Sanctuarium in Ecclesia

Scrisoare apostolică a Sfântului Părinte Papa Francisc
în formă de „motu proprio”
11 februarie 2017

1. Sanctuarul are în Biserică o „mare valență simbolică”[1] și a deveni pelerini este o genuină mărturisire de credință. De fapt, prin contemplarea imaginii sacre, se atestă speranță de a simți mai puternică apropierea lui Dumnezeu care deschide inima la încrederea de a fi auziți și ascultați în dorințele cele mai profunde[2]. Evlavia populară, care este o „autentică exprimare a acțiunii misionare spontane a poporului lui Dumnezeu”[3], găsește în sanctuar un loc privilegiat unde să poată exprima frumoasa tradiție de rugăciune, de evlavie și de încredințare în milostivirea lui Dumnezeu înculturate în viața fiecărui popor.

De fapt, încă din primele secole, s-a gândit la pelerinaj înainte de toate spre locurile în care Isus Cristos a trăit, a vestit misterul iubirii Tatălui și, mai ales, unde se afla un semn tangibil al învierii sale: mormântul gol. După aceea, pelerinii au pornit la drum spre locurile în care, conform diferitelor tradiții, se aflau mormintele apostolilor. În sfârșit, în decursul secolelor, pelerinajul s-a extins și la acele locuri, devenit de acum majoritatea, unde evlavia populară a atins cu mâna prezența misterioasă a Născătoarei de Dumnezeu, a sfinților și a fericiților[4].

2. Sanctuarele rămân până în zilele noastre în orice parte a lumii ca semn special al credinței simple și umile a credincioșilor, care au în aceste locuri sacre dimensiunea fundamentală a existenței lor credincioase. Aici experimentează în mod profund apropierea lui Dumnezeu, duioșia Fecioarei Maria și compania sfinților: o experiență de adevărată spiritualitate care nu poate să fie devalorizată, dacă nu se va mortifica acțiunea Duhului Sfânt și viața de har. Multe sanctuare au fost percepuți până acolo ca parte a vieții persoanelor, familiilor și comunităților încât au plăsmuit identitatea a întregi generații, ajungând să aibă incidență asupra istoriei unor națiuni.

Marele aflux de pelerini, rugăciunea umilă și simplă a poporului lui Dumnezeu alternată cu celebrările liturgice, realizarea atâtor haruri pe care mulți credincioși atestă că le-au primit și frumusețea naturală a acestor locuri permit să se verifice cum sanctuarele, în varietatea formelor lor, exprimă o oportunitate de neînlocuit pentru evanghelizarea timpului nostru.

3. Aceste locuri, în pofida crizei de credință care cuprinde lumea contemporană, sunt încă percepute ca spații sacre spre care trebuie să se meargă ca pelerini pentru a găsi un moment de pauză, de tăcere și de contemplare în viața adesea frenetică din zilele noastre. O dorință ascunsă face să apară în mulți nostalgia de Dumnezeu; și sanctuarele pot fi un adevărat refugiu pentru a se redescoperi pe ei înșiși și a regăsi forța necesară pentru propria convertire. În sfârșit, în sanctuar credincioșii pot primi un sprijin pentru drumul lor obișnuit în parohie și în comunitatea creștină. Această osmoză între pelerinajul la sanctuar și viața de toate zilele este un ajutor valoros pentru pastorație, pentru că îi permite să reînsuflețească angajarea de evanghelizare printr-o mărturie mai convinsă. De aceea, a merge spre sanctuar și a participa la spiritualitatea pe care o exprimă aceste locuri sunt deja un act de evanghelizare, care merită să fie valorizat datorită valorii sale pastorale intense[5].

4. Așadar, prin însăși natura sa, sanctuarul este un loc sacru unde proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu, celebrarea sacramentelor, îndeosebi a Reconcilierii și a Euharistiei, și mărturia carității exprimă marea angajare a Bisericii pentru evanghelizare; și de aceea se caracterizează ca loc genuin de evanghelizare, unde de la prima vestire până la celebrarea sfintelor taine se face vizibilă puternica acțiune cu care lucrează milostivirea lui Dumnezeu în viața persoanelor.

Prin spiritualitatea proprie a fiecărui sanctuar, pelerinii sunt conduși cu „pedagogia de evanghelizare”[6] la o angajare tot mai responsabilă fie în formarea lor creștină, fie în necesara mărturie de caritate care derivă din ea. În afară de asta, sanctuarul contribuie mult la angajarea catehetică a comunității creștine[7]; de fapt, transmițând în mod coerent cu timpurile mesajul care a generat întemeierea sa, îmbogățește viața credincioșilor, oferindu-le motivațiile pentru o angajare în credință (cf. 1Tes 1,3) mai matură și conștientă. În sfârșit, în sanctuar se deschide larg porțile pentru cei bolnavi, pentru persoanele neputincioase și, mai ales, pentru cei săraci, cei marginalizați, cei refugiați și migranți.

5. În lumina acestor considerații rezultă clar că sanctuarele sunt chemate să desfășoare un rol în noua evanghelizare a societății de astăzi și că Biserica este chemată să valorizeze pastoral mișcările inimii care se exprimă prin peregrinările la sanctuare și la locurile de devoțiune.

De aceea, voind să favorizeze dezvoltarea pastorației care este desfășurată în sanctuarele Bisericii, am decis să transfer la Consiliul Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări competențele care, în virtutea art. 97, 1º din constituția apostolică Pastor bonus, erau atribuite până acum Congregației pentru Cler precum și cele prevăzute în art. 151 din aceeași constituție cu privire la călătoriile din motive de evlavie, însă fără a prejudicia îndatoririle autorităților ecleziastice legitime și ale celor care, în virtutea legilor speciale, revin altor organisme cu privire la anumite sanctuare.

Prin urmare, stabilesc că în viitor va fi de datoria Consiliului Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări:

a) înființarea de sanctuare internaționale și aprobarea respectivelor statute, conform can. 1232-1233 CIC;

b) studierea și realizarea de măsuri care să favorizeze rolul evanghelizator al sanctuarelor și cultivarea religiozității populare în ele;

c) promovarea unei pastorații organice a sanctuarelor drept centre propulsoare ale noii evanghelizări;

d) promovarea de întâlniri naționale și internaționale pentru a favoriza o lucrare comună de reînnoire a pastorației evlaviei populare și a pelerinajului spre locuri de devoțiune;

e) promovarea formării specifice a lucrătorilor din sanctuare și din locurile de evlavie și devoțiune;

f) supravegherea pentru ca să fie oferită pelerinilor, în locurile respective, o asistență spirituală și eclezială coerentă și susținută care să permită cel mai mare rod personal al acestor experiențe;

g) valorizarea culturală și artistică a sanctuarelor conform via pulchritudinis ca modalitate specială a evanghelizării Bisericii.

Tot ceea ce am deliberat cu această scrisoare apostolică în formă de motu proprio poruncesc ca să fie respectat în toate părțile sale, în pofida oricărui lucru contrar chiar dacă de vrednic de menționare deosebită, și stabilesc ca să fie promulgat prin publicarea în cotidianul L’Osservatore Romano, intrând în vigoare la cincisprezece zile după promulgarea sa, și inserat apoi în Acta Apostolicae Sedis.

Dat în Cetatea Vaticanului la 11 februarie 2017,

Comemorarea liturgică a Sfintei Fecioare Maria de la Lourdes, al IV-lea an de pontificat

 Note:

[1] Congregația pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor, Directoriu despre evlavia populară și liturgie (2002), 263.
[2] Cf. A V-a Conferință Generală a Episcopatului Latinoamerican și din Caraibe, Documentul de la Aparecida, 29 iunie 2007, 259.
[3] Exortația apostolică Evangelii gaudium, 122.
[4] Cf. Consiliul Pontifical al Pastorației pentru Migranți și Itineranți, Pelerinajul în marele Jubileu din anul 2000 (25 aprilie 1998), 12-17.
[5] Cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 124.126.
[6] Paul al VI-lea, Exortația apostolică Evangelii nuntiandi, 48.
[7] Cf. Consiliul Pontifical al Pastorației pentru Migranți și Itineranți, Sanctuarul, amintire, prezență și profeție a Dumnezeului celui viu (8 mai 1999), 10.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 11.02.2017
Publicarea pe acest sit: 01.04.2017
Etichete:

Comments are closed