Prima predică a Papei Benedict al XVI-lea

Predica Papei Benedict al XVI-lea
la Liturghia prezidată în Capela Sixtină
și concelebrată alături de Colegiul Cardinalilor
miercuri, 20 aprilie 2005

Venerați frați Cardinali,
iubiți frați și surori în Cristos,
voi toți, bărbați și femei de bunăvoință!

1. Har și pace din belșug vouă tuturor (cfr 1 Pt 1,2)! În sufletul meu sălășluiesc împreună în aceste ceasuri două sentimente contrastante. Pe de o parte, un sentiment de neadecvare și de tulburare umană în fața responsabilității care mi-a fost încredințată ieri, ca Succesor al apostolului Petru în acest Scaun al Romei, pentru Biserica universală. Pe de altă parte, simt vie în mine o profundă recunoștință față de Dumnezeu, care – așa cum ne face liturgia să cântăm – nu abandonează turma sa, ci o conduce de-a lungul timpurilor, sub călăuzirea acelora pe care El însuși i-a ales ca Vicari ai Fiului său și i-a constituit păstori (cf. Prefață pentru Apostoli I).

Preaiubiților, această intimă recunoștință pentru un dar al milostivirii divine prevalează în ciuda a tot ce e în inima mea. Și consider acest fapt un har special pe care mi l-a dobândit veneratul meu predecesor, Ioan Paul al II-lea. Am impresia că simt mâna lui puternică cum o strânge pe a mea; am impresia că văd ochii lui surâzători și că aud cuvintele lui, adresate în acest moment mie în mod deosebit: „Nu te teme!”

Moartea Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea, și zilele care au urmat, au fost pentru Biserică și pentru lumea întreagă un timp extraordinar de har. Marea durere pricinuită de dispariția lui și sentimentul de gol pe care l-a lăsat în toți au fost temperate de acțiunea lui Cristos înviat, care s-a manifestat în timpul îndelungatelor zile în valul comun de credință, de iubire și de solidaritate spirituală, care a culminat cu funeraliile sale solemne.

Putem să o spunem: funeraliile lui Ioan Paul al II-lea au fost o experiență cu adevărat extraordinară în care a fost percepută într-un anume fel puterea lui Dumnezeu care, prin Biserica sa, vrea să formeze din toate popoarele o mare familie, prin forța unificatoare a Adevărului și Iubirii (cfr Lumen gentium, 1). În ceasul morții, conformat la Învățătorul și Domnul, Ioan Paul al II-lea a încununat lungul și rodnicul său pontificat, întărind în credință poporul creștin, adunându-l în jurul său și făcând familia umană să se simtă mai unită.

Cum să nu ne simțim sprijiniți de această mărturie? Cum să nu notăm învățătura care vine din acest eveniment de har?

2. Surprinzând orice previziune a mea, Providența divină, prin votul venerabililor Părinți Cardinali, m-a chemat să-i succed acestui mare Papă. Mă gândesc din nou în aceste ceasuri la ceea ce s-a întâmplat în regiunea Cezareea lui Filip, acum două mii de ani. Parcă aud cuvintele lui Petru: „Tu ești Cristos, Fiul Dumnezeului cel viu„, și afirmația solemnă a Domnului: „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea… A Ție îți voi da cheile împărăției cerurilor” (Mt 16, 15-19).

Tu ești Cristos! Tu ești Petru! Parcă retrăind aceeași scenă evanghelică; eu, Succesorul lui Petru, repet cu teamă cuvintele înfricoșătoare ale pescarului din Galileea și ascult din nou cu emoție interioară făgăduința încurajatoare a Învățătorului divin. Dacă este enormă povara responsabilității care se revarsă pe sărmanii mei umeri, este cu siguranță nemăsurată puterea divină pe care pot conta: „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea” (Mt 16,18). Alegându-mă ca Episcop al Romei, Domnul m-a vrut Vicar al său, m-a vrut „piatră” pe care toți să se poată sprijini cu siguranță. Îi cer Lui să suplinească sărmanele mele puteri, ca să fiu Păstor curajos și fidel al turmei sale, mereu docil inspirațiilor Duhului Sfânt.

Mă pregătesc să întreprind acest minister deosebit, ministerul ‘petrin’ în slujba Bisericii universale, abandonându-mă cu umilință în mâinile Providenței lui Dumnezeu. În primul rând reînnoiesc față de Cristos adeziunea mea totală și plină de încredere: „In Te, Domine, speravi; non confundar in aeternum!„.

Vouă, Domnilor Cardinali, cu sufletul plin de recunoștință pentru încrederea pe care mi-ați arătat-o, vă cer să mă sprijiniți cu rugăciunea și cu o constantă, activă și înțeleaptă colaborare. Le cer și tuturor Fraților în Episcopat să-mi fie alături cu rugăciunea și cu sfatul, ca să pot fi cu adevărat Servus servorum Dei. Așa cum Petru și ceilalți Apostoli au constituit prin voința Domnului un unic Colegiu apostolic, tot la fel Succesorul lui Petru și Episcopii, succesorii Apostolilor – Conciliul a subliniat cu putere acest lucru (cfr Lumen gentium, 22) – trebuie să fie strâns uniți între ei. Această comuniune colegială, deși în diversitatea rolurilor și a funcțiilor Pontifului Roman și ale Episcopilor, este în slujba Bisericii și a unității credinței, de care depinde în mare măsură eficacitatea acțiunii evanghelizatoare în lumea contemporană. De aceea, pe acest drum pe care au înaintat venerații mei predecesori, intenționez să continui și eu, unica mea preocupare fiind aceea de a proclama lumii întregi prezența vie a lui Cristos.

3. Am în fața ochilor, în mod deosebit, mărturia Papei Ioan Paul al II-lea. El lasă o Biserică mai curajoasă, mai liberă, mai tânără. O Biserică ce, după învățătura și exemplul său, privește cu seninătate spre trecut și nu se teme de viitor. Prin Marele Jubileu ea a intrat în noul mileniu ducând în mâini evanghelia, aplicată la lumea actuală prin recitirea cu autoritate a Conciliului Vatican II. Pe drept Papa Ioan Paul al II-lea a indicat Conciliul drept „busolă” cu care să ne orientăm în vastul ocean al celui de-al treilea mileniu (cfr Scris. ap. Novo millennio ineunte, 57-58). Și în Testamentul său spiritual nota: „Sunt convins că pentru mult timp de acum înainte tinerelor generații le va fi dat să ia din bogățiile pe care acest Conciliu al secolului al XX-lea ni le-a împărțit cu generozitate” (17.III.2000).

De aceea și eu, pregătindu-mă la slujirea care este specifică Succesorului lui Petru, vreau să afirm cu putere voința hotărâtă de a continua să pun în practică Conciliul Vatican II, pe urmele Predecesorilor mei și în fidelă continuitate cu bimilenara tradiție a Bisericii. Chiar în acest an va avea loc aniversarea a 40 de ani de la încheierea Adunării Conciliare (8 decembrie 1965). Cu trecerea anilor, documentele conciliare nu au pierdut din actualitate; învățăturile lor se dovedesc a fi și astăzi deosebit de pertinente în raport cu noile exigențe ale Bisericii și ale actualei societăți globalizate.

4. Într-un mod cât se poate de semnificativ, Pontificatul meu începe în timp ce Biserica trăiește Anul special dedicat Euharistiei. Cum să nu notez în această providențială coincidență un element care trebuie să caracterizeze ministerul la care am fost chemat? Euharistia, centrul vieții creștine și izvor al misiunii evanghelizatoare a Bisericii, nu poate să nu constituie centrul permanent și puternic al slujirii petrine ce mi-a fost încredințată.

Euharistia îl face prezent în mod permanent pe Cristos înviat, care continuă să ni se dăruiască, chemându-ne să participăm la masa Trupului și Sângelui său. Din deplina comuniune cu El izvorăște orice alt element al vieții Bisericii, în primul rând comuniunea cu toți credincioșii, angajarea de a vesti și de a mărturisi evanghelia, zelul carității față de toți, îndeosebi față de cei săraci și mici.

De aceea, în acest an va trebui să fie celebrată cu o importanță deosebită Solemnitatea Corpus Domini. Euharistia va fi apoi în centrul Zilei Mondiale a Tineretului de la Koln, în august, iar în octombrie la Adunarea Ordinară a Sinodului Episcopilor, care se va desfășura cu tema: „Euharistia izvor și culme a vieții și misiunii Bisericii„. Le cer tuturor să intensifice în următoarele luni iubirea și devoțiunea față de Isus euharistic și să exprime cu curaj și în mod clar credința în prezența reală a Domnului, mai ales prin solemnitatea și prin corectitudinea celebrărilor.

Le cer acest lucru în mod deosebit preoților, la care mă gândesc în acest moment cu mare afecțiune. Preoția ministerială s-a născut la Cenacol, împreună cu Euharistia, așa cum a subliniat de multe ori veneratul meu Predecesor Ioan Paul al II-lea. „Existența sacerdotală trebuie să aibă în mod special o ‘formă euharistică'”, a scris în ultima sa Scrisoare pentru Joia Sfântă (nr. 1). La un asemenea scop contribuie înainte de toate celebrarea zilnică a Sfintei Liturghii, centrul vieții și misiunii fiecărui preot.

5. Alimentați și sprijiniți de Euharistie, catolicii nu pot să nu se simtă stimulați să tindă la acea deplină unitate pe care Cristos a dorit-o cu atâta ardoare în Cenacol. Succesorul lui Petru știe că trebuie să ia într-un mod cu totul deosebit asupra sa această dorință a Învățătorului divin. De fapt Lui i-a fost încredințată misiunea de a-i întări pe frații săi (cf. Lc 22,32).

De aceea, deplin conștient, la începutul ministerului său în Biserica din Roma pe care Petru a stropit-o cu sângele său, actualul său Succesor își asumă ca obligație principală aceea de a lucra fără răgaz la reconstruirea deplinei și vizibilei unități a tuturor urmașilor lui Cristos. Aceasta este ambiția sa, acesta este obligația urgentă. El este conștient că pentru aceasta nu e suficientă manifestarea unor bune sentimente. Sunt necesare gesturi concrete care să intre în suflete și să zgâlțâie conștiințele, chemând pe fiecare la acea convertire interioară care este condiția necesară pentru orice progres pe calea ecumenismului.

Dialogul teologic este necesar, aprofundarea motivațiilor istorice ale alegerilor care au fost făcute în trecut este și ea indispensabilă. Dar ceea ce preocupă cel mai mult este acea „purificare a memoriei”, de multe ori evocată de Ioan Paul al II-lea, singura care poate să dispună sufletele la a primi adevărul deplin al lui Cristos. Fiecare dintre noi trebuie să se așeze în fața Judecătorului suprem al fiecărei ființe vii, conștienți fiind că într-o zi trebuie să dăm socoteală de ceea ce am făcut și de ceea ce nu am făcut în ce privește marele bine al deplinei și vizibilei unități a tuturor discipolilor săi.

Actualul Succesor al lui Petru se lasă interpelat în prima persoană de această exigență și este dispus să facă ceea ce-i stă în putere pentru a promova cauza fundamentală a ecumenismului. Mergând pe urmele Predecesorilor săi, el este pe deplin hotărât să cultive orice inițiativă care poate fi oportună pentru a promova contactele și înțelegerea cu reprezentanții diverselor Biserici și comunități ecleziale. Ba mai mult, lor le transmite, cu această ocazie, salutul cel mai cordial în Cristos, unicul Domn al tuturor.

6. Mă întorc cu gândul, în acest moment, la experiența de neuitat pe care am trăit-o cu toții cu ocazia morții și a funeraliilor regretatului Ioan Paul al II-lea. În jurul rămășițelor sale pământești, așezate pe pământul gol, s-au reunit șefi ai națiunilor, persoane de orice stare socială, și mai ales tinerii, într-o îmbrățișare afectuoasă și o admirație de neuitat. Spre el a privit cu încredere o lume întreagă. Multora li s-a părut că acea intensă participare, amplificată până la marginile planetei de mijloacele de comunicare socială, era ca o cerere comună de ajutor adresată Papei din partea omenirii de azi care, tulburată de nesiguranțe și temeri, își pune întrebări legate de viitorul său.

Biserica de astăzi trebuie să reînvie în sine conștientizarea misiunii de a propune din nou lumii vocea Aceluia care a spus: „Eu sunt lumina lumii; cine mă urmează nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (In 8,12). Întreprinzând ministerul său noul Papă știe că misiunea sa este aceea de a face să strălucească înaintea bărbaților și femeilor de astăzi lumina lui Cristos: nu lumina proprie, ci aceea a lui Cristos.

Conștient fiind de aceasta mă adresez tuturor, și acelora care urmează alte religii sau care pur și simplu caută un răspuns la întrebările fundamentale ale existenței și încă nu l-au găsit. Mă adresez tuturor cu simplitate și afecțiune, pentru a-i asigura că Biserica vrea să continue să lege împreună cu ei un dialog deschis și sincer, în căutarea adevăratului bine al omului și al societății.

Invoc de la Dumnezeu unitate și pace pentru familia umană și declar disponibilitatea tuturor catolicilor de a coopera pentru o autentică dezvoltare socială, care respectă demnitatea fiecărei ființe umane.

Nu voi precupeți eforturi și dăruire pentru a continua dialogul promițător inițiat de venerații mei Predecesori cu diverse civilizații, pentru că din înțelegerea reciprocă apar condițiile unui viitor mai bun pentru toți.

Mă gândesc în mod particular la tineri. Spre ei, interlocutori privilegiați ai Papei Ioan Paul al II-lea, se îndreaptă îmbrățișarea mea afectuoasă așteptând, dacă va vrea Dumnezeu, să-i întâlnesc la Koln cu ocazia următoarei Zile Mondiale a Tineretului. Voi continua să dialoghez cu voi, iubiți tineri, viitorul și speranța Bisericii și a omenirii, ascultând așteptările voastre cu intenția de a vă ajuta să-l întâlniți tot mai profund pe Cristos viu, veșnic tânăr.

7. Mane nobiscum, Domine! Rămâi cu noi Doamne! Această invocare, care alcătuiește tema dominantă a Scrisorii apostolice a lui Ioan Paul al II-lea pentru Anul Euharistiei, este rugăciunea care izvorăște spontan din inima mea, în timp ce mă pregătesc să încep ministerul la care Cristos m-a chemat. Asemenea lui Petru, și eu reînnoiesc față de El făgăduința mea de fidelitate necondiționată. Pe El vreau să-l slujesc dedicându-mă cu totul slujirii Bisericii sale.

În sprijinul acestei făgăduințe invoc mijlocirea maternă a Preasfintei Fecioare Maria, în ale cărei mâini pun prezentul și viitorul persoanei mele și al Bisericii. Să intervină cu mijlocirea lor și sfinții Apostoli Petru și Paul și toți sfinții.

Cu aceste sentimente vă împart, venerabili Frați Cardinali, celor care participă la acest rit și tuturor acelora care ne ascultă prin intermediul televiziunii și radioului o Binecuvântare specială, afectuoasă.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: Cristina Grigore
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 20.04.2005
Publicarea pe acest sit: 20.04.2005
Etichete: ,

Lasă un răspuns