alianței, locul sfânt prin excelență al credinței evreiești și amintirea permanentă a Dumnezeului istoriei, care a încheiat alianța cu poporul său și față de care a rămas credincios. Templul este locuința vizibilă a Celui Veșnic (cf. Ps 11,4) umplută de norul prezenței sale (cf. 1Rg 8, 10. 13), plină de „slava” sa (cf. 1Rg 8,11).

În sfârșit, există templul nou și definitiv, constituit de Fiul veșnic venit în trup (cf. In 1,14), Domnul Isus răstignit și înviat (cf. In 2,19-21), care face din cei care cred în el templul de pietre vii, care este Biserica peregrină în timp: „Apropiați-vă de el, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă și prețuită de Dumnezeu. Ba zidiți-vă voi înșivă ca pietre vii ale casei spirituale, să deveniți o preoție sfântă și să aduceți jertfe spirituale, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos” (1Pt 2,4-5). Apropierea de acela care este „piatra vie” conduce la construirea edificiului spiritual al alianței noi și desăvârșite și pregătește pentru sărbătoarea împărăției care „încă nu” este pe deplin realizată prin jertfe spirituale (cf. Rom 12,1-2), care sunt plăcute lui Dumnezeu tocmai pentru că sunt actualizate în Cristos, prin el și cu el, alianța în persoană. Astfel, Biserica se prezintă ca „templul sfânt reprezentat vizibil în sanctuarele de piatră”[7].

3. Arcadele de sprijin

În lumina acestor mărturii putem aprofunda „misterul templului” în trei direcții, care corespund celor trei dimensiuni ale timpului și constituie și arcadele de sprijin ale unei teologii a sanctuarului, care este amintire, prezență și profeție a lui Dumnezeu-cu-noi.

În raport cu trecutul unic și definitiv al evenimentului mântuitor, sanctuarul se oferă ca amintire a originii noastre de la Domnul cerului și al pământului; în raport cu prezentul comunității celor răscumpărați, comunitate adunată în timpul care se află între prima și ultima venire a Domnului, se profilează ca semn al prezenței divine, loc al alianței, unde se exprimă și se regenerează tot mereu comunitatea alianței; în raport cu viitoarea împlinire a promisiunii lui Dumnezeu, cu acel „încă nu” care este obiectul speranței celei mai mari, sanctuarul se plasează ca profeție a acelui mâine al Dumnezeului de astăzi al lumii.

În raport cu fiecare din aceste trei dimensiuni se vor putea desfășura și cele trei linii de inspirație ale unei pastorale a sanctuarelor, capabile să traducă în viața personală și eclezială mesajul simbolic al templului, în care se adună comunitatea creștină convocată de episcop și de preoți, colaboratorii săi.

I. Sanctuarul, amintirea originii

4. Amintirea lucrării lui Dumnezeu

Sanctuarul este în primul rând loc de amintire a lucrării atotputernice a lui Dumnezeu în istorie, care este la originea poporului alianței și a credinței fiecărui credincios.

Deja patriarhii țineau să amintească de întâlnirea cu Dumnezeu prin ridicarea unui altar sau loc de jertfă (cf. Gen 12,6-8; 13,18; 33,18-20), la care reveneau în semn de fidelitate (cf. Gen 13,4; 46,1), iar Iacob considera locul viziunii sale drept „casa lui Dumnezeu” (cf. Gen 28,11-12). Prin urmare, în tradiția biblică, sanctuarul nu este pur și simplu rodul unei lucrări omenești, încărcată de simbolisme cosmologice sau antropologice, ci dă mărturie despre inițiativa lui Dumnezeu în comunicarea sa față de oameni pentru a încheia cu ei alianța mântuirii. Semnificația profundă a fiecărui sanctuar este de a aminti în credință de lucrarea mântuitoare a Domnului[8].

În climatul de adorație, de invocare și de laudă, Israelul este conștient că Dumnezeul său este cel care a voit în mod liber templul, și nicidecum pretenția omenească. Despre aceasta, martor exemplar este splendida rugăciune a lui Solomon, care pornește exact de la conștientizarea dramatică a posibilității de a ceda tentației idolatre: „Oare să fie adevărat că Domnul va locui cu oamenii pe pământ? Iată cerul și cerul cerurilor nu te pot cuprinde, cu atât mai puțin această casă pe care am zidit-o numelui tău! Însă, Doamne Dumnezeul meu, îndreaptă-te spre rugăciunea și cererea slujitorului tău; ascultă strigătul și rugăciunea pe care o înalță astăzi înaintea ta slujitorul tău! Să fie ochii tăi deschiși ziua și noaptea asupra acestei case, asupra locului despre care ai zis: Aici va fi numele meu! Ascultă rugăciunea pe care o înalță slujitorul tău în acest loc” (1Rg 8,27-29).

Prin urmare, sanctuarul nu este construit pentru că Israel vrea să țină prizonieră prezența Celui Veșnic, ci tocmai contrariul, pentru că Dumnezeul cel viu, care a intrat în istorie, care a călătorit împreună cu poporul său în nor ziua și în foc în timpul nopții (cf. Ex 13,21), vrea să dea un semn al fidelității sale și al prezenței sale pururi actuală în mijlocul poporului său. Așadar, templul va fi, nu casa construită de mâinile oamenilor, ci locul care dă mărturie despre inițiativa aceluia care-și construiește singur casa. Este simplul și marele adevăr încredințat cuvintelor profetului Natan: „Du-te și spune-i slujitorului meu David: Așa spune Domnul: Oare tu îmi vei construi o casă în care să locuiesc eu?… Domnul îți va zidi ție o casă. Când zilele tale se vor sfârși și te vei odihni împreună cu părinții tăi, eu voi asigura după tine un urmaș provenit din coapsele tale și voi întări împărăția sa. El va zidi casă numelui meu și eu voi întări scaunul domniei lui în veci. Eu îi voi fi lui tată iar el îmi va fi fiu” (2Sam 7,5.11-14).

Așadar, sanctuarul capătă caracterul de amintire vie a originii din înălțime a poporului alianței, ales și iubit. El este o atenționare continuă la faptul că nu se naște ca popor al lui Dumnezeu din trup și din sânge (cf. In 1,13), dar că viața de credință se naște din inițiativa minunată a lui Dumnezeu, care a intrat în istorie pentru a ne uni cu el și a ne schimba inima și viața. Sanctuarul este amintirea eficace a lucrării lui Dumnezeu, semnul vizibil care vestește tuturor generațiilor cât este el de mare în iubire, și dă mărturie că el ne-a iubit mai întâi (cf. 1In 4,19) și a voit să fie Domnul și Mântuitorul poporului său. Așa cum se exprima Grigore din Nyssa referitor la locurile sfinte, în orice sanctuar pot fi recunoscute „urmele marii bunătăți a Domnului față de noi”, „semnele mântuitoare ale lui Dumnezeu care ne-a dat viață”[9], „amintirile milostivirii Domnului față de noi”[10].

5. Inițiativa „de sus”

Ceea ce este templul din Ierusalim în Vechiul Testament, în Noul Testament își află desăvârșirea cea mai înaltă în misiunea Fiului lui Dumnezeu, care devine el însuși noul templu, locuința Celui Veșnic printre noi, alianța în persoană. Episodul alungării vânzătorilor din templu (cf. Mt 21,12-13) proclamă, pe de o parte, că spațiul sacru s-a lărgit la toate popoarele – așa cum o confirmă și amănuntul de mare valoare simbolică a vălului templului „sfâșiat în două, de sus până jos” (Mc 15,38) -; iar pe de altă parte, că s-a concentrat în persoana Aceluia care, învingător al morții (cf. 2Tim 1,10), va putea fi pentru toți sacramentul întâlnirii cu Dumnezeu.

Isus le spune șefilor religioși: „Dărâmați acest templu și în trei zile îl voi ridica”. Relatând replica lor – „Acest templu a fost construit în patruzeci și șase de ani și tu îl vei ridica în trei zile?” – evanghelistul Ioan comentează: „Însă el vorbea despre templul trupului său. Când a înviat din morți, discipolii lui și-au amintit că a spus aceasta și au crezut în Scriptură și în cuvântul pe care îl spusese Isus” (In 2,19-22).

Și în economia noii alianțe, templul este semnul inițiativei iubirii lui Dumnezeu în istorie: Cristos, trimisul Tatălui, Dumnezeu făcut om pentru noi, supremul și definitivul preot (cf. Evr 7), este templul nou, templul așteptat și promis, sanctuarul noii și veșnicei alianțe (cf. Evr 8). Așadar, atât în Vechiul cât și în Noul Testament, sanctuarul este amintirea vie a originii, adică a inițiativei cu care Dumnezeu ne-a iubit mai întâi (1In 4,19). Ori de câte ori Israelul a privit la templu cu ochii credinței, ori de câte ori cu aceeași ochi creștinii privesc la Cristos, noul templu, și la sanctuarele pe care ei le-au construit începând de la edictul lui Constantin ca semn al lui Cristos cel viu printre noi, în acest semn au recunoscut inițiativa iubirii lui Dumnezeu cel viu față de oameni[11].

Astfel, sanctuarul dă mărturie că Dumnezeu este mai mare decât inima noastră, că el ne-a iubit dintotdeauna și ni l-a dăruit pe Fiul său și pe Duhul Sfânt, pentru că vrea să locuiască în noi și să-și facă din noi templul său, iar din membrele noastre sanctuarul Duhului Sfânt, cum spune Paul: „Oare nu știți că sunteți templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi? Dacă cineva distruge templul lui Dumnezeu, și Dumnezeu îl va distruge pe el. Căci templul lui Dumnezeu, care sunteți voi, este sfânt” (1Cor 3,16-17; cf. 6,19); „Da, noi suntem templul Dumnezeului celui viu, așa cum Dumnezeu a spus-o: În ei voi locui și printre ei voi umbla și voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul meu” (2Cor 6,16).

Sanctuarul este locul actualizării permanente a iubirii lui Dumnezeu, care și-a stabilit cortul său în mijlocul nostru (cf. In 1,14). De aceea, cum afirmă sfântul Augustin, în locul sfânt „nu există succesiunea zilelor ca și cum fiecare zi ar trebui să vină și apoi să treacă. Începutul uneia nu marchează sfârșitul alteia, pentru că aici se află prezente toate în același timp. Viața la care aparțin acele zile nu cunoaște apus”[12]. În felul acesta, în sanctuar răsună mereu nou anunțul bucuros că „Dumnezeu ne-a iubit mai întâi și ne-a dat posibilitatea să-l iubim… Nu ne-a iubit pentru a ne lăsa urâți cum eram, ci pentru a ne transforma și a ne face frumoși… Cum vom fi frumoși? Iubindu-l pe el, care este pururi frumos. Cu cât crește mai mult în tine iubirea, cu atât crește și frumusețea; dragostea este tocmai frumusețea sufletului”[13]. Așadar, sanctuarul amintește permanent că viața nu se naște „de jos” printr-o inițiativă pur umană, că Biserica nu este rodul pur și simplu al trupului și al sângelui (cf. In 1,13), dar că existența răscumpărată și comuniunea eclezială în care ea se exprimă se nasc „de sus” (cf. In 3,3), din inițiativa gratuită și surprinzătoare a iubirii trinitare care precede iubirea omului (cf. 1In 4,9-10).

6. Uimire și adorație

Care sunt consecințele pentru viața creștină ale acestui prim și fundamental mesaj, pe care sanctuarul ni-l transmite întrucât este amintire a originii noastre de la Domnul?

Putem identifica trei perspective fundamentale.

În primul rând, sanctuarul ne amintește că Biserica se naște din inițiativa lui Dumnezeu; inițiativă pe care pietatea credincioșilor și aprobarea publică a Bisericii o recunosc în evenimentul fondator care stă la originea fiecărui sanctuar. De aceea, în tot ceea ce este în legătură cu sanctuarul și în tot ceea ce se exprimă în el, trebuie să observăm prezența misterului, lucrarea lui Dumnezeu în timp, manifestarea prezenței sale eficiente, ascunsă sub semnele istoriei. Această convingere este de asemenea vehiculată în sanctuar prin mesajul specific legat de el, atât referitor la misterele vieții lui Isus Cristos, cât și în raport cu vreunul din titlurile acordate Mariei, „model de virtuți în fața întregii comunități a celor aleși”[14] și de asemenea în relație cu fiecare sfânt, a cărui amintire proclamă „lucrările minunate ale lui Cristos în slujitorii săi”[15].

De mister ne apropiem printr-o atitudine de uimire și de adorație, cu un sentiment de mirare în fața darului lui Dumnezeu; de aceea intrăm în sanctuar cu un spirit de adorație. Acela care nu este capabil să se minuneze de lucrarea lui Dumnezeu, acela care nu sesizează noutatea a ceea ce săvârșește Domnul prin inițiativa sa de iubire, nu va putea nici să perceapă sensul profund și frumusețea misterului templului care se lasă recunoscut în sanctuar. Respectul datorat locului sfânt exprimă conștiința că în fața lucrării lui Dumnezeu trebuie să ne plasăm nu într-o logică umană, care are pretenția să definească totul în baza a ceea ce se vede și se produce, ci într-o atitudine de venerație, plină de uimire și de sens al misterului.

Desigur, este necesară o pregătire adecvată la întâlnirea cu sanctuarul, pentru a putea culege dincolo de aspectele vizibile artistice sau folclorice, lucrarea gratuită a lui Dumnezeu evocată de diferite semne: apariții, minuni, evenimente fondatoare, care constituie adevăratul prim început al oricărui sanctuar ca loc de credință.

Această pregătire se va desfășura înainte de toate în etapele itinerarului care-l conduce pe pelerin la sanctuar, așa cum se întâmpla cu pelerinii Sionului care se pregăteau pentru marea întâlnire cu sanctuarul lui Dumnezeu prin cântarea psalmilor treptelor (Ps 120-134), care sunt o adevărată cateheză liturgică despre condițiile, natura și despre roadele întâlnirii cu misterul templului.

Dispunerea topografică a sanctuarului și a fiecăruia dintre ambientele sale, comportamentul respectuos care va fi solicitat și simplilor vizitatori, ascultarea cuvântului, rugăciunea și celebrarea sacramentelor, vor constitui instrumente valide pentru a ajuta la înțelegerea semnificației spirituale a ceea ce este trăit în el. Acest ansamblu de acțiuni va exprima primirea sanctuarului, deschis tuturor și în special mulțimilor de persoane care în solitudinea unei lumi secularizate și desacralizate simt în profunzimea inimii lor nostalgia și fascinația sfințeniei[16].

7. Aducere de mulțumire

În al doilea rând sanctuarul amintește inițiativa lui Dumnezeu și ne face să înțelegem că această inițiativă, rod al unui dar adevărat, trebuie să fie primită în spirit de aducere de mulțumire.

Înainte de toate, în sanctuar se intră pentru a mulțumi, conștienți că am fost iubiți de Dumnezeu mai înainte ca noi să fi fost capabili să-l iubim; pentru a exprima lauda noastră către Domnul pentru minunățiile săvârșite de el (cf. Ps 136); pentru a-i cere iertare de păcatele săvârșite; pentru a cere darul fidelității în viața noastră de creștini și ajutorul necesar pentru pelerinajul nostru în timp.

În acest sens, sanctuarele constituie o excepțională școală de rugăciune, unde mai ales atitudinea perseverentă și încrezătoare a celor umili dă mărturie despre credința în promisiunea lui Isus: „Cereți și vi se va da” (Mt 7,7)[17].

Așadar, perceperea sanctuarului ca amintire a inițiativei divine înseamnă educare la aducere de mulțumire, nutrind în inimă un spirit de reconciliere, de contemplare și de pace. Sanctuarul ne amintește că bucuria vieții este înainte de toate rodul prezenței Duhului Sfânt, care animă în noi și lauda lui Dumnezeu. Cu cât suntem mai capabili să-l lăudăm pe Domnul și să facem din viață o continuă aducere de mulțumiri Tatălui (cf. Rom 12,1), prezentată în unire cu cea unică și perfectă a lui Cristos preot mai ales în celebrarea Euharistiei, cu atât mai mult darul lui Dumnezeu va fi primit și făcut rodnic în noi.

Din acest punct de vedere, Fecioara Maria este „un model excelent”[18]. Ea, în spirit de aducere de mulțumire, a știut să se lase adumbrită de Duhul Sfânt (cf. Lc 1,35), pentru ca să se zămislească în ea Cuvântul și să fie dăruit oamenilor. Privind la ea, înțelegem că sanctuarul este locul de primire al darului de sus, locuința în care, în acțiunea de aducere de mulțumire, ne lăsăm iubiți de Domnul, exact după exemplul și cu ajutorul său.

În felul acesta, sanctuarul ne amintește că acolo unde nu există mulțumire, recunoștință, darul este pierdut; acolo unde omul nu știe să spună mulțumesc Dumnezeului său care în fiecare zi, chiar și în ceasul încercării, îl iubește într-un mod nou, darul rămâne ineficace.

Sanctuarul dă mărturie că vocația vieții nu înseamnă disipare, zăpăceală, fugă, ci laudă, pace și bucurie. Astfel, înțelegerea profundă a sanctuarului educă spre trăirea dimensiunii contemplative a vieții, nu numai în cadrul sanctuarului, dar peste tot. Și deoarece într-un chip special celebrarea euharistică duminicală este cea care se plasează drept culmea și izvorul întregii vieți a creștinului, trăită ca răspuns de mulțumire și ofertă față de darul de sus, sanctuarul invită într-un chip foarte special la redescoperirea duminicii, care este „ziua Domnului”, și de asemenea și „stăpâna zilelor”[19], „sărbătoarea primordială”, „destinată nu numai pentru a ritma succesiunea timpului, dar și să-i descopere sensul profund”, care este slava lui Dumnezeu totul în toți[20]

8. Împărtășire și angajament

În al treilea rând, sanctuarul, ca și amintire a originii noastre, arată cum acest sens de uimire și de aducere de mulțumire nu trebuie să facă niciodată abstracție de la împărtășirea și angajamentul pentru ceilalți. Sanctuarul amintește darul unui Dumnezeu, care atât de mult ne-a iubit încât și-a plasat cortul său în mijlocul nostru, pentru a ne aduce mântuirea, pentru a se face tovarășul nostru de viață, solidar cu durerea și cu bucuria noastră. Această solidaritate divină este mărturisită și de evenimentele fondatoare ale diferitelor sanctuare. Dacă Dumnezeu ne-a iubit atât de mult, și noi suntem chemați să-i iubim pe alții (cf. 1In 4,12) pentru a fi prin viață templul lui Dumnezeu. Sanctuarul ne îndeamnă spre solidaritate, spre a fi „pietre vii”, care se sprijină una pe cealaltă în zidirea în jurul pietrei unghiulare care este Cristos (cf. 1Pt 2,4-5).

La nimic nu ne-ar sluji să trăim „timpul sanctuarului”, dacă acesta nu ne-ar îmboldi spre „timpul străzii”, spre „timpul misiunii” și spre „timpul slujirii”, acolo unde Dumnezeu se manifestă ca iubire față de creaturile cele mai slabe și mai sărace.

Așa cum ne amintesc cuvintele lui Ieremia, reluate și în învățătura lui Isus, templul, fără credință și angajament pentru dreptate, se reduce la o „peșteră a tâlharilor” (cf. Ier 7,11; Mt 21,13). Sanctuarele menționate de Amos nu au sens, dacă în ele nu este căutat cu adevărat Domnul (cf. Am 4,4; 5,5-6). Liturgia, fără o viață fundamentată pe dreptate, se transformă într-o farsă (cf. Is 1,10-20; Am 5,21-25; Os 6,6). Cuvântul profetic atrage atenția asupra izvorului de inspirație a sanctuarului, despuindu-l de sacralismul gol, de idolatrie, pentru a-l face să devină sămânță roditoare de credință și de dreptate în spațiu și în timp. Iată, așadar, că sanctuarul, amintire a originii noastre de la Dumnezeu, devine o atenționare continuă la iubirea față de Dumnezeu și la împărtășirea darurilor primite. Așadar, vizitarea sanctuarului își va arăta roadele într-un chip special prin angajarea caritativă, prin activitatea pentru promovarea demnității umane, a dreptății și a păcii, valori spre care credincioșii se vor simți chemați într-un mod nou.

II. Sanctuarul, loc al prezenței divine

9. Loc al alianței

Misterul sanctuarului nu ne amintește numai despre originea noastră de la Domnul, dar ne amintește și de faptul că Dumnezeu care ne-a iubit odată nu mai încetează niciodată să ne iubească și că astăzi, în momentul concret al istoriei în care ne aflăm, în fața contradicțiilor și suferințelor prezentului, el este cu noi. Glasul unanim al Vechiului și al Noului Testament dă mărturie că templul nu este numai locul de amintire a unui trecut mântuitor, ci și ambientul experienței prezente a harului. Sanctuarul este semnul prezenței divine, locul mereu nou al actualizării alianței oamenilor cu Cel Veșnic și între ei. Mergând la sanctuar, israelitul evlavios redescoperea fidelitatea Dumnezeului promisiunii față de fiecare „azi” al istoriei[21].

Privind la Cristos, sanctuarul cel nou, a cărui prezență vie în Duhul sunt semne templele creștine, urmașii lui Cristos știu că Dumnezeu este mereu viu și printre ei și prin ei. Templul este locuința sfântă a Arcei alianței, locul în care se actualizează alianța cu Dumnezeu cel viu, iar poporul lui Dumnezeu conștientizează că constituie comunitatea celor credincioși, „neam ales, preoție împărătească, popor sfânt” (1Pt 2,9). Sfântul Paul ne amintește: „Prin urmare, nu mai sunteți străini și venetici; dimpotrivă, sunteți concetățeni ai sfinților și casnicii lui Dumnezeu, clădiți pe temelia apostolilor și profeților, cu Isus Cristos ca piatră de boltă. În el se leagă întregul edificiu și se înalță ca templu sfânt în Domnul. Tot în el sunteți clădiți și voi, ca prin Duhul să deveniți o locuință a lui Dumnezeu” (Ef 2,19-22). Dumnezeu este acela care locuind printre ai săi și în inimile lor, își face aici sanctuarul său viu. Sanctuarul din „pietre moarte” ne îndreaptă atenția spre acela care ne face sanctuar de „pietre vii”[22].

Sanctuarul este locul Duhului, pentru că este locul în care fidelitatea lui Dumnezeu ne atinge și ne transformă. Mergem în sanctuar în primul rând pentru a-l invoca și a-l primi pe Duhul Sfânt, apoi pentru a duce acest Duh în toate acțiunile vieții. În acest sens, sanctuarul se oferă ca atenționare permanentă asupra prezenței vii a Duhului Sfânt în Biserică, Duh dăruit nouă de Cristos cel Înviat (cf. In 20,22), spre slava Tatălui. Sanctuarul este o invitație vizibilă de a scoate apă din izvorul invizibil de apă vie (cf. In 4,14); invitație din care se poate face mereu o nouă experiență pentru a trăi în fidelitate față de alianța cu Cel Veșnic în Biserică.

10. Loc al cuvântului

Expresia „împărtășirea sfinților”, care se află în acea parte din Crez care se referă la lucrarea Duhului, ne poate sluji în a exprima din abundență un aspect al misterului Bisericii, peregrină în istorie. Pătrunzând membrele trupului lui Cristos, Duhul Sfânt face din Biserică sanctuarul viu al Domnului, așa cum amintește Conciliul Vatican II: „Mai adesea, Biserica este numită zidirea lui Dumnezeu (cf. 1Cor 3,9)… Acest edificiu primește diferite denumiri: este casa lui Dumnezeu (cf. 1Tim 3,15) în care locuiește familia sa; este locuința lui Dumnezeu în Duhul (cf. Ef 2,19-22); „cortul lui Dumnezeu printre oameni” (Ap 21,3); și mai ales templul sfânt în care sfinții părinți îl văd și îl laudă reprezentat în sanctuarele de piatră, și care, în liturgie, este asemănat pe bună dreptate cu cetatea sfântă, noul Ierusalim. Într-adevăr, în ea alcătuim pe acest pământ, ca pietre vii, un templu spiritual (cf. 1Pt 2,5)”[23].

În acest templu sfânt al Bisericii, Duhul acționează mai ales prin semnele noii alianțe, pe care sanctuarul le păstrează și le oferă. Printre ele se plasează cuvântul lui Dumnezeu. Sanctuarul este prin excelență locul cuvântului, prin care Duhul cheamă la credință și suscită „comuniunea credincioșilor”. Este foarte important să asociem sanctuarul cu ascultarea perseverentă și primitoare a cuvântului lui Dumnezeu, care nu este un cuvânt oarecare omenesc, ci însuși Dumnezeu cel viu în semnul cuvântului său. Sanctuarul în care răsună cuvântul este locul alianței, unde Dumnezeu îi confirmă poporului său fidelitatea sa, pentru a-i lumina drumul și pentru a mângâia.

Sanctuarul poate deveni un loc excelent de aprofundare a credinței, într-un spațiu privilegiat și într-un timp favorabil, diferite de cele obișnuite; poate oferi ocazii pentru noua evanghelizare; poate contribui la promovarea religiozității populare „plină de valori”[24], conducând-o spre o cunoaștere a credinței mai exactă și mai matură[25]; poate favoriza procesul înculturării[26].

De aceea, este necesar să se desfășoare în sanctuare „o cateheză corespunzătoare”[27], care, „în timp ce va ține cont de evenimentele care se celebrează în locurile vizitate și de caracterul lor special, să nu uite nici de ierarhia necesară în expunerea adevărurilor de credință, și nici de o plasare a ei în cadrul itinerarului liturgic la care participă întreaga Biserică[28].

În această slujire pastorală de evanghelizare și de cateheză, trebuie să fie subliniate aspectele specifice legate de memoria sanctuarului în care are loc, de mesajul special unit lui și de „carisma” pe care Domnul i-a încredințat-o și pe care Biserica a recunoscut-o, precum și de patrimoniul adesea foarte bogat în tradiții și obiceiuri care sunt stabilite aici.

În aceeași perspectivă de slujire a evanghelizării se va putea recurge la inițiative culturale și artistice, cum ar fi întruniri, seminarii, expoziții, reviste, concursuri și manifestări pe teme religioase. „În trecut, sanctuarele noastre erau pline cu mozaicuri, picturi, sculpturi religioase pentru a educa la credință. Oare vom avea noi suficientă putere spirituală și geniu pentru a crea „imagini eficiente” și de mare calitate, corespunzătoare culturii de astăzi? Este vorba nu numai despre primul anunț al credinței într-o lume adesea foarte secularizată, sau despre cateheză pentru aprofundarea acestei credințe, dar și de înculturarea mesajului evanghelic la nivelul fiecărui popor, al fiecărei tradiții culturale”[29].

În acest scop, în sanctuar este absolut necesară prezența unor lucrători pastorali capabili să dea început dialogului cu Dumnezeu și contemplării misterului infinit care ne învăluie și ne atrage. Trebuie subliniată importanța ministerului preoților, călugărilor și al comunităților responsabile cu sanctuarele[30] și, în consecință, importanța formării lor specifice, corespunzătoare slujirii de desfășurat. În același timp, trebuie promovat aportul laicilor pregătiți pentru angajarea de catehizare și evanghelizare legată de viața sanctuarelor, astfel încât și în sanctuare să se exprime bogăția carismelor și ministerelor pe care Duhul Sfânt le trezește în Biserica Domnului, iar pelerinii să beneficieze de mărturia multiplă adusă de diferiții lucrători în domeniul pastoral.

11. Loc de întâlnire sacramentală

Sanctuarele, locuri în care Duhul vorbește și prin mesajul specific legat de fiecare dintre ele și recunoscut de Biserică, sunt și locuri privilegiate ale acțiunilor sacramentale, mai ales ale Reconcilierii și Euharistiei, în care cuvântul își găsește cea mai densă și eficientă actualizare. Sacramentele realizează întâlnirea celor vii cu acela care-i face continuu vii și-i hrănește cu o viață mereu nouă prin mângâierea Duhului Sfânt. Ele nu sunt rituri care se repetă, ci evenimente ale mântuirii, întâlniri personale cu Dumnezeu cel viu, care prin Duhul îi atinge pe toți cei care se îndreaptă spre el înfometați și însetați de adevărul și pacea sa. Prin urmare, atunci când se celebrează un sacrament într-un sanctuar, nu „se face” ceva, ci este întâlnit Cineva, ba mai mult este cineva, Cristos, care prin harul Duhului se face prezent pentru a ni se comunica și a ne schimba viața, inserându-ne tot mai mult într-o manieră rodnică în comunitatea alianței, care este Biserica.

Loc de întâlnire cu Domnul vieții, sanctuarul ca atare este semn sigur al prezenței lui Dumnezeu care lucrează în mijlocul poporului său, pentru că în el, prin cuvântul și sacramentele sale, el ni se comunică nouă. De aceea, la sanctuar se merge ca la templul lui Dumnezeu cel viu, la locul alianței vii cu el, pentru ca harul sacramentelor să-i elibereze pe pelerini de păcat și să le dea puterea de a reîncepe cu prospețime și bucurie nouă în inimă, pentru a fi martori strălucind de Cel Veșnic, printre oameni.

Cel mai adesea, pelerinul ajunge la sanctuar deosebit de dispus să ceară harul iertării și de aceea trebuie ajutat să se deschidă Tatălui, „bogat în milostivire (Ef 2,4)”[31], în adevăr și în libertate, deplin conștient și responsabil, astfel încât din întâlnirea harului să izvorască o viață cu adevărat nouă. O corespunzătoare liturgie penitențială comunitară va putea ajuta la trăirea mai bună a celebrării personale a sacramentului pocăinței, care „este mijlocul de a-l sătura pe deplin pe om cu acea dreptate care provine de la Răscumpărătorul însuși”[32]. Locurile în care se desfășoară această celebrare trebuie pregătite corespunzător, pentru a favoriza reculegerea[33].

Întrucât „iertarea, dar gratuit al lui Dumnezeu, implică drept consecință o schimbare reală a vieții, o eliminare progresivă a răului interior, o reînnoire a existenței proprii”, lucrătorii pastorali din sanctuare să favorizeze în toate formele posibile perseverența pelerinilor în roadele Duhului. În plus, să acorde o atenție specială ofertei acelei expresii a „darului total al milostivirii lui Dumnezeu”, care este indulgența, prin care „păcătosului căit, i se iartă pedeapsa temporală pentru păcatele deja iertate în ceea ce privește vinovăția”[34]. În experiența profundă a „împărtășirii sfinților”, pe care pelerinul o trăiește în sanctuar, îi va fi mai ușor să înțeleagă „cât poate ajuta fiecare pe ceilalți – vii sau răposați – pentru a fi tot mai intim uniți cu Tatăl ceresc”[35].

În ceea ce privește celebrarea Euharistiei, trebuie amintit că ea este centrul și inima întregii vieți a sanctuarului, eveniment de har în care „este cuprins tot binele spiritual al bisericii”[36]. De aceea, este oportun să se manifeste într-un chip special unitatea care izvorăște din sacramentul euharistic, adunând împreună în aceeași celebrare diferitele grupuri de vizitatori. De asemenea, prezența euharistică a Domnului Isus să fie adorată nu numai individual, dar și de către toate grupurile de pelerini prin acte speciale de pietate pregătite cu multă grijă, așa cum de fapt se și face în foarte multe sanctuare, în convingerea că „Euharistia conține și exprimă toate formele de rugăciune”[37].

Mai ales, celebrarea sacramentelor Reconcilierii și Euharistiei dă sanctuarelor o demnitate aparte: „Nu sunt locuri marginale și accesorii, ci, dimpotrivă, locuri esențiale, locuri spre care ne îndreptăm pentru a obține mai degrabă „Harul” decât „haruri” „[38].

12. Loc de comuniune eclezială

Regenerați de cuvânt și de sacramente, cei care au venit în sanctuarul din „pietre moarte” devin sanctuarul din „pietre vii” și astfel sunt în stare să trăiască o experiență reînnoită a comuniunii de credință și de sfințenie care este Biserica. În acest sens, se poate spune că în sanctuar se poate naște din nou Biserica oamenilor vii în Dumnezeul cel viu. Tocmai în el, fiecare poate redescoperi darul că Duhul i-a destinat pentru folosul tuturor; și tot în sanctuar fiecare poate observa și maturiza propria vocație și poate să devină disponibil în a o realiza în slujirea celorlalți, mai ales în comunitatea parohială, acolo unde diferențele umane se completează reciproc și se unesc în comuniunea eclezială[39]. De aceea, trebuie acordată o atenție deosebită pastoralei vocaționale și celei a familiei, „loc privilegiat și sanctuar unde se desfășoară marea și intima istorie a fiecărei și irepetabilei persoane umane”[40].

Comuniunea cu Duhul Sfânt, realizată prin comuniunea cu realitățile sfinte ale cuvântului și sacramentelor, dă naștere comuniunii sfinților, poporul lui Dumnezeul cel Preaînalt, devenit astfel prin Duhul Sfânt. Într-un chip cu totul special, Fecioara Maria, „prototipul Bisericii în ordinea credinței, dragostei și a unirii perfecte cu Cristos”[41], venerată ca atare în multe sanctuare[42], îi ajută pe credincioși să înțeleagă și să primească această acțiune a Duhului Sfânt, care suscită comuniunea sfinților în Cristos.

În plus, experiența vie a unității Bisericii, care se trăiește în sanctuare, poate ajuta pelerinii în observarea și primirea impulsului Duhului, care-i stimulează în chip special spre rugăciune și acțiune în vederea unității tuturor creștinilor[43]. Angajarea ecumenică poate găsi în sanctuare un loc de promovare excepțională, întrucât în ele este favorizată acea convertire a inimii și acea sfințenie a vieții, care sunt „sufletul întregii mișcări ecumenice”[44], și este experimentat harul unității dăruite de Domnul. De asemenea, în sanctuar, se poate realiza în concret „comunicarea în cele spirituale”, în special în rugăciunea comună și în folosirea locului sfânt[45], care înlesnește foarte mult drumul unității, atunci când se desfășoară în cel mai mare respect față de criteriile stabilite de păstori.

Această experiență a Bisericii trebuie în special sprijinită de o primire corespunzătoare a pelerinilor la sanctuar, care să țină cont de specificul fiecărui grup și al fiecărei persoane, de așteptările inimilor și de adevăratele lor nevoi spirituale.

În sanctuar învățăm să ne deschidem inima față de toți, mai ales față de cel care este diferit de noi: oaspete, străin, emigrant, refugiat, cel care profesează o altă religie, necredincios. În felul acesta, sanctuarul, pe lângă faptul că se oferă ca spațiu de experiență al Bisericii, devine un loc de adunare deschisă întregii omeniri.

De fapt, trebuie evidențiat că în multe ocazii, fie din motiv de tradiții istorice și culturale, fie din circumstanțe favorizate de moderna mobilitate umană, credincioșii în Cristos se întâlnesc, drept tovarăși de pelerinaj la sanctuare, fie cu frații membrii ai altor Biserici și Comunități bisericești, fie cu credincioșii de alte religii. Siguranța că planul de mântuire îi cuprinde și pe ei[46], recunoașterea fidelității lor față de propriile convingeri religioase, de multe ori exemplară[47], experiența trăită în comun a acelorași evenimente ale istoriei, deschid un nou orizont imperativ pentru dialogul ecumenic și pentru dialogul interreligios, pe care sanctuarul îl ajută să fie trăit în fața misterului sfânt al lui Dumnezeu care-i primește pe toți[48]. Totuși trebuie ținut cont că sanctuarul este locul de întâlnire cu Cristos prin cuvânt și sacramente. De aceea, trebuie vegheat încontinuu pentru evitarea oricărei forme de posibil sincretism. În același timp, sanctuarul se plasează ca semn de contradicție față de mișcările pseudospiritualiste, cum ar fi, de exemplu, new age, pentru că unui generic sentiment religios bazat pe potențialul exclusiv al facultăților umane, sanctuarul îi opune sensul puternic al primatului lui Dumnezeu și necesitatea de deschidere la acțiunea sa mântuitoare în Cristos pentru deplina realizare a existenței umane.

III. Sanctuarul, profeție a patriei cerești

13. Semn de speranță

Sanctuarul, amintire a originii noastre de la Domnul și semn al prezenței divine, este și profeție a patriei noastre ultime și definitive: Împărăția lui Dumnezeu, care se va realiza când „Eu voi stabili sanctuarul meu în mijlocul oamenilor pentru totdeauna”, conform promisiunii Celui Veșnic (Ez 37,26).

Semnul sanctuarului nu ne amintește numai de unde venim și cine suntem, ci ne deschide și privirea spre a observa încotro mergem, spre care țintă este îndreptat pelerinajul nostru în viață și în istorie. Sanctuarul, ca lucrare a mâinilor omului face referire la Ierusalimul ceresc, mama noastră, cetatea care coboară de la Dumnezeu, împodobită ca o mireasă (cf. Ap 21,2), sanctuar escatologic desăvârșit unde prezența divină glorioasă este directă și personală: „Nu am văzut în ea templu, căci templul ei este Domnul Dumnezeul Atotputernic și Mielul” (Ap 21,22). În acea cetate-templu, nu vor mai fi nici lacrimi, nici tristețe, nici durere și nici moarte (cf. Ap 21,4).

În felul acesta, sanctuarul se oferă ca un semn profetic de speranță, o atenționare spre un orizont mai mare pe care-l dezvăluie promisiunea care nu deziluzionează. În dificultățile vieții, sanctuarul, edificiu din piatră, devine un apel spre patria întrevăzută, chiar dacă încă neposedată, a cărei așteptare împletită din credință și speranță susține drumul ucenicilor lui Cristos. În acest sens, este semnificativ faptul că, după marile încercări ale exilului, poporul ales a simțit nevoia de a exprima semnul speranței reconstruind templul, sanctuar de adorație și de laudă. Israelul a făcut orice sacrificiu posibil pentru a fi restituit ochilor și inimii sale acest semn, care nu numai să-i amintească de iubirea lui Dumnezeu care l-a ales și trăiește în mijlocul său, dar să-l și avertizeze spre nostalgia țintei ultime a promisiunii spre care sunt în drum pelerinii lui Dumnezeu din toate timpurile. Evenimentul escatologic pe care se bazează credința creștinilor este reconstruirea templului-trup al Celui Răstignit, realizată prin învierea sa glorioasă, garanția speranței noastre (cf. 1Cor 15,12-28).

Icoană vie a acestei speranțe este mai ales prezența în sanctuare a celor bolnavi și a celor care suferă[49]. Meditația asupra acțiunii mântuitoare a lui Dumnezeu îi ajută să înțeleagă că, prin suferințele lor, ei participă într-o manieră privilegiată la puterea vindecătoare a răscumpărării săvârșite în Cristos[50] și proclamă în fața lumii victoria Celui Înviat. Alături de ei, toți cei care-i însoțesc și-i asistă cu dragoste operantă, sunt martori ai speranței împărăției, inaugurată de Domnul Isus tocmai pornind de la cei săraci și suferinzi: „Mergeți și spuneți lui Ioan ceea ce ați văzut și ați auzit: orbii văd, șchiopii umblă, leproșii sunt curățați și surzii aud, morții învie, iar săracilor li se aduce vestea cea bună” (Lc 7,22).

14. Invitație la bucurie

Speranța care nu deziluzionează (cf. Rom 5,5), umple inima de bucurie (cf. Rom 15,13). În sanctuar, poporul lui Dumnezeu învață să fie „Biserica bucuriei”. Cel care a intrat în misterul sanctuarului știe că Dumnezeu acționează deja în această istorie umană, care deja de acum, în ciuda întunericului timpului prezent, este aurora timpului care trebuie să vină, că împărăția lui Dumnezeu este deja prezentă și, prin aceasta, inima noastră poate fi deja plină de bucurie, de încredere, de speranță, în ciuda durerii, morții, lacrimilor și sângelui care acoperă fața pământului.

Psalmul 122, unul dintre psalmii cântați de pelerinii în drum spre templu, spune: „M-am bucurat când mi-au spus: „Vom merge în casa Domnului”…”. Este o mărturie care se face ecoul sentimentelor tuturor acelora care se îndreaptă spre sanctuar, în primul rând al bucuriei întâlnirii cu frații (cf. Ps 133,1).

În sanctuar se celebrează „bucuria iertării”, care ne determină „să sărbătorim și să ne bucurăm” (Lc 15,32), pentru că „este mare bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se convertește” (Lc 15,10). Aici, adunați la aceeași masă a cuvântului și a Euharistiei, experimentăm „bucuria comuniunii” cu Cristos, bucurie pe care a trăit-o și Zaheu atunci când l-a primit în casa lui „plin de bucurie” (Lc 19,6). Aceasta este „bucuria deplină” (In 15,11), pe care nimeni nu va putea să o ia niciodată (cf. In 16,23) bucurie dată în custodie unei inimi credincioase devenită ea însăși templu viu al Celui Veșnic, sanctuar de carne al adorației lui în Duh și adevăr. Fiecare pelerin este invitat să spună cu psalmistul: „Voi intra la altarul lui Dumnezeu, la Dumnezeul bucuriei și al veseliei mele. Te voi lăuda în harfă, Dumnezeule, Dumnezeul meu” (Ps 43,4).

15. Apel la convertire continuă și la reînnoire

Semnul sanctuarului ne dă mărturie că nu suntem făcuți pentru a trăi și muri, ci pentru a trăi și a învinge moartea prin victoria lui Cristos. În consecință, comunitatea care-l celebrează pe Dumnezeul său în sanctuar își amintește că este Biserica peregrină spre patria promisă, în starea de convertire continuă și de reînnoire. Sanctuarul prezent nu este punctul ultim de debarcare. Gustând în el iubirea lui Dumnezeu, credincioșii recunosc că nu sunt niște persoane deja realizate pe deplin, dimpotrivă simt mai puternică nostalgia Ierusalimului ceresc, dorința cerului. Astfel, pe de o parte, sanctuarele ne fac să recunoaștem sfințenia acelora cărora ele sunt dedicate, iar, pe de altă parte, condiția noastră de păcătoși care trebuie să înceapă în fiecare zi din nou pelerinajul spre har. În felul acesta, ne ajută să descoperim că Biserica „este sfântă și în același timp are nevoie mereu de purificare”[51], pentru că membrii ei sunt păcătoși.

Cuvântul lui Dumnezeu ne ajută să menținem viu acest avertisment, în special prin critica profeților la adresa sanctuarului redus la un loc de ritualism gol: „Cine vă cere să veniți să mai călcați în curtea templului meu? Nu-mi mai prezentați oferte zadarnice, tămâierile îmi sunt dezgustătoare; lunile noi, zilele de odihnă, adunările sfinte, nu pot suporta nelegiuirea împreună cu sărbătoarea… Încetați de a mai face răul, învățați să faceți binele, căutați dreptatea, ajutați-l pe cel asuprit, faceți dreptate celui orfan, apărați cauza văduvei” (Is 1,12-17). „Inima frântă și umilită este jertfa plăcută lui Dumnezeu” (cf. Ps 51,19-21). Așa cum afirmă și Isus: „Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci acela care împlinește voința Tatălui meu care este în ceruri” (Mt 7,21).

Convertirea continuă este inseparabilă de vestirea orizontului spre care tinde speranța teologală. Ori de câte ori comunitatea credincioșilor se adună în sanctuar, o face pentru a-și aminti de un alt sanctuar, cetatea viitoare, locuința lui Dumnezeu pe care vrem să începem s-o construim deja în această lume și pe care nu ne putem lipsi să nu o dorim plini de speranță și conștienți de limitele noastre, angajați cât mai mult posibil în pregătirea venirii împărăției. Astfel, misterul sanctuarului amintește Bisericii peregrine pe pământ de condiția sa de provizorat, de faptul că se află în drum spre o țintă mai mare, patria viitoare, care umple inima de speranță și de pace. Acest imbold spre convertirea permanentă în speranță, această mărturie despre primatul împărăției lui Dumnezeu, căreia Biserica îi este început și pârgă, vor trebui să constituie preocuparea specială în acțiunea pastorală din sanctuare, spre slujirea creșterii comunității și a fiecărui credincios.

16. Simbol al cerurilor noi și al pământului nou

Sanctuarul capătă o importanță profetică, pentru că este semn al speranței mai mari, care atrage atenția asupra țintei ultime și definitive, unde fiecare om va fi pe deplin om, respectat și realizat conform dreptății lui Dumnezeu. De aceea, el devine avertisment permanent în a critica miopia tuturor realizărilor umane, care ar voi să se impună ca absolute. De aceea, sanctuarul poate fi considerat drept o contestare a oricărei prezumții lumești, a oricărei dictaturi politice, a oricărei ideologii care are pretenția că spune totul despre om, pentru că ne amintește că există o altă dimensiune, cea a împărăției lui Dumnezeu care trebuie să vină pe deplin. În sanctuar răsună permanent imnul Magnificat, prin care Biserica „vede învins în rădăcină păcatul aflat la începutul istoriei pământești a bărbatului și a femeii, păcatul necredinței și al puținei credințe în Dumnezeu”, și prin care „Maria proclamă cu putere adevărul neumbrit despre Dumnezeu: Dumnezeu sfânt și atotputernic, care de la început este izvorul oricărui dar, cel care „a făcut lucruri mari” „[52].

În sanctuar este mărturisită dimensiunea escatologică a credinței creștine, adică tensiunea sa spre plinătatea împărăției. Pe această dimensiune se întemeiază și înflorește vocația etico-politică a credincioșilor de a fi în istorie, conștiința critic-evanghelică a propunerilor umane, care-i atenționează pe oameni asupra destinului mai măreț, care-i împiedică să se istovească în miopia a ceea ce trebuie realizat, și-i obligă să se plaseze neîncetat ca ferment (cf. Mt 13,33) pentru o societate mai dreaptă și mai umană.

Tocmai pentru că este avertisment spre o altă dimensiune, cea a „cerurilor noi și a unui pământ nou” (Ap 21,1), sanctuarul stimulează spre trăirea ca ferment critic și profetic în aceste ceruri prezente și în acest pământ prezent și reînnoiește vocația creștinului de a trăi în lume deși nu este din lume (cf. In 17,16). Această vocație înseamnă refuzul instrumentalizărilor ideologice de orice nuanță, pentru a fi prezență stimulatoare în slujirea edificării omului întreg în fiecare om conform voinței Domnului.

În această lumină înțelegem cum o atentă acțiune pastorală poate face din sanctuare locuri de educare la valorile etice, în special ale dreptății, solidarității, păcii și salvgardarea creației, pentru a contribui la creșterea calității vieții pentru toți.

Concluzie

17. Convergența eforturilor

Sanctuarul nu este numai o lucrare umană, dar și un semn vizibil al prezenței lui Dumnezeu cel invizibil. De aceea, se cere o oportună convergență de eforturi umane și o conștientizare corespunzătoare a rolurilor și responsabilităților din partea protagoniștilor pastoralei sanctuarelor, tocmai pentru a favoriza deplina recunoaștere și primirea rodnică a darului pe care-l face Domnul poporului său prin fiecare sanctuar.

Sanctuarul oferă o slujire prețioasă fiecărei Biserici locale, preocupându-se mai ales de proclamarea cuvântului lui Dumnezeu, celebrarea sacramentelor Reconcilierii și Euharistiei[53]. Această slujire exprimă și înviorează legăturile istorice și spirituale pe care sanctuarele le au cu Bisericile în mijlocul cărora au apărut și recere deplina inserare a acțiunii pastorale desfășurată de sanctuar în cea a episcopilor, cu atenția specială la ceea ce ține mai mult de „carisma” locului și de binele spiritual al credincioșilor care se îndreaptă aici în pelerinaj.

Sub îndrumarea episcopilor proprii sau a întregii conferințe episcopale, după cum este cazul, sanctuarele își vor defini identitatea lor pastorală specifică precum și structura lor organizatorică, care trebuie să fie exprimată în statute proprii[54]. De asemenea, această participare a sanctuarelor la pastorala diecezană recere să se aibă în vedere o pregătire specifică a persoanelor și comunităților care vor trebui să se ocupe de aceasta.

La fel de importantă va fi promovarea colaborării și asocierii dintre sanctuare, mai ales ale acelora care aparțin aceleiași zone geografice și culturale, precum și coordonarea acțiunii lor pastorale cu cea a turismului și a mișcării în general. Creșterea numărului de inițiative în acest sens – de la congresele la nivel mondial, la întâlnirile continentale și naționale[55] – a evidențiat afluența tot mai mare la sanctuare, a stimulat luarea la cunoștință a noilor urgențe și a favorizat noi răspunsuri pastorale la provocările schimbate ale locurilor și timpurilor.

Așadar, „misterul templului” oferă o mulțime de imbolduri, care trebuie meditate și făcute rodnice prin acțiune. Întrucât este amintirea originii noastre, sanctuarul ne amintește de inițiativa lui Dumnezeu și determină spre primirea ei cu sentimentul uimirii, mulțumirii și al angajamentului. Întrucât este loc al prezenței divine, el dă mărturie despre fidelitatea lui Dumnezeu și despre lucrarea sa neîncetată în mijlocul poporului său, prin cuvânt și sacramente. Întrucât este profeție, adică trimitere spre patria cerească, amintește că nu este totul realizat, ci trebuie încă să se realizeze în plinătate conform promisiunii lui Dumnezeu spre care suntem porniți la drum; tocmai arătând relativitatea a tot ceea ce este penultim față de patria ultimă, sanctuarul ni-l descoperă pe Cristos ca templul nou al omenirii reconciliate cu Dumnezeu.

Având mereu prezente aceste trei dimensiuni teologice ale sanctuarului, pastorala sanctuarelor va trebui să se îngrijească de reînnoirea continuă a vieții spirituale și a angajării ecleziale, printr-o intensă vigilență critică față de toate culturile și realizările umane, dar și printr-un spirit de colaborare, deschis la exigențele dialogului ecumenic și interreligios.

18. Maria, sanctuar viu

Fecioara Maria este sanctuarul viu al Cuvântului lui Dumnezeu, Arca alianței noi și veșnice. De fapt, relatarea vestirii Mariei de către înger este astfel alcătuită de Luca încât se aseamănă cu imaginile cortului întâlnirii cu Dumnezeu din pustiul Sinai și ale templului din Sion. Așa cum norul acoperea poporul lui Dumnezeu în mersul său prin pustiu (cf. Num 10,34; Dt 33,12; Ps 91,4) și cum același nor, semn al misterului divin prezent în mijlocul Israelului, cobora asupra Arcei alianței (cf. Ex 40,35), tot așa acum umbra Celui Preaînalt învăluie și pătrunde tabernacolul noii alianțe care este sânul Mariei (cf. Lc 1,35).

Ba mai mult, evanghelistul Luca racordează subtil cuvintele îngerului cu cântarea pe care profetul Sofonia o înalță prezenței lui Dumnezeu în Sion. Mariei i se spune: „Bucură-te, o, plină de har, Domnul este cu tine… Nu te teme, Marie,… vei zămisli în sânul tău și vei naște un fiu…” (Lc 1,28-31). Sionului, profetul îi spune: Bucură-te, fiica Sionului, regele lui Israel, Domnul este în sânul tău. Nu te teme, Sioane… Domnul Dumnezeul tău este în sânul tău, Cel Atotputernic te va salva” (Sof 3,14-17). În „sânul” (be qureb) fiicei Sionului, simbol al Ierusalimului, reședința templului, se manifestă prezența lui Dumnezeu cu poporul său; în sânul noii fiice a Sionului, Domnul își stabilește templul său desăvârșit pentru o comuniune deplină cu omenirea prin Fiul său, Isus Cristos.

Tema este reconfirmată în scena vizitei Mariei la Elisabeta. Întrebarea pe care aceasta i-o adresează viitoarei mame a lui Isus poartă o încărcătură aluzivă: „Și de unde îmi este dat mie aceasta ca să vină mama Domnului meu la mine?” (Lc 1,43). De fapt cuvintele fac trimitere la cuvintele lui David din fața Arcei Domnului: „Cum va putea veni la mine Arca Domnului?” (2Sam 6,9). Așadar, Maria este noua Arcă a prezenței Domnului: printre altele, aici apare pentru prima oară în Evanghelia după Luca titlul de Kyrios, „Domnul”, aplicat lui Cristos, titlu cu care Biblia greacă traducea numele sfânt divin Ihwh. Așa cum Arca Domnului a rămas în casa lui Obed Edom trei luni copleșind-o cu binecuvântări (cf. 2Sam 6,11), tot așa și Maria, Arca vie a lui Dumnezeu, rămâne trei luni în casa Elisabetei prin prezența sa sfințitoare (cf. Lc 1,56).

În această privință este clarificatoare afirmația sfântului Ambrozie: „Maria era templul lui Dumnezeu, nu Dumnezeul templului, și de aceea trebuia să fie adorat numai cel care acționa în templu”[56]. De aceea, „Biserica, în întreaga ei viață, păstrează cu Maica lui Dumnezeu o legătură care cuprinde în misterul mântuirii trecutul, prezentul și viitorul și o venerează ca pe mama spirituală a omenirii și mijlocitoarea harului”[57], așa cum o dovedește prezența a numeroase sanctuare mariane răspândite în lume[58], care constituie un autentic „Magnificat misionar”[59].

În multele sanctuare mariane, afirmă Sfântul Părinte, „nu numai indivizii sau grupurile locale, dar uneori națiuni întregi și continente caută întâlnirea cu Maica Domnului, cu aceea care este fericită pentru că a crezut, și care este prima între credincioși și de aceea a devenit Mama lui Emanuel. Aceasta este chemarea pământului Palestinei, patria spirituală a tuturor creștinilor, pentru că este patria Mântuitorului lumii și a Mamei sale. Aceasta este chemarea atâtor lăcașuri pe care credința creștină le-a ridicat de-a lungul secolelor la Roma și în lume. Aceasta este chemarea centrelor cum ar fi Guadalupe, Lourdes, Fatima și a multor altora răspândite în diferite țări, printre care, oare cum așa putea să nu amintesc de cel din țara mea natală, Jasna Gora? Poate că s-ar putea vorbi despre o adevărată „geografie” a credinței și a pietății mariane, care cuprinde toate aceste locuri de pelerinaj deosebit al poporului lui Dumnezeu, care caută întâlnirea cu Mama lui Dumnezeu pentru a găsi, în raza prezenței materne a „aceleia care a crezut”, întărirea propriei credințe”[60].

Pentru aceasta, responsabilii pastoralei sanctuarelor să aibă o permanentă atenție ca diferitele expresii ale pietății mariane să se integreze în viața liturgică care este, centrul și definiția sanctuarului.

Apropiindu-se de Maria, pelerinul trebuie să se simtă chemat la trăirea acelei „dimensiuni pascale”[61] care-i transformă treptat viața prin primirea cuvântului, celebrarea sacramentelor și angajarea în favoarea fraților.

Datorită întâlnirii comunitare și personale cu Maria, „steaua evanghelizării”[62], pelerinii vor fi îndemnați, ca și apostolii, să vestească prin cuvânt și mărturia vieții „lucrările minunate ale lui Dumnezeu” (Fap 2,11).

Vatican, 8 mai 1999.

+ Arhiepiscop Stephen Fumio Hamao, președinte
+ Arhiepiscop Francesco Gioia, secretar

Prietene pelerin,[63]
Vino în sanctuar,
călătorește spre splendoare.
Domnul călătorește împreună cu tine:
pregătește-ți inima
și pornește
cu încredere și cu bucurie,
singur sau împreună cu frații tăi.
Vino,
mergi pe urmele părinților tăi.
Oricine-ai fi tu,
amintește-ți că ai un loc în casa lui Dumnezeu,
ai frați de întâlnit,
pe Fecioara și pe sfinți de imitat,
misterul Bisericii de trăit.
Dacă-ți este sete de bucurie, de pace, de dreptate,
de iubire și de iertare,
vino
și scoate apa cea vie
din izvorul mântuirii.
Tu, tânăr plin de entuziasm,
tu, bolnav disperat din cauza suferinței,
tu, care te simți marginalizat,
tu, care trăiești seninătatea familiei,
vino…
pentru a te lumina cu lumina evangheliei
și întoarce-te
reconciliat, întărit, reînnoit.
Fraților tăi vestește-le vestea cea bună:
Dumnezeu ne iubește!

Note
[1] Consiliul Pontifical pentru Pastorala Migranților și Itineranților, Il pellegrinaggio nel Grande Giubileo del 2000 (11.4.1998); textul face trimitere la Ex 27,21; 29, 4.10-11. 30.32.42. 44.
[2] Cf. documentul citat al Consiliului Pontifical și cel al Conferinței Episcopale Italiene: „Venite, saliamo sul monte del Signore” (Is 2,3). Il pellegrinaggio alle soglie del terzo millennio (29.6.1998).
[3] Codul de drept canonic, can 1230.
[4] Ibid., can. 1234 &1.
[5] Ioan Paul al II-lea, Omilia adresată credincioșilor din Corrientes, Argentina (9.4.1987).
[6] Ioan Paul al II-lea, Angelus (12.7.1992).
[7] Conc. Ecum. Vat. II, Const. dogm. Lumen gentium, 6.
[8] Diferitele sanctuare pe care le-a avut Israelul (Sichem, Betel, Bersabea, Silo), toate sunt legate de istoria patriarhilor și sunt locuri de amintire a întâlnirii cu Dumnezeul cel viu.
[9] Epist. 3,1: Sources Chrétiennes 363,124.
[10] Ibid., 3,2: SCh 363,126.
[11] Prin sanctuare se poate „aprinde în fiecare familie focul iubirii divine”, cum remarca Teodoret din Cir referitor la Biserica edificată în cinstea sfintei Tecla, (Historia Religiosa 29, 7; SCh 257, 239).
[12] Sf. Augustin, Scrisoare către Proba, 130, 8, 15.
[13] Sf. Augustin, Comentariu la scrisoarea lui Ioan, IX, 9.
[14] Conc. Ecum. Vat. II, Const. dogm. Lumen gentium, 65.
[15] Conc. Ecum. Vat. II, Const. despre liturgie, Sacrosanctum Concilium, 111.
[16] Cf. Ioan Paul al II-lea, Omilia din sanctuarul din Belém, Brazilia (8.7.1980).
[17] Catehismul Bisericii Catolice amintește: „Sanctuarele sunt, pentru pelerinii care caută izvoarele lor vii, locuri de excepție pentru a trăi „ca Biserică” formele rugăciunii creștine”, (2691).
[18] Conc. Ecum. Vat. II, Const. dogm. Lumen gentium, 54 și 65.
[19] Pseudo Eusebiu din Alexandria, Discurs 16: PG 86, 416.
[20] Ioan Paul al II-lea, în Scrisoarea apostolică Dies Domini (31.5.1998), afirmă: „Sunt, de asemenea, redescoperite și formele vechi de exprimare a sentimentului religios, cum este pelerinajul, și mulți credincioși profită deseori de odihna duminicală pentru a se duce în locuri sfinte și a trăi preț de câteva ore, poate chiar împreună cu familia o experiență mai intensă de credință. Acestea sunt momente de har, care se cuvine să fie hrănite printr-o vestire evanghelică corespunzătoare și să fie orientate cu o corectă înțelepciune pastorală” (52).
[21] Ne gândim de asemenea la psalmii treptelor la templul din Ierusalim și la imaginea lui Dumnezeu păzitor al Israelului pe care o oferă ei (cf. mai ales Ps 121 și 127).
[22] Grigore din Nyssa, scrie: „Oriunde ai fi, Dumnezeu va veni la tine, dacă locuința sufletului tău este într-o atare stare încât Domnul să poată locui în tine” (Epistula 2,16: SCh 363,121).
[23] Conc. Ecum. Vat. II, Const. dogm. Lumen gentium, 6.
[24] Paul al VI-lea, Exort. ap. Evangelii nuntiandi (8.12.1975), 48.
[25] Cf. Ioan Paul al II-lea, Omilia din sanctuarul din Zapopan, Mexic (30.1.1979).
[26] Cf. Comisia Teologică Internațională, Doc. Fides et inculturatio (1987), III, 2-7).
[27] Consiliul Pontifical pentru Pastorala Migranților și Itineranților, Cammina verso lo splendore, il Signore cammina con te. Actele Congresului I Mondial al Pastoralei pentru Sanctuare și Pelerinaje (Roma, 26-29.2.1992), Document final, 8, p. 240.
[28] Pelerinajul în marele jubileu al anului 2000, o.c., 34.
[29] Ioan Paul al II-lea, Mesaj cu ocazia Celei de-a 50-a Aniversări a Organizației Catolice Internaționale de Cinema (31.10.1978).
[30] Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Decr. Presbyterorum ordinis, 4.
[31] Ioan Paul al II-lea, Scris. enc. Dives in misericordia (30.11.1980), 1.
[32] Ioan Paul al II-lea, Scris. enc. Redemptor hominis (4.3.1979), 20.
[33] Pentru trăsăturile fundamentale în privința catehezei și celebrării sacramentului Reconcilierii, cf. Ioan Paul al II-lea, Exort. ap. postsinodală Reconciliatio et paenitentia (2.12.1984).
[34] Ioan Paul al II-lea, Bula de declarare a marelui jubileu al anului 2000 Incarnationis mysterium (29.11.1998)
[35] Ibid 10. Cf. Paul al VI-lea, Const. ap. Indulgentiarum doctrina (1.1.1967).
[36] Conc. Ecum. Vat II, Decr. Presbyterorum ordinis, 5.
[37] Catehismul Bisericii Catolice, 2643; cf. Paul al VI-lea, Scris. enc. Mysterium fidei (3.9.1965). Congr. pentru Cultul Divin, Instr. Inaestimabile donum (3.4.1980).
[38] Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către arhiepiscopul Pasquale Macchi cu ocazia Celui de-al VII-lea Centenar al Sanctuarului Casei Sfinte din Loreto, (15.8.1993),7.
[39] Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Decr. Apostolicam actuositatem, 10.
[40] Ioan Paul al II-lea, Discurs la Audiența generală (3.1.1979); cf. Conc. Ecum. Vat. II, Decr. Apostolicam actuositatem, 11.
[41] Conc. Ecum. Vat. II, Const. dogm. Lumen gentium, 63.
[42] Ioan Paul al II-lea, afirmă: „Sanctuarele mariane sunt, ca și casa Mamei, etape de oprire și de odihnă în lungul drum care conduce la Cristos; sunt depozitele, unde, prin credința simplă și umilă a „celor săraci cu duhul” (cf. Mt 5,3), se reia contactul cu marile bogății pe care Cristos le-a încredințat și dăruit Bisericii, în special sacramentele, harul, milostivirea, dragostea față de frații suferinzi și bolnavi” (Angelus, 21.6.1987).
[43] Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Decr. Unitatis redintegratio, 4.
[44] Ibid. 8.
[45] Consiliul Pontifical pentru Unitatea Creștinilor, Îndrumar pentru aplicarea principiilor și normelor despre ecumenism (25.3.1993), 29 și 103.
[46] Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Const. dogm. Lumen gentium, 16.
[47] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scris. enc. Redemptor hominis (4.3.1979), 6.
[48] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scris. ap. Tertio millennio adveniente (10.11.1994), 52-53.
[49] Cf. Ioan Paul al II-lea Omilie la sfânta Liturghie pentru bolnavi în bazilica „S. Pietro” (11.2.1990).
[50] Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Const. dogm. Lumen gentium, 41; Ioan Paul al II-lea Scris. ap. Salvifici doloris (11.2.1984).
[51] Conc. Ecum. Vat. II, Const. dogm. Lumen gentium, 8; cf. Decr. Unitatis redintegratio, 6-7.
[52] Ioan Paul al II-lea, Scris. enc. Redemptoris Mater (25.3.1987), 37.
[53] În schimb, din punct de vedere pastoral, este oportun ca sacramentele Botezului, Mirului și Căsătoriei să fie celebrate în parohiile de reședință, ajutându-i pe credincioși să culeagă semnificația comunitară a acestor sacramente; cf. Ioan Paul al II-lea, Exort. ap. Christifideles laici (30.12.1998), 26.
[54] Codul de drept canonic, can. 1232. În acest sens, de exemplu, Conferința Episcopală Franceză a elaborat un Statut al sanctuarelor.
[55] Consiliul Pontifical pentru Pastorala Migranților și Itineranților lucrează în acest sens, așa cum o dovedește organizarea celor două congrese mondiale (Roma, 26-29.2.1992 și Efes, Turcia, 4-7.5.1998) și cele două congrese la nivel regional (Mariapocs, Ungaria, 2-4.9.1986 și Pompei, Italia, 17-21.10.1998), cf. Actele de referință.
[56] De Spiritu Sanctom, III,11,80.
[57] Ioan Paul al II-lea, Scris. enc. Redemptoris Mater (25.3.1987), 47.
[58] Ioan Paul al II-lea amintește: „Știu foarte bine că fiecare popor, fiecare țară și chiar fiecare dieceză își are locurile sale sfinte în care am putea spune că inima întregului popor al lui Dumnezeu bate mai puternic: locuri ale unei întâlniri speciale dintre Dumnezeu și ființele umane; locuri în care Cristos locuiește într-o manieră specială în mijlocul nostru. Dacă aceste locuri sunt foarte adesea consacrate Mamei sale, aceasta ne arată într-o formă mai completă natura Bisericii sale”. Omilia din sanctuarul din Knock, Irlanda (30.9.1979).
[59] Ioan Paul al II-lea, Mesaj la Cel de-al III-lea Congres Misionar Latino-American (Bogota, 6.7.1987).
[60] Ioan Paul al II-lea, Scris. enc. Redemptoris Mater (25.3.1987), 28.
[61] Congregația pentru Cultul Divin, Scrisoarea circulară adresată președinților comisiilor liturgice naționale, Orientamenti e proposte per la celebrazione dell’anno mariano (3.4.1987), 78. Notitiae 23 (1987), p. 386.
[62] Paul VI, Exort. ap. Evangelii nuntiandi (8.12.1975), 82.
[63] Mesajul către pelerini de la primul Congres Mondial al Pastoralei pentru Sanctuare și Pelerinaje (Roma, 26-29 februarie 1992).

Autor: Arhiepiscopul Stephen Fumio Hamao
Traducător: pr. Anton Iștoc
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Editura Presa Bună
Publicarea în original: 08.05.1999
Publicarea pe acest sit: 08.04.2000
Etichete:

Lasă un răspuns