Salutul PF Teoctist la vizita Papei la Palatul Patriarhiei

Cuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist
la întâlnirea Sanctității Sale Papa Ioan Paul II
cu membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
la Palatul Patriarhiei din București
8 mai 1999

Sanctitatea Voastră,

În numele membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, am cinstea să adresez Episcopului Romei și Primat al Bisericii Catolice, urarea frățească de bun venit în mijlocul nostru, împreună cu salutul și mărturisirea pascală „Hristos a înviat!”. Suntem încredințați că Hristos Domnul este în mijlocul nostru, neîndoindu-ne că întâlnirea de astăzi este vrerea Tatălui și lucrarea Duhului Sfânt. De aceea, Îl rugăm pe Hristos, Cel preaslăvit și înviat, să trimită și acum asupra noastră, ca odinioară Apostolilor, binecuvântarea și pacea Sa dumnezeiască.

Sinodul Episcopilor unei Biserici locale, așa cum este cel al Bisericii Ortodoxe Române, este manifestarea Bisericii în comuniune, epifanie locală a sobornicității Bisericii Universale. Fiecare Episcop poartă cu sine obștea de preoți, monahi și credincioși pe care o slujește. Episcopul, aflat în comuniune de credință, sacramentală și canonică cu ceilalți Episcopi, realizează împreună cu comunitatea sa deplinătatea eclezială a Bisericii lui Hristos. Sinodalitatea, prezidată de primus inter pares este forma de unitate care poartă în ea, în ciuda slăbiciunilor omenești, reflexul Tainei Sfintei Treimi.

Suntem recunoscători Bunului Dumnezeu pentru faptul că există deja o tradiție pozitivă a relațiilor dintre Bisericile noastre. „Întoarcerea la izvoare”, la practica Bisericii primului mileniu, a fost punctul comun de referință care a schimbat radical perspectivele și atitudinile dintre creștinătatea catolică și cea ortodoxă. Dialogul teologic dinte cele două Biserici, inaugurat la începutul anilor ’80 – în ciuda perioadei de criză pe care o traversează în ultimii ani și pe care dorim și ne străduim cu toții să o depășim cât mai repede – a reușit elaborarea unei vizite comune în direcția unei teologii a comuniunii, recuperând, în scurt timp, mult din ceea ce a pierdut în mileniul al doilea.

Documentul de la Balamand (Liban, iunie 1993) consacră un vocabular ecumenic nou, care învederează o îndelung așteptată schimbare de înțelegere și de atitudine: „Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă – se spune în document – se recunosc reciproc în calitate de Biserici surori” [1]. Folosind o astfel de adresare pozitivă, cele două Biserici înțeleg că o serie de metode de misiune și modele de unitate din trecut, care au creat tensiuni între Bisericile noastre, devin inacceptabile.

În acest context nădăjduim că vizita Sanctității Voastre în România se va constitui într-un imbold pozitiv pentru dialogul deja aducător de roade, angajat de Biserica noastră cu Biserica Greco-Catolică din România. În lumina înțelegerii pe această temă din cadrul dialogului teologic internațional ortodox-catolic și a realității confesionale și pastorale de astăzi din România, sperăm să depășim și divergențele nesoluționate încă prin asigurarea liniștei credincioșilor noștri spre o pace confesională definitivă.

Desigur, pe drumul spre „comuniunea deplină” există încă răni ale trecutului care nu s-au vindecat definitiv, dar hotărârea de a salva elementele de unitate ce aparțin Bisericilor noastre și de a stărui pentru mărturisirea integrală a aceleiași credințe este fermă și constantă.

Sanctitatea Voastră,

Biserica Ortodoxă Română este concentrată în această perioadă de răscruce asupra câtorva mari priorități pastorale, misionare, diaconale și ecumenice, care s-au impus slujirii noastre în anii din urmă.

Odată cu descătușarea țării de strâmtoarea totalitarismului, în 1989, după decenii de restricții și umilințe, am trăit cu nespusă bucurie dobândirea libertății plenare de a-L mărturisi pe Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu face acum să rodească jertfele fraților noștri care au suferit pentru Hristos în acea perioadă, jertfe care s-au altoit pe moștenirea de credință a strămoșilor. Trebuie spus în același timp că flacăra credinței nu s-a stins în acei ani grei, jertfa cea nesângeroasă nu a încetat a se aduce pe sfintele altare ale bisericilor din satele și orașele României, Biserica împlinindu-și astfel, cu multe eforturi și sacrificii, lucrarea sa specifică esențială, aceea de a mărturisi pe Hristos și de a sfinți pe om și lumea înconjurătoare, în ciuda slăbiciunii unora dintre noi.

Am învățat atunci, mai mult ca oricând, că viața liturgică, sacramentală a Bisericii a fost și trebuie să rămână temelia de neclintit a credinței și a viețuirii creștine. Lucrarea Bisericii este, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, aceea de a transmite lumii prin har, bunătățile și darurile pe care Dumnezeu le are prin fire [2].

Astăzi, însă, ne aflăm în fața unei exigențe misionare noi, de copleșitoare însemnătate, provocate de înviorarea credinței, de necesitatea transmiterii tradiției celei sănătoase către generația tânără și de reîncreștinarea societății secularizate.

Biserica noastră are astăzi o mare răspundere pentru renașterea morală și spirituală a societății românești. Suntem conștienți că aportul fundamental al Bisericii la însănătoșirea vieții sociale românești este acela de a modela oameni cu frică de Dumnezeu, oameni credincioși, oameni care să aibă „Duhul lui Dumnezeu” (1 Cor. 7, 40), eliberați de robia patimilor și pătrunși de duhul jertfelnicei și al iubirii de semeni. Așa cum afirmă un mare teolog ortodox român, „Biserica nu poate crea o știință, o tehnică, o industrie creștină; dar ea poate pregăti savanți creștini, artiști creștini, scriitori creștini, industriași creștini, comercianți creștini, economiști creștini, funcționari creștini” [3]. Prin aceștia poate transmite Biserica duhul evanghelic întregului organism social. Responsabilitatea Bisericii noastre față de societatea românească este, așadar, mult mai largă decât angajarea nemijlocită în vreun domeniu sau altul al vieții obștești. Totuși, cu mijloacele modeste care ne stau la îndemână ne străduim să venim în ajutorul fraților noștri ce cunosc încercarea, năpăstuiți de toate vârstele, pe care obștea îi trecea adesea cu vederea. Nerecuperarea bunurilor de care a fost deposedată Biserica ne împiedică, din păcate, la o activitate mai susținută în acest sens.

În spiritul învățăturii sale, Biserica noastră pune preț, înainte de toate, pe valoarea unică a fiecărei persoane umane, valoare dată de prezența chipului lui Dumnezeu în orice om. Totodată, Biserica Ortodoxă Română contribuie la păstrarea identității noastre naționale în deplinul respect față de specificul etnic sau religios al tuturor minorităților de la noi.

În privința legăturilor cu Biserica și confesiunile creștine din țară, am reluat, în condiții noi de libertate, practica rodnică din trecut, a conferințelor teologice interconfesionale, creîndu-se în același timp structuri ecumenice noi. Dorim, de asemenea, formarea împreună cu Biserica Catolică de ambele rituri și cu alte confesiuni creștine din România, a unui Consiliu Național Ecumenic.

Sanctitatea Voastră,

Ierarhii și clericii Bisericii Ortodoxe Române veghează și lucrează pentru a rămâne în slujba credincioșilor acesteia, bărbați și femei, tineri sau vârstnici, sprijinindu-și activitatea lor de zi cu zi, pe Evanghelia iubirii lui Hristos. Astfel, rămânem credincioși principiului sobornicesc, conform căruia: „apărătorul credinței este Însuși Trupul Bisericii, adică poporul însuși, care vrea ca mărturisirea credinței lui să rămână veșnic neschimbată și identică cu cea a părinților săi”, cum afirmă Enciclica Patriarhilor ortodocși din 1848.

În ceea ce privește ecumenismul, noi vrem să aducem în sânul mișcării ecumenice, experiența misiunii noastre specifice. După rânduiala lui Dumnezeu și lucrarea Duhului Sfânt, fiecare Biserică locală se bucură de harisme specifice, determinante pentru contribuția sa la strădaniile creștinilor pentru refacerea unității vizibile a Bisericii. Astfel, simbioza dintre limba noastră de origine latină și credința ortodoxă, care ține de identitatea Bisericii noastre a constituit și constituie un ideal foarte prețios de legătură între Apus și Răsărit. Chemarea, harisma și răspunderea Bisericii Ortodoxe din România, împreună cu cea a Bisericii Ortodoxe Universale a fost de a păstra și mărturisi de-a lungul istoriei „credința dată sfinților o dată pentru totdeauna” (Iuda 1, 3), așa cum această credință a fost cristalizată în tradiția patristică și mărturisirea dogmatică a Sinoadelor Ecumenice, recunoscute prin consensul Bisericii Universale.

Sanctitatea Voastră,

În împlinirea Anului Jubiliar 2000, la cumpăna dintre milenii creștine, Biserica noastră, împreună cu toate Bisericile Ortodoxe surori, este conștientă de importanța mărturiei și acțiunii tuturor creștinilor pentru viitorul creștinismului și al lumii, în condiții complexe, fără precedent.

De aceea, socotim că Biserica trebuie să-și manifeste vocația s-a profetică printr-o cercetare riguroasă – după pilda Părinților Bisericii și, în special a Părinților capadocieni – a spiritului culturii și civilizației actuale, asimilând ceea ce este ziditor pentru om și lume și înlăturând acele aspecte care îndepărtează pe om de Dumnezeu Cel adevărat și de calea împlinirii sale plenare. Îngrijorată de agravarea pericolelor care amenință umanitatea întreagă – imoralitatea, dezechilibrele economice, conflictele armate, problema ecologică etc. – Biserica atrage luarea aminte că rădăcina tuturor relelor se află în îndepărtarea omului de Dumnezeu, exacerbarea egocentrismului, pe fondul unei societăți umane tot mai secularizate.

De aceea, suntem conștienți că energiile Bisericii, eliberate în ultimii ani, trebuie îndreptatea spre lucrarea misionară și ecumenică comună. Ortodoxia noastră românească, ca de altfel și întreaga zestre spirituală a României, poate constitui o putere inspiratoare pentru menținerea și îmbogățirea sufletului creștin al Europei.

Împărtășim convingerea că pentru a fi o unitatea adevărată și durabilă, unitatea Europei trebuie să fie mai întâi de toate o unitate spirituală, pe care doar Evanghelia Mântuitorului Hristos o poate oferi. Noi dorim să prezentăm Europei tezaurele noastre spirituale specifice ca temei al unității spre care tind popoarele europene, pentru propriul lor bine și spre binele comun al întregii umanități.

Fiți binevenit în mijlocul nostru, al ierarhilor, preoților și credincioșilor Bisericii Ortodoxe din România și al altor Biserici și comunități religioase din această țară. Poporul aici de față, personalități ale vieții publice românești prezente în această sală, precum și membrii Corpului Diplomatic Vă salută și Vă asigură de prețuirea lor.

În numele tuturor, Vă îmbrățișez cu iubire și rugăm pe Dumnezeu să binecuvânteze întâlnirea noastră.

Notă:

Au fost de față pe lângă membrii Sfântului Sinod și membrii delegației papale, Episcopatul catolic de ambele rituri din România, personalități ale vieții publice din România și membrii Corpului Diplomatic acreditați la București.

[1] Cap. 14
[2] Capete gnostice II 90
[3] Teodor M. Popescu, Biserica și Cultura, p. 228

Autor: PF Teoctist
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Presa Bună
Publicarea în original: 08.05.1999
Publicarea pe acest sit: 05.05.2009
Etichete:

Lasă un răspuns