Prima predică de Advent a pr. Cantalamessa

Prima predică de Advent
a părintelui Raniero Cantalamessa
vineri, 5 decembrie 2014

I. „Pacea mea v-o dau vouă” (In 14,27). Pacea ca dar al lui Dumnezeu în Isus Cristos

1. Suntem în pace cu Dumnezeu!

Dacă s-ar putea asculta strigătul cel mai puternic care există în inima a miliarde de persoane, s-ar auzi, în toate limbile lumii, un singur cuvânt: pace! Actualitatea dureroasă a acestei teme, unită cu necesitatea de a reda cuvântului pace bogăția și profunzimea de semnificație pe care el îl îmbracă în Biblie, m-a determinat să dedic acestei teme meditațiilor de Advent din acest an. Ne va ajuta, sper, să ascultăm cu urechi noi vestea de Crăciun: „Pace pe pământ oamenilor pe care Dumnezeu îi iubește” și să începem și să trăim în interiorul nostru mesajul pe care Biserica se pregătește, ca în fiecare an, să-l adreseze lumii în Ziua Mondială a Păcii.

Începem ascultând vestea fundamentală cu privire la pace. Sunt cuvinte ale lui Paul în Scrisoarea către Romani:

„Așadar, justificați prin credință, avem pace de la Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos, prin care am obținut, în credință, posibilitatea de a ajunge la acest har în care ne aflăm și ne lăudăm în speranța gloriei lui Dumnezeu” (5,1-2).

Eu îmi mai amintesc ceea ce s-a întâmplat în ziua în care s-a terminat, pentru Italia, al doilea război mondial. Strigătul „Armistițiu! Pace!” a răsunat de la oraș la țară, din casă în casă. Era sfârșitul unui coșmar; gata cu teroarea, gata cu bombardamentele, gata cu foamea. Părea că în sfârșit se trăia din nou. Ceva de acest gen trebuia să provoace, în inimile credincioșilor, acea veste a apostolului: „Avem pace cu Dumnezeu! S-a făcut pacea! O nouă eră a început pentru omenire în raportul său cu Dumnezeu!”. Epoca lor a fost definită „o epocă de angoasă”1. Oamenii timpului aveau impresia (deloc neîntemeiată) unei condamnări care apăsa asupra capului lor; Paul o numește „mânia lui Dumnezeu care se revelează din cer asupra oricărei nelegiuiri” (Rom 1,18). De aici, riturile și cultele ezoterice de mijlocire care viermuiau în societatea păgână a timpului.

Când vorbim despre pace, noi suntem tentați să ne gândim aproape mereu la o pace orizontală: între popoare, între rase, clase sociale, religii. Cuvântul lui Dumnezeu ne învață că prima și cea mai esențială pace este cea verticală, între cer și pământ, între Dumnezeu și omenire. De ea depind toate celelalte forme de pace. Vedem asta în însăși relatarea creației. Până când Adam și Eva sunt în pace cu Dumnezeu, există pace înlăuntrul fiecăruia dintre ei între carne și spirit (erau goi și nu le era rușine), există pace între bărbat și femeie („carne din carnea mea”), între ființa umană și restul creației. Imediat cei ei se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu, totul intră în luptă: carnea împotriva spiritului (își dau seama că sunt goi), bărbatul împotriva femeii („femeia m-a amăgit”), natura împotriva omului (spini și necazuri), fratele împotriva fratelui, Cain împotriva lui Abel.

Pentru acest motiv m-am gândit să dedic această primă meditație păcii ca dar al lui Dumnezeu în Cristos Isus. În a doua meditație vom vorbi despre pacea ca misiune pentru care trebuie să lucrăm și în a treia despre pacea ca rod al Duhului, adică despre pacea interioară a sufletului. Sunt cele trei locuri ale păcii evocate într-un imn din Liturgia Orelor: „Pace între cer și pământ, pace între toate popoarele, pace în inimile noastre”2.

2. Pacea lui Dumnezeu promisă și dăruită

Vestea lui Paul tocmai ascultată presupune că s-a întâmplat ceva care a schimbat destinul omenirii. Dacă acum suntem în pace cu Dumnezeu înseamnă că înainte nu eram așa; dacă acum „nu mai este nicio condamnare” (Rom 8,1) înseamnă că înainte era o condamnare. Să vedem ce anume a produs o astfel de schimbare decisivă în raporturile dintre om și Dumnezeu.

În fața răzvrătirii omului – păcatul strămoșesc – Dumnezeu nu abandonează omenirea în voia destinului său, ci decide un plan nou pentru a-l reconcilia cu sine. Un exemplu banal, dar util pentru a înțelege, este ceea ce se întâmplă astăzi cu așa-numitele navigatoare satelitare instalate în mașini (GPS). Dacă la un moment dat șoferul nu urmează indicația dată lui de sus de navigator, cotește, de exemplu, la stânga și nu la dreapta, navigatorul în câteva clipe îi trasează un nou itinerar, pornind de la poziția în care se află, pentru a ajunge la destinația dorită. Așa a făcut Dumnezeu cu omul, decizând, după păcat, planul său de răscumpărare.

Pregătirea lungă începe cu alianțele biblice. Sunt ca să spunem așa „păci separate”. Mai întâi cu persoane singulare: Noe, Abraham, Iacob; apoi, prin Moise, cu întregul Israel care devine poporul alianței. Aceste alianțe, spre deosebire de cele umane, sunt mereu alianțe de pace, niciodată de război împotriva dușmanilor.

Însă Dumnezeu este Dumnezeu al întregii omeniri: „Sau este Dumnezeu numai al iudeilor? Nu și al păgânilor”, exclamă sfântul Paul (Rom 3,29). De aceea aceste alianțe antice erau în ele însele temporale, destinate să fie extinse într-o zi la întregul neam omenesc. De fapt, profeții începe să vorbească tot mai clar despre o „alianță nouă și veșnică”, despre o „alianță de pace” (Ez 37,26), care din Sion și din Ierusalim se va extinde la toate neamurile (cf. Is 2,2-5).

Această pace universală este prezentată ca o întoarcere la pacea inițială din Eden, cu imagini și simboluri pe care tradiția ebraică le interpretează în sens literal și cea creștină în sens spiritual:

„Vor schimba săbiile lor în fiare de plug și sulițele lor în seceri. Niciun neam nu va mai ridica sabia împotriva altui neam și nu vor mai învăța războiul” (Is 2,4). „Atunci, lupul va sta cu mielul și leopardul se va culca împreună cu iedul; vițelul, puiul de leu și animalele îngrășate vor fi împreună și un copilaș le va călăuzi” (Is 11,6-7).

Noul Testament vede realizate toate aceste profeții cu venirea lui Isus. Nașterea sa este revelată păstorilor cu vestirea: „Pace pe pământ oamenilor pe care Dumnezeu îi iubește!” (Lc 2,14). Isus însuși afirmă că a venit pe pământ ca să aducă pacea lui Dumnezeu: „Vă las, spune el, pacea; vă dau pacea mea” (In 14,27). În seara de Paști, în cenacol, cine știe cu ce vibrații divine, iese din gura sa de înviat cuvântul Shalom! Pace vouă! Ca în vestea îngerilor la Crăciun, el nu este numai un salut sau o urare, ci e ceva real ce este comunicat. Tot conținutul răscumpărării era cuprins în acel cuvânt.

Biserica apostolică nu încetează să proclame împlinirea tuturor promisiunilor de pace a lui Dumnezeu care a avut loc în Cristos. Vorbind despre Mesia care se va naște la Betleem în Iudeea, profetul Mihea prevestise: „El va fi pacea noastră!” (Mih 5,4); exact ceea ce Scrisoarea către Efeseni afirmă despre Cristos: „El este pacea noastră” (Ef 2,14).

3. Pacea, rod al crucii lui Cristos

Dar acum trebuie să ne punem o întrebare mai precisă. Cu simpla venire pe pământ Isus a restabilit pacea între cer și pământ? Este cu adevărat nașterea Domnului „nașterea păcii”, așa cum spunea sfântul Leon cel Mare3, sau este și, mai ales, moartea sa? Răspunsul este conținut în cuvântul lui Paul de la care am pornit: „Așadar, justificați prin credință, avem pace de la Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos” (Rom 5,1). Pacea vine din justificare prin credință și justificarea vine din jertfa lui Cristos pe cruce! (cf. Rom 3,21-26).

Mai mult, pacea este conținutul însuși al justificării. Aceasta nu constă numai în iertarea (sau, conform lui Luther, în neimputarea) păcatelor, adică în ceva pur negativ, într-o „luare” a ceva ce exista; comportă mai ales și un element pozitiv, un a pune ceva ce nu exista: pe Duhul Sfânt și, cu el, harul și pacea.

Un lucru este clar: nu se înțelege schimbarea radicală care a avut loc în raporturile cu Dumnezeu, dacă nu se înțelege ce anume s-a întâmplat în moartea lui Cristos. Orientul și Occidentul sunt unanimi în descrierea situației omenirii înainte de Cristos și în afara lui. Pe de o parte, existau oamenii care, păcătuind, contractaseră o datorie la Dumnezeu și trebuiau să lupte împotriva diavolului care îi ținea sclavi: lucruri pe care nu le puteau face, fiind datoria infinită iar ei prizonieri ai satanei de care ar fi trebuit să se elibereze. Pe de altă parte era Dumnezeu care putea să ispășească păcatul și să-l învingă pe satana, dar nu trebuia să facă asta, adică nu era obligat să facă asta, nefiind el datornicul. Era nevoie să existe cineva care să reunească în el însuși pe cel care trebuia să lupte și pe cel care putea să învingă, și asta e ceea ce s-a întâmplat cu Cristos, Dumnezeu și om. Așa se exprimă, în termeni destul de apropiați, printre greci Nicolae Cabasilas și printre latini sfântul Anselm de Aosta4.

Moartea lui Isus pe cruce este momentul în care Răscumpărătorul împlinește opera răscumpărării, distrugând păcatul și repurtând victoria asupra satanei. Ca om, ceea ce împlinește ne aparține: „Cristos Isus, care pentru noi a fost făcut de Dumnezeu înțelepciunea, dreptatea, sfințenia și mântuirea” (1Cor 1,30), pentru noi! Pe de altă parte, ca Dumnezeu, ceea ce realizează are o valoare infinită și poate mântui „pe toți cei care se apropie de el” (Evr 7,25).

Recent, a fost o profundă regândire cu privire la sensul jertfei lui Cristos. În 1972, gânditorul francez René Girard lansa teza conform căreia „violența este inima și sufletul secret al sacrului”5. De fapt, la originea și în centrul oricărei religii, inclusiv cea ebraică, este jertfa, ritul țapului ispășitor care comportă mereu distrugere și moarte. Însă deja înainte de această dată, acel studios s-a reapropiat de creștinism și la Paștele din anul 1959 a făcut publică „convertirea” sa, declarându-se credincios și întorcându-se la Biserică.

Acest lucru i-a permis să nu se oprească, în studiile următoare, la analizarea mecanismului violenței, ci să indice și cum să se iasă din el. Conform lui, Isus demască și strică mecanismul care sacralizează violența, făcând din el însuși voluntarul „țap ispășitor” al omenirii, victima nevinovată a întregii violențe. Cristos, spunea deja Scrisoarea către Evrei (Evr 9,11-14), n-a venit cu sângele altuia, ci cu sângele său. N-a făcut victime, ci s-a făcut victimă. Nu a pus propriile păcate pe umerii altora – oameni sau animale -; a pus păcatele celorlalți pe umerii săi: „El a purtat păcatele noastre în trupul său pe lemnul crucii” (1Pt 2,24).

Așadar, se poate continua să se vorbească despre „jertfa” crucii și apoi despre Liturghie ca jertfă? Mult timp studiosul a refuzat acest concept, considerându-l prea marcat de ideea de violență, dar după aceea, cu toată tradiția creștină, a ajuns să-i admită legitimitatea, cu condiția, spune el, să se vadă, în cea a lui Cristos, un nou gen de jertfă și să se vadă în această schimbare de semnificație „faptul central în istoria religioasă a omenirii”6.

Toate acestea permit să se înțeleagă mai bine în ce sens pe cruce a avut loc reconcilierea dintre Dumnezeu și oameni. De obicei, jertfa de ispășire folosea pentru a îmblânzi un Dumnezeu mâniat datorită păcatului. Omul, oferind lui Dumnezeu o jertfă, cere divinității reconcilierea și iertarea. În jertfa lui Cristos perspectiva este răsturnată. Nu omul e cel care exercită o influență asupra lui Dumnezeu pentru ca să se îmblânzească. Mai degrabă Dumnezeu e cel care acționează pentru ca omul să înceteze cu propria dușmănie împotriva lui. „Mântuirea nu începe cu cererea de reconciliere din partea omului, ci cu cererea lui Dumnezeu de a se reconcilia cu el”7. În această lumină se înțelege afirmația apostolului: „Dumnezeu e cel care a împăcat lumea cu sine în Cristos” (cf. 2Cor5,19), de asemenea: „Dușmani fiind, am fost reconciliați cu Dumnezeu prin moartea Fiului său” (Rom 5,10).

4. „Primiți pe Duhul Sfânt!”

Pacea pe care Cristos ne-a meritat-o cu moartea sa pe cruce devine activă și operantă în noi prin Duhul Sfânt. Pentru aceasta, în cenacol, după ce le-a spus apostolilor: „Pace vouă”, a suflat asupra lor și a adăugat, ca dintr-o singură suflare: „Primiți pe Duhul Sfânt!” (In 20,22).

În realitate pacea vine, e adevărat, din crucea lui Cristos, dar nu se naște din ea. Vine de mai departe. Pe cruce Isus a distrus zidul păcatului și al dușmăniei care împiedica pacea lui Dumnezeu să ajungă la om. Izvorul ultim al păcii este Treimea. „O, Treime fericită, ocean de pace!”, exclamă liturgia într-un imn al său. Conform lui Dionisie Areopagitul, „Pace” este unul dintre numele proprii ale lui Dumnezeu8. El este pace în El însuși, așa cum este iubire și cum este lumină.

Aproape toate religiile politeiste vorbesc despre divinități în permanentă stare de rivalitate și de război între ele. Mitologia greacă este exemplul cel mai cunoscut. Vorbind în termeni foarte preciși, nu se poate vorbi despre Dumnezeu ca izvor și model de pace, nici măcar în contextul unui monoteism absolut și numeric. De fapt, pacea, la fel ca iubirea, nu poate să existe decât între cel puțin două persoane. Ea constă în relații frumoase, în relații de iubire, și Treimea este întocmai această frumusețe și perfecțiune de relații. Lucrul care uimește mai mult când se contemplă icoana Treimii de Rubliov este sentimentul de pace supraomenească ce emană din ea.

De aceea, când Isus spune: „Shalom!” și „Primiți pe Duhul Sfânt”, el le comunică discipolilor ceva din „pacea lui Dumnezeu care depășește orice înțelegere” (Fil 4,7). În acest sens, pace este aproape sinonim cu har și, de fapt, cei doi termeni sunt folosiți împreună, ca un soi de binom, la începutul scrisorilor apostolice: „Har vouă și pace de la Dumnezeu și de la Domnul nostru Isus Cristos” (Rom 1,1; 1Tes 1,1). Când la Liturghie este proclamat: „Pacea să fie cu voi”, „Mielul lui Dumnezeu, care iei asupra ta păcatele lumii, dă-ne nouă pacea” și, la sfârșit, „Mergeți în pace”, despre această pace ca dar al lui Dumnezeu se vorbește.

5. „Împăcați-vă cu Dumnezeu”

Aș vrea să încerc să evidențiez cum acest dar al păcii, primit ontologic și de drept la botez, trebuie să schimbe puțin câte puțin, și de fapt și psihologic, raportul nostru cu Dumnezeu. Apelul din inimă al lui Paul: „Vă rugăm pentru Cristos: împăcați-vă cu Dumnezeu” (2Cor 5,20) este adresat creștinilor botezați care trăiesc de mult timp în comunitate. De aceea nu se referă la prima reconciliere și, desigur, nici la ceea ce noi numim „sacramentul reconcilierii”. În acest sens actual și existențial, el este adresat și fiecăruia dintre noi și să încercăm să înțelegem în ce constă.

Unul din motivele, probabil principalul, înstrăinării omului modern de religie și de credință este imaginea deformată pe care el o are despre Dumnezeu. Acesta este și motivul unui creștinism stins, fără elan și fără bucurie, trăit mai mult ca obligație decât ca dar. Mă gândesc cum era imaginea grandioasă a lui Dumnezeu Tatăl în Capela Sixtină când am văzut-o pentru prima dată, în întregime acoperită de o patină întunecoasă, și cum este acum, după restaurare, cu culorile vii și contururile clare cu care a ieșit din pensula lui Michelangelo. O restaurare mai urgentă a imaginii lui Dumnezeu Tatăl trebuie să aibă loc în inima oamenilor, inclusiv noi cei care credem.

De fapt, care este imaginea „predefinită” a lui Dumnezeu (în limbajul computerelor, ca acționează ca default) în inconștientul uman colectiv? Pentru a o descoperi, e suficient să ne punem această întrebare și să o punem și altora: „Ce idei, ce cuvinte, ce realități apar spontan în tine, înainte de orice reflecție, când spui: Tatăl nostru care ești în ceruri… facă-se voia ta?”. Cel care spune asta, în general își apleacă resemnat capul, ca și cum s-ar pregăti pentru mai rău.

În mod inconștient, se leagă voința lui Dumnezeu cu tot ceea ce este neplăcut, dureros, cu ceea ce, într-un mod sau altul, poate să fie văzut ca mutilantă a libertății și dezvoltării individuale. Este cam ca și cum Dumnezeu ar fi dușmanul oricărei sărbători, bucurii, plăceri. Nu se gândește că voința lui Dumnezeu este numită în Noul Testament eudokia (Ef 1,9; Lc 2,14), adică voință bună, bunăvoință, motiv pentru care a spune „facă-se voia ta” este ca și cum s-ar spune „să se împlinească în mine, o, Tată, planul tău de iubire”. Așa a spus Maria „fiat„-ul său și așa l-a spus Isus.

O altă întrebare revelatoare. Ce sugerează în noi invocația Kyrie eleison, „Doamne, miluiește-ne”, de care este presărată rugăciunea creștină și, în unele liturgii, însoțește Liturghia de la început la sfârșit? Ea a ajuns să devină aproape singura cerere de iertare a creaturii care îl vede pe Dumnezeu mereu pe punctul (și pe drept) de a o pedepsi. Cuvântul milă a devenit atât de golit de sens încât este folosit adesea în sens negativ, drept ceva meschin și vrednic de dispreț: „a provoca milă”, un spectacol „vrednic de milă”. Conform Bibliei, Kyrie eleison ar trebui să se traducă: „Doamne fă să coboare duioșia ta asupra noastră”. E suficient să citim cum vorbește Dumnezeu despre poporul său în Ieremia: „Îmi freamătă rărunchii pentru el și mă voi îndura de el” (eleos) (Ier 31,20). Când bolnavii, leproșii și orbii strigă către Isus: „Doamne, ai milă (eleison) de mine!” (Mt 9,27), nu vor să spună: „iartă-mă”, ci „ai compasiune față de mine”.

Dumnezeu este văzut în general ca Ființa supremă, Atotputernicul, Stăpânul timpului și al istoriei, adică o entitate care se impune individului din exterior; niciun amănunt din viața umană nu-i scapă. Încălcarea Legii sale introduce în mod inevitabil o dezordine care cere o reparare. Aceasta neputându-se considera niciodată adecvată, apare angoasa morții și a judecății divine.

Rămâne descumpăniți când citim cuvintele pe care marele Bossuet i le adresează lui Isus pe cruce, într-un discurs al său de Vinerea Sfântă: „Te arunci, o, Isuse, în brațele Tatălui și te simți respins, simți că este chiar El cel care te persecută, care te lovește, El e cel care te abandonează, chiar El e cel care te zdrobește sub povara enormă și insuportabilă a răzbunării sale… Mânia unui Dumnezeu supărat: Isus se roagă și Tatăl mâniat nu-l ascultă; este dreptatea unui Dumnezeu răzbunător al supărărilor primite; Isus suferă și Tatăl nu se îmblânzește!”9. Dacă așa vorbea un orator de mărimea lui Bossuet, putem să ne imaginăm la ce anume se abandonau predicatorii populari ai timpului. Se înțelege atunci cum s-a format acea anumită imagine „predefinită” a lui Dumnezeu în inima omului.

Desigur, nu s-a ignorat niciodată milostivirea lui Dumnezeu! Dar ei s-a încredințat numai obligația de a modera rigorile dreptății la care nu se poate renunța. Mai mult, în practică, s-a făcut să depindă iubirea și iertarea pe care Dumnezeu le acordă de iubirea și de iertarea care se dăruiește altora: dacă ierți pe cel care te ofensează, Dumnezeu va putea, la rândul său, să te ierte. Și, în realitate, aceasta este strada disperării. A rezultat un raport de negustorie cu Dumnezeu. Nu se spune că trebuie să aduni merite pentru a câștiga paradisul? Și nu se atribuie mare relevanță eforturilor care trebuie făcute, liturghiilor care trebuie oferite, lumânărilor care trebuie aprinse, novenelor care trebuie făcute?

Toate acestea, permițând multor oameni în trecut să-i demonstreze lui Dumnezeu propria iubire, nu pot să fie aruncate, trebuie să fie respectate. Dumnezeu face să îmbobocească florile sale – și pe sfinții săi – în orice climă. Însă nu se poate nega că există riscul de a cădea într-o religie utilitară, a lui „do ut des„. La bază este ideea că raportul cu Dumnezeu depinde de om. El nu se poate prezenta în fața lui Dumnezeu cu mâinile goale, trebuie să aibă ceva ce să-i dăruiască. E adevărat că Dumnezeu îi spune lui Moise: „Nimeni nu se va prezenta în fața mea cu mâinile goale” (Ex23,15; 34,20), însă acesta este Dumnezeul legii, încă nu al harului. În împărăția harului, omul trebuie să se prezinte la Dumnezeu tocmai „cu mâinile goale”; singurul lucru pe care trebuie să-l aibă „în mâini” când se prezintă la El, este Fiul său Isus.

Dar să vedem cum Duhul Sfânt, atunci când ne deschidem lui, schimbă această situație. El ne învață să privim la Dumnezeu cu un ochi nou: ca pe Dumnezeul legii, desigur, dar mai înainte ca pe Dumnezeul iubirii și harului, Dumnezeul „plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și de adevăr” (Ex 34,6). Ne face să-l descoperim ca aliat, prieten, ca acela care „nu l-a cruțat pe propriul său Fiu, ci l-a dat pentru noi toți” (așa trebuie înțeles Rom 8,32!); deci, ca Tată preaiubitor. Într-un cuvânt, Duhul Sfânt ne comunică sentimentul pe care-l avea Isus față de Tatăl său. Apare atunci sentimentul filial care se traduce în mod spontan în strigătul: Abba, Tată! Ca acela care spune: „Eu nu te cunoșteam, sau te cunoșteam numai din auzite; acum te cunosc, știu cine ești, știu că mă iubești cu adevărat, că ești de partea mea”. Fiul a luat locul sclavului, iubirea a luat locul temerii. În acest fel suntem cu adevărat „în pace cu Dumnezeu, și pe planul subiectiv și existențial.

Să plecăm la munca noastră cotidiano cu o întrebare: Ce idee despre Dumnezeu Tatăl în inima mea: aceea a lumii sau aceea a lui Isus?

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

Note
1 E. R. Dodds, Pagani e cristiani in un’epoca di angoscia. Aspetti dell’esperienza religiosa da Marco Aurelio a Costantino, Florența, La Nuova Italia 1993.
2 Imn de la Laude de duminica a III-a din timpul de peste an.
3 Sfântul Leon cel Mare, In Nativitate Domini, XXXVI, 5 (PL 54, 215).
4 N. Cabasilas, Viața în Cristos, I, 5 (PG 150, 313); cf. Anselm, Cur Deus homo?, II, 18.20; Toma de Aquino, Summa theologiae, III, q. 46, art. 1, ad 3.
5 Cf. R. Girard, La violence et le sacré, Grasset, Paris 1972.
6 Cf. R. Girard, Il sacrificio, Milano 2004.
7 G. Theissen – A. Merz, Il Gesú storico, Queriniana, Brescia 2003, pag. 573.
8 Pseudo Dionisie Areopagitul, Numele divine, XI, 1 șu (PG 3, 948 șu).
9 J.B. Bossuet, ?uvres compl?tes, IV, Paris 1836, pag. 365.

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 05.12.2014
Publicarea pe acest sit: 07.12.2014
Etichete: ,

Lasă un răspuns