Prima predică de Postul Mare a pr. Cantalamessa

Prima predică de Postul Mare 2015
a părintelui Raniero Cantalamessa
vineri, 27 februarie 2015

Un timp de „inspirație” pentru noua evanghelizare

Aș vrea să profit de absența Sfântului Părinte, în această primă meditație de Postul Mare, pentru a propune o reflecție despre Exortația sa apostolică Evangelii gaudium, pe care n-aș fi îndrăznit s-o fac în prezența sa. Desigur, nu va fi vorba despre un comentariu sistematic, ci numai să reflectăm împreună și să ne însușim câteva puncte calificatoare ale sale.

1. Întâlnirea personală cu Isus din Nazaret

Scrisă la încheierea sinodului episcopilor despre noua evanghelizare, exortația prezintă trei poli de interes care se împletesc între ei: subiectul, obiectul și metoda evanghelizării: cine trebuie să evanghelizeze, ce trebuie să se evanghelizeze și cum trebuie să se evanghelizeze. Cu privire la subiectul care evanghelizează, papa spune că el este constituit din toți botezații: „În virtutea Botezului primit, fiecare membru al Poporului lui Dumnezeu a devenit discipol misionar (cf. Mt28,19). Fiecare botezat, oricare ar fi funcția sa în Biserică și gradul de instruire al credinței sale, este un subiect activ de evanghelizare și ar fi nepotrivit să se gândească o schemă de evanghelizare dusă înainte de actori calificați în care restul poporului credincios ar fi numai receptor al acțiunilor lor. Noua evanghelizare trebuie să implice un nou protagonism al fiecăruia dintre cei botezați” (nr. 120). Această afirmație nu este nouă. O exprimase fericitul Paul al VI-lea în Evangelii nuntiandi, sfântul Ioan Paul al II-lea în Christifideles laici; Benedict al XVI-lea a insistat asupra rolului special rezervat în ea familiei1. Chiar înainte de toate acestea, chemarea universală la evanghelizare a fost proclamată cu decretul Apostolicam actuositatem al Conciliului al II-lea din Vatican. Am auzit odată un laic american începând astfel o intervenție a sa de evanghelizare: „Două mii cinci sute de episcopi, reuniți în Vatican, mi-au scris să vin să vă vestesc Evanghelia”. Desigur, toți erau curioși să știe cine erau aceștia. și atunci el, care era și un om plin de umor, a explicat că cei două mii cinci sute de episcopi erau cei reuniți în Vatican pentru Conciliul al II-lea din Vatican și au scris documentul despre apostolatul laicilor. Avea perfect dreptate: acel document nu era adresat tuturor și nimănui; era adresat fiecărui botezat și el îl lua pe bună dreptate ca adresat lui personal.

Așadar, nu în acest punct trebuie căutată noutatea din EG a papei Francisc. El nu face decât să reafirme ceea ce predecesorii săi au transmit în mai multe rânduri. Noutatea trebuie căutată în altă parte, în apelul pe care-l adresează cititorilor la începutul scrisorii și care constituie, cred, inima întregului document: „Îl invit pe fiecare creștin, în orice loc și situație s-ar afla, chiar astăzi să reînnoiască întâlnirea personală cu Isus Cristos sau, măcar, să ia decizia de a se lăsa întâlnit de El, de a-l căuta în fiecare zi fără încetare. Nu există motiv pentru care cineva să poată crede că această invitație nu este pentru el” (EG, nr. 3).

Asta înseamnă că scopul ultim al evanghelizării nu este transmiterea unei doctrine, ci întâlnirea cu o persoană, Isus Cristos. Posibilitatea unei astfel de întâlniri față în față depinde de faptul că Isus, înviat, este viu și dorește să meargă alături de fiecare credincios, așa de real cum mergea cu cei doi discipoli pe drumul spre Emaus; mai mult, cum era în însăși inima lor atunci când se întorceau în Ierusalim, după ce l-au primit în pâinea frântă.

În limbajul catolic „întâlnirea personală cu Isus” n-a fost niciodată un concept foarte familiar. În loc de întâlnire „personală” se prefera ideea de întâlnire eclezială, adică aceea care are loc prin sacramentele Bisericii. Expresia avea, pentru urechile noastre de catolici, rezonanțe în mod vag protestante. Papa nu se gândește desigur la o întâlnire personală care o înlocuiește pe cea eclezială; vrea doar să spună că întâlnirea eclezială trebuie să fie și o întâlnire liberă, voită, spontană, nu pur nominală, juridică sau obișnuită.

Pentru a înțelege ce înseamnă a realiza o întâlnire personală cu Isus trebuie să aruncăm o privire, oricât ar fi ea de sumară, la istoria Bisericii. Cum se devenea creștini în primele trei secole ale Bisericii? Cu toate diferențele de la individ la individ și de la loc la loc, acest lucru avea loc după o lungă inițiere, catecumenatul, și era rodul unei decizii personale, câteodată și riscantă datorită posibilității martiriului.

Lucrurile s-au schimbat când creștinismul a devenit, mai întâi religie tolerată (edictul lui Constantin din 313) și apoi, în scurt timp, religie favorită, ba chiar impusă. La începutul secolului al V-lea, împăratul Teodosiu al II-lea a dat o lege conform căreia botezații puteau să aibă acces la funcțiile publice. La asta s-a adăugat faptul invaziilor barbare care în scurt timp a schimbat complet organizarea politică și religioasă a imperiului. Europa occidentală a devenit un ansamblu de regate barbare, cu o populație în unele cazuri ariană, în majoritate păgână.

În regiunile din vechiul imperiu (mai ales în Orient și în Italia centrală-sudică) a deveni creștini nu mai era o decizie a individului ci a societății, așa încât botezul se administra de acum aproape întotdeauna copiilor. Cât privește regatele barbare, în interiorul lor era în vigoare obiceiul că populația urma decizia conducătorului. Atunci când, în noaptea de Crăciun din anul 498 sau 499, regele francilor Clovis a fost botezat la Reims de episcopul sfântul Remigiu, tot poporul său l-a urmat. (Este motivul pentru care Franța a avut titlul de „Fiica întâi-născută a Bisericii”). Începea astfel practica botezului în masă; înainte de Reforma protestantă era în vigoare norma: „Cuius regio, eius et religio”: religia regelui era și religia regatului.

În această situație, accentul nu mai este pus pe momentul și pe modul cu care se devine creștini, adică pe venirea la credință, ci pe exigențele morale ale credinței însăși, pe schimbarea obiceiurilor; cu alte cuvinte, pe morală. Cu toate acestea, situația era mai puțin gravă decât ne poate apărea nouă astăzi deoarece, cu toate incoerențele pe care le știm, totuși familia, școala, cultura și puțin câte puțin și societatea ajutau, aproape spontan, să absoarbă credința. Fără a calcula că, încă de la începutul noii situații, s-au născut forme de viață, cum este monahismul și apoi diferitele ordine călugărești, în care botezul era trăit în toată radicalitatea sa și viața creștină rod al unei decizii personale, adesea eroice.

Această situație numită „de creștinătate” s-a schimbat radical și nu este cazul aici să ne oprim ca să ilustrăm timpurile și modurile schimbării. Ne este suficient să știm că nu mai este ca în secolele trecute în care s-au format cea mai mare parte din tradițiile noastre și însăși mentalitatea noastră. Venirea modernității, începută cu umanismul, accelerată de revoluția franceză și de iluminism, emanciparea statului de Biserică, exaltarea libertății individuale și a autodeterminării și pentru a termina secularizarea radicală care a rezultat, au schimbat profund situația credinței în societate.

De aici urgența unei noi evanghelizări, adică a unei evanghelizări care să pornească de la baze diferite de cele tradițională și care să țină cont de noua situație. Este vorba în practică de a crea pentru oamenii de astăzi ocazii care să le permită, în noul context, acea decizie personală liberă și matură pe care creștinii o luau la început când primeau botezul și care făcea din ei creștini reali și nu numai nominali.

2. Cum să răspundem la noile exigențe?

Desigur nu suntem primii care punem problema. Pentru a nu merge și mai înapoi, amintim instituirea, în 1972, a „Ritualului Inițierii Creștine a Adulților” (RICA) care propune un soi de drum catecumenal pentru botezul adulților. În unele țări cu religie mixtă, unde multe persoane cer botezul când sunt adulți, acest instrument s-a dovedit de mare eficacitate.

Dar ce-i de făcut pentru masa creștinilor deja botezați care trăiesc ca niște creștini pur și simplu cu numele și nu de fapt, complet străini de Biserică și de viața sacramentală? Răspunsul la această problema a venit mai mult de la Dumnezeu însuși decât de la inițiativa umană. Și sunt nenumăratele mișcări ecleziale, agregări laicale și comunități parohiale reînnoite, apărute după conciliu. Contribuția comună a tuturor acestor realități, chiar și în varietatea foarte mare de stil și de consistență numerică, este că ele sunt contextul și instrumentul care permite atâtor persoane adulte să facă o alegere personală pentru Cristos, să ia în serios botezul lor, să devină subiecți activi ai Bisericii. Sfântul Ioan Paul al II-lea vedea în aceste mișcări și comunități parohiale vii „semnele unei noi primăveri a Bisericii”. În Novo millennio ineunte scria: „Mare importanță pentru comuniune are obligația de a promova diferitele realități agregative, care fie în formele mai tradiționale, fie în cele mai noi ale mișcărilor ecleziale, continuă să dea Bisericii o vivacitate care este dar al lui Dumnezeu și constituie o autentică «primăvară a Duhului»”2.

În același sens s-a exprimat, în diferite ocazii, Benedict al XVI-lea. În omilia de la Liturghia crismei din Joia Sfântă din anul 2012 a spus: „Cine privește la istoria epocii post-conciliare poate să recunoască dinamica adevăratei reînnoiri, care a asumat adesea forme neașteptate în mișcări pline de viață și care face aproape tangibile vivacitatea inepuizabilă a sfintei Biserici, prezența și acțiunea eficace a Duhului Sfânt.

3. De ce evanghelia umple de bucurie inima și viața credinciosului

Dar acum să ne întoarcem la scrisoarea papei Francisc. Ea începe cu cuvintele din care este luat titlul documentului: „Bucuria Evangheliei umple inima și viața întreagă a celor care se întâlnesc cu Isus”. Există o legătură între întâlnirea personală cu Isus și experiența de bucurie a Evangheliei. Bucuria Evangheliei se experimentează numai stabilind un raport intim, de la persoană la persoană, cu Isus din Nazaret.

Dacă nu vrem ca să rămână cuvintele numai cuvinte, trebuie, la acest punct, să ne punem o întrebare: de ce ar fi Evanghelia izvor de bucurie? Expresia este numai un slogan comod sau corespunde adevărului? Mai mult, și mai înainte: de ce Evanghelia se numește așa: euangelion, adică veste bună, veste frumoasă, bucuroasă? Calea cea mai bună pentru a descoperi asta este să pornim de la momentul în care acest cuvânt apare pentru prima dată în Noul Testament și mai precis pe buzele lui Isus. Marcu, la începutul evangheliei sale, rezumă în puține cuvinte mesajul fundamental pe care Isus îl predica în cetățile și satele unde mergea după botezul său în Iordan: „După ce Ioan a fost închis, Isus a venit în Galileea, predicând evanghelia lui Dumnezeu și spunând: S-a împlinit timpul și s-a apropiat împărăția lui Dumnezeu. Convertiți-vă și credeți în evanghelie!” (Mc 1,14-15).

La prima vedere aceasta nu este în mod precis o veste „bună”, o veste veselă; sună mai degrabă ca o chemare severă, un apel auster la schimbare. În acest sens, ea ne este propusă la începutul Postului Mare, în evanghelia din prima duminică, și de unii însoțește ritul cenușii pe cap: „Convertiți-vă și credeți în evanghelie!”. Pentru aceasta este vital să înțelegem adevăratul sens al acestui început al evangheliei.

Sensul adevărat al mesajului lui Isus a fost întunecat de o traducere imperfectă a termenului original metanoeite. Vulgata traducea acest cuvânt, în Mc 1,15 cu paenitemini și în Fap 2,38 cupaenitentiam agite, adică să vă căiți, faceți pocăință. Cu această semnificație ascetică termenul a intrat în limbajul comun al Bisericii și în predica sa, în timp ce sensul adevărat al cuvântului este cel al unei schimbări complete a minții, o intrare într-o ordine de idei complet nouă.

Înainte de Isus, a se converti însemna întotdeauna „a se întoarce înapoi” (așa cum indică același termen folosit, în ebraică, pentru această acțiune, adică termenul shub); însemna a se întoarce la alianța încălcată, printr-o reînnoită respectare a legii. Spune Domnul prin gura profetului Zaharia: „Întoarceți-vă la mine […], întoarceți-vă de pe căile voastre rele” (Zah 1,3-4; cf. și Ier 8,4-5). Prin urmare, convertirea are o semnificația în mod principal ascetică, morală și penitențială și se realizează schimbând conduita de viață. Convertirea este văzută ca o condiție pentru mântuire; sensul este: convertiți-vă și vă veți mântui; convertiți-vă și mântuirea va veni la voi.

Aceasta este semnificația predominantă pe care cuvântul convertire îl are și pe buzele lui Ioan Botezătorul (cf. Lc 3,4-6). Însă în gura lui Isus această semnificație se schimbă; nu pentru că Isus se distra să schimbe sensul cuvintelor, ci pentru că realitatea s-a schimbat cu El. Semnificația morală trece în planul al doilea (cel puțin la începutul predicării sale), față de o semnificație nouă, până atunci necunoscută. A se converti nu mai înseamnă a se întoarce înapoi; înseamnă mai degrabă a face un salt înainte și a intra, prin credință, în Împărăția lui Dumnezeu care a venit în mijlocul oamenilor. A se converti înseamnă a lua așa-numita „decizie a orei”, în fața realizării promisiunilor lui Dumnezeu.

„Convertiți-vă și credeți” nu înseamnă două lucruri diferite și succesive, ci aceeași acțiune: convertiți-vă, adică credeți; convertiți-vă crezând! Asta afirmă și sfântul Toma de Aquino: „Prima conversio fit per fidem”, prima convertire constă în a crede3. Convertirea și mântuirea și-au schimbat locul. Nu mai este: păcat – convertire – mântuire („Convertiți-vă și veți fi mântuiți; convertiți-vă și mântuirea va veni la voi), ci mai degrabă: păcat – mântuire – convertire („Convertiți-vă pentru ca să fiți mântuiți; pentru că mântuirea a venit la voi”). Oamenii nu s-au schimbat, nu sunt nici mai buni nici mai răi decât înainte, Dumnezeu e cel care s-a schimbat și, la plinirea timpului, l-a trimis pe Fiul său pentru ca să primim adopția ca fii (cf. Gal 4,4).

Multe parabole evanghelice nu fac decât să reafirme această veste bună inițială. Una este cea a ospățului. Un rege care face un ospăț de nuntă pentru fiul său; la ora stabilită i-a trimis pe servitorii săi să-i cheme pe cei invitați (cf. Mt 22,1 șu). Aceștia nu plătiseră dinainte prețul, așa cum se face la prânzurile sociale; nu, ospățul este gratuit. Este vorba numai de a accepta sau de a refuza invitația. O alta este parabola oii rătăcite. Isus o încheie cu cuvintele: „Tot așa, vă spun, va fi mai mare bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se convertește” (Lc 15,10). Dar în ce a constat convertirea oii? Oare ea s-a întors la staul pe propriile copite? Nu, păstorul e cel care a mers să o ia și a dus-o înapoi la staul pe umerii săi. De ea a depins numai faptul de a se lăsa luată pe umeri.

Sfântul Paul, în Scrisoarea către Romani (3,21 șu), va fi vestitorul nepotolit al acestei extraordinare noutăți evanghelice, după ce Isus l-a făcut să aibă experiența dramatică în viața sa. Așa evocă el faptul care a schimbat cursul vieții sale: „Dar cele [a fi circumcis, evreu, fără cusur cât privește respectarea legii] care erau pentru mine un câștig, de dragul lui Cristos, eu le-am considerat o pierdere, ba mai mult, de acum consider că toate sunt o pierdere în comparație cu superioritatea cunoașterii lui Cristos Isus Domnul meu. De dragul lui am pierdut toate și le consider gunoi ca să-l câștig pe Cristos și să mă aflu în el, fără a avea justificarea mea proprie, care vine din Lege, ci pe aceea care vine din credința în Cristos, justificarea ce vine de la Dumnezeu, bazată pe credință” (Fil 3,7-9).

Iată pentru ce evanghelia se numește evanghelie pentru că este izvor de bucurie. Ea ne vorbește despre un Dumnezeu care, din pur har, ne-a venit în întâmpinare în Fiul său Isus. Un Dumnezeu care „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (In 3,16).

Mulți își amintesc din evanghelie aproape numai fraza lui Isus: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunțe la sine, să-și ia crucea și să mă urmeze” (Mt 16,24) și se conving că evanghelia este sinonimă a suferinței și a renunțării la sine, și nu a bucuriei. Dar să aprofundăm discursul: „să mă urmeze”, unde? La Calvar, la moartea pe cruce? Nu, în evanghelie, asta constituie penultima etapă, niciodată ultima. Să mă urmeze prin cruce la înviere, la viață, la bucuria fără sfârșit!

4. Credința și faptele și Duhul Sfânt

Dar astfel nu reducem evanghelia la o singură dimensiune, aceea a credinței, neglijând faptele? Și cum să conciliem explicația tocmai expusă cu alte texte din Noul Testament unde cuvântul convertire este adresat celui care deja a crezut? Apostolilor care-l urmau de mult timp Isus le-a spus într-o zi: „Dacă nu vă veți întoarce și nu veți deveni asemenea copiilor, nu veți intra în împărăția cerurilor” (Mt 18,3); Ioan, în Apocalips, repetă fiecăreia dintre cele șapte biserici imperativul „convertește-te” (metanoeson), unde sensul incontestabil al cuvântului este: întoarce-te la fervoarea primară, fii vigilent, săvârșește faptele de dinainte, încetează să te cuibărești în iluzia că este în ordine cu Dumnezeu, ieși din lâncezeala ta! (cf. Ap 2-3).

Lucrul care se explică printr-o simplă analogie cu ceea ce se întâmplă cu viața fizică. Copilul nu poate să facă nimic pentru a fi zămislit în sânul mamei; are nevoie de iubirea a doi părinți care îi dau viața; dar odată venit la lumină trebuie să pună în acțiune plămânii săi, să respire, să sugă laptele, altminteri viața primită se stinge. În acest sens trebuie înțeleasă fraza sfântului Iacob: „Credința fără fapte este moartă” (Iac 2,26), adică în sensul că fără fapte credința „moare”.

Acesta este și sensul pe care teologia catolică l-a dat mereu definiției pauline a „credinței care lucrează prin iubire” (Gal 5,6). Nu ne mântuim prin faptele bune, dar nu ne mântuim fără faptele bune: putem rezuma astfel ceea ce conciliul din Trento spune despre acest punct și ceea ce dialogul ecumenic îl face tot mai împărtășit printre creștini.

Exortația apostolică a papei Francis reflectează asupra acestei sinteze între credință și fapte. După ce a început vorbind despre bucuria evangheliei care umple inima, în corpul scrisorii el amintește toți acei mari „nu” pe care evanghelia îi rostește împotriva egoismului, nedreptății, idolatriei banului, și toți acei mari „da” pe care ea ne stimulează să-i spunem slujirii celorlalți, angajării sociale, săracilor. Este demonstrația că întâlnirea personală cu Isus, despre care ne vorbea la începutul scrisorii, este cu totul altceva decât o experiență intimistă și individualistă; dimpotrivă, devine impulsul principal pentru evanghelizare și sfințirea personală.

Totuși, exigența de angajare pe care evanghelia o comportă nu atenuează promisiunea de bucurie cu care Isus inaugurează activitatea sa și papa începe exortația sa, ba chiar o întărește. Acel har pe care Dumnezeu l-a oferit oamenilor trimițându-l pe Fiul său în lume, acum, când Isus a murit și a înviat și l-a trimis pe Duhul Sfânt, nu-l lasă pe credincios singur să se confrunte cu exigențele legii și obligației; ci face în el și cu el, prin har ceea ce îi poruncește. Îl face să fie „copleșit de bucurie în ciuda tuturor necazurilor” (2Cor 7,4).

Este certitudinea cu care papa Francisc încheie exortația sa. Duhul Sfânt, amintește el, „vine în ajutorul slăbiciunii noastre” (Rom 8,26) (EG, nr. 280). El este marea noastră resursă. Bucuria promisă de evanghelie este rod al Duhului (Gal 5,21) și nu se menține decât grație unui contact continuu cu el.

Într-o întâlnire recentă cu liderii Fraternităților carismatice, papa Francisc a folosit exemplul cu ceea ce se întâmplă în respirația umană4. Ea se face în două faze: există inspirația cu care se primește aer și există expirația cu care se dă afară aerul. Sunt, spunea el, un simbol frumos a ceea ce trebuie să se întâmple în organismul spiritual. Noi inspirăm oxigenul care este Duhul Sfânt prin rugăciune, meditarea cuvântului lui Dumnezeu, sacramente, mortificare, tăcere; îl revărsăm pe Duhul Sfânt când mergem spre ceilalți, în vestirea credinței și în faptele de caritate.

Timpul Postului Mare pe care abia l-am început este, prin excelență timp de inspirație. Să facem, în acest timp, respirații profunde; să umplem cu Duh Sfânt plămânii sufletului nostru și astfel, fără ca să ne dăm seama, respirația noastră va mirosi a Cristos. Post Mare binecuvântat tuturor!

Note
1 Benedict al XVI-lea, Discurs la Adunarea Plenară a Consiliului Pontifical pentru Familie, 2011.
2 Novo millennio ineunte, 46.
3 Sfântul Toma de Aquino, Summa theologiae, I-IIae, q. 113, a. 4.
4 Discurs adresat membrilor „Catholic Fraternity of Charismatic Covenant Communities and Fellowships”, vineri, 31 octombrie 2014.

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 27.02.2015
Publicarea pe acest sit: 01.03.2015
Etichete: ,

Lasă un răspuns