Preotul, păstor şi călăuză a comunităţii parohiale

Instrucțiune

Premisă

Această instrucțiune, care prin intermediul episcopilor se adresează preoților parohi și confraților lor colaboratori în "cura animarum", se inserează într-un amplu context de reflecție început deja de câțiva ani. Cu îndreptarele pentru slujirea și viața preoților și a diaconilor permanenți, cu instrucțiunea interdicasterială Ecclesiae de mysterio și cu scrisoarea circulară Preotul, învățător al cuvântului, ministru al sacramentelor și păstor al comunității, s-a mers pe urmele documentelor Conciliului Vatican II, în special Lumen gentium și Presbyterorum ordinis, ale Catehismului Bisericii Catolice, ale Codului de drept canonic și ale magisteriului neîntrerupt.

Concret, documentul stă în cadrul marelui curent misionar al lui duc in altum, care marchează opera indispensabilă de nouă evanghelizare din cel de-al treilea mileniu creștin. Iată de ce, având în vedere multele cereri venite din consultarea făcută la nivel mondial, s-a găsit ocazia de a repropune o parte doctrinară care să ofere elemente pentru a reflecta asupra acelor valori teologice fundamentale care stimulează la misiune și care, uneori, sunt umbrite. De asemenea, s-a căutat să se scoată în evidență relația dintre dimensiunea ecleziologico-pneumatologică, ce ajunge la esența slujirii preoțești, și dimensiunea ecleziologică, ce ajută la înțelegerea semnificației funcției sale specifice.

Cu această instrucțiune s-a voit să se dea o atenție deosebită și afectuoasă preoților care dețin funcția prețioasă de parohi și care, adesea cu nenumărate greutăți, sunt în mod constant în mijlocul mulțimii. Tocmai această poziție, pe cât de prețioasă pe atât de delicată, oferă ocazia de a aborda cu mai mare claritate diferența esențială și vitală dintre preoția comună și preoția primită prin hirotonire, pentru a face să iasă în evidență așa cum se cuvine identitatea preoților și dimensiunea sacramentală esențială a slujirii primite prin hirotonire.

Deoarece s-a căutat să se urmeze indicațiile, deosebit de bogate și pe plan practic, pe care Sfântul Părinte le-a oferit în alocuțiunea adresată participanților la Adunarea plenară a congregației, pare util să fie citată aici în continuare:

* * *

Domnilor cardinali, cucernici frați în episcopat și preoție, preaiubiți frați și surori!

1. Cu bucurie mare vă primesc, cu ocazia Adunării Plenare a Congregației pentru Cler. Salut în mod cordial pe cardinalul Dario Castrillon Hoyos, prefectul dicasterului, și-i mulțumesc pentru cuvintele frumoase pe care mi le-a adresat în numele tuturor celor prezenți. Îi salut pe domnii cardinali, pe cucernicii frați în episcopat și pe participanții la Adunarea voastră plenară, care și-a dedicat atenția unei teme atât de importante pentru viața Bisericii: preotul, păstor și călăuză a comunității parohiale. Punând accent pe funcția preotului în comunitatea parohială, se scoate în evidență locul central al lui Cristos care trebuie să rămână mereu în misiunea Bisericii. Cristos este prezent în Biserica sa în modul cel mai sublim în preasfântul Sacrament al altarului. Conciliul Vatican II, în constituția dogmatică Lumen gentium, învață că preotul celebrează jertfa Liturghiei și administrează sacramentele in persona Christi (cf. nr. 10). De asemenea, așa cum observa în urma constituției Sacrosanctum Concilium, nr. 7, veneratul meu predecesor Paul al VI-lea în scrisoarea enciclică Mysterium fidei, Cristos este prezent prin intermediul predicării și călăuzirii credincioșilor, misiuni la care preotul este chemat în mod personal (cf. AAS 57 [1965] 762 s.).

2. Prezența lui Cristos, care în felul acesta se realizează în mod obișnuit și zilnic, face din parohie o comunitate autentică de credincioși. Pentru parohie, a avea un preot ca păstor propriu este prin urmare de importanță fundamentală. Titlul de păstor este un titlu rezervat în mod specific preotului. Ordinul sacru al preoției reprezintă de fapt pentru el condiția indispensabilă și de neînlocuit pentru a fi numit în mod valid ca paroh (cf. Codul de drept canonic, can. 521, § 1). Desigur că alți credincioși pot colabora cu el în mod activ, chiar cu normă întreagă, însă deoarece nu au primit preoția ministerială, ei nu-l pot înlocui ca păstor.

Ceea ce determină această fizionomie eclezială specială a preotului este relația fundamentală pe care el o are cu Cristos, cap și păstor, ca reprezentare sacramentală a sa. Notam în îndemnul apostolic Pastores dabo vobis că "referința la Biserică este înscrisă în referința unică a preotului la Cristos, în sensul că este "reprezentantul sacramental" al lui Cristos pentru a întemeia și anima referința preotului la Biserică" (nr. 16). Dimensiunea eclezială aparține substanței preoției primite prin hirotonire. Ea este total în slujba Bisericii, așa încât comunitatea eclezială are absolută nevoie de preoția ministerială pentru a-l avea prezent în ea pe Cristos, cap și păstor. Dacă preoția comună este consecință a faptului că poporul creștin este ales de Dumnezeu ca punte cu omenirea și se referă la orice creștin deoarece este inserat în acest popor, preoția ministerială este în schimb rodul unei alegeri, al unei vocații specifice: "Isus i-a chemat la sine pe ucenicii săi și a ales doisprezece dintre ei" (Lc 6,13-16). Grație preoției ministeriale credincioșii sunt făcuți conștienți de preoția lor comună și o realizează (cf. Ef 4,11-12); de fapt, preotul le amintește că sunt poporul lui Dumnezeu și-i abilitează pentru "oferirea acelor jertfe spirituale" (cf. 1Pt 2,5), prin care Cristos însuși face din noi un dar veșnic adus Tatălui (cf. 1Pt 3,18). Fără prezența lui Cristos reprezentat de preot, călăuza sacramentală a comunității, aceasta nu ar fi în mod deplin o comunitate eclezială.

3. Spuneam mai înainte că Isus Cristos este prezent în Biserică în mod eminent în Euharistie, izvor și culme a vieții ecleziale. El este prezent în mod real în celebrarea sfintei jertfe, ca și atunci când pâinea consacrată este păstrată în tabernacol "ca inimă spirituală a comunității religioase și parohiale" (Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Mysterium fidei, AAS 57 [1965], 772).

Pentru acest motiv, Conciliul Vatican II recomandă ca "parohii să aibă grijă ca totdeauna celebrarea jertfei euharistice să fie centrul și culmea întregii vieți a comunității creștine" (Decretul Christus Dominus, nr. 30). Fără cultul euharistic, tocmai ca o inimă care palpită, parohia se usucă. În acest sens merită amintit ceea ce scriam în scrisoarea apostolică Dies Domini: "Printre numeroasele activități pe care le desfășoară o parohie, nici una nu este așa de vitală sau formativă a comunității cum este celebrarea duminicală a zilei Domnului și a Euharistiei sale" (nr. 35). Nimic nu va fi vreodată în stare să o înlocuiască. Însăși liturgia cuvântului, atunci când este efectiv imposibil să se asigure prezența duminicală a preotului, este lăudabilă pentru a menține vie credința, însă trebuie mereu să se păstreze, ca scop spre care să tindă, obișnuita celebrare euharistică. Acolo unde lipsește preotul trebuie rugat Dumnezeu, cu credință și insistență, să cheme lucrători mulți și sfinți pentru via sa. În îndemnul apostolic citat Pastores dabo vobis afirmam că "astăzi rugătoarea așteptare de noi vocații trebuie să devină tot mai mult o obișnuință constantă și larg împărtășită în întreaga comunitate creștină și în orice realitate eclezială" (nr. 38). Strălucirea identității preoțești, exercitarea integrală a slujirii pastorale unită cu angajarea întregii comunități în rugăciune și în pocăință personală, constituie elementele de neînlocuit pentru o pastorație vocațională urgentă de neamânat. Ar fi o greșeală fatală să ne resemnăm în fața greutăților actuale și să ne comportăm de fapt ca și cum ar trebui să pregătim o Biserică de mâine, imaginată aproape lipsită de preoți. În felul acesta, măsurile adoptate pentru a remedia lipsurile actuale ar rezulta pentru comunitatea eclezială de fapt serios de dăunătoare, în ciuda oricărei bunăvoințe.

4. Parohia este, de asemenea, loc privilegiat al vestirii cuvântului lui Dumnezeu.

Această vestire se împarte în diferite forme și fiecare credincios este chemat să ia parte activă, în special cu mărturia vieții creștine și proclamarea explicită a evangheliei, fie necredincioșilor pentru a-i conduce la credință, fie celor care cred deja pentru a-i instrui, întări și stimula la o viață mai ferventă. Cât privește preotul, el "vestește cuvântul în calitatea sa de «slujitor», părtaș al autorității profetice a lui Cristos și a Bisericii" (Pastores dabo vobis, nr. 26). Pentru a-și îndeplini cu fidelitate această slujire, corespunzând darului primit, el "în primul rând trebuie să dobândească o mare familiaritate personală cu cuvântul lui Dumnezeu" (ibid.). Chiar și atunci când el ar fi depășit de alți credincioși nehirotoniți în elocvență, acest lucru nu ar șterge faptul că el este reprezentare sacramentală a lui Cristos, cap și păstor, și de la acesta derivă mai ales eficacitatea predicării sale. De această eficacitate are nevoie comunitatea parohială, în special în momentul cel mai caracteristic al vestirii cuvântului de către slujitorii hirotoniți: tocmai pentru aceasta, proclamarea liturgică a Evangheliei și omilia care urmează, ambele sunt rezervate preotului.

5. Și funcția de a conduce comunitatea ca păstor, funcție proprie a parohului, derivă din raportul său special cu Cristos, cap și păstor. Este funcția care îmbracă un caracter sacramental. Nu este încredințată preotului de către comunitate, ci, prin intermediul episcopului, provine de la Domnul. A reafirma aceasta cu claritate și a exercita această funcție cu autoritate umilă constituie o slujire indispensabilă adusă adevărului și comuniunii ecleziale. Colaborarea altora, care nu au primit această configurare sacramentală cu Cristos, este de dorit și adesea este necesară. Totuși, aceștia nu pot înlocui în nici un fel misiunea de păstor proprie parohului. Cazurile extreme de lipsă de preoți, care sfătuiesc o colaborare mai intensă și extinsă a credincioșilor care nu au fost înzestrați cu preoția ministerială în exercitarea grijii pastorale a unei parohii nu constituie deloc o excepție la acest criteriu esențial pentru grija de suflete, așa cum este stabilit în mod foarte clar de normele canonice (cf. Codul de drept canonic, can. 517, § 2). În acest domeniu, astăzi foarte actual, îndemnul interdicasterial Ecclesiae de mysterio, pe care l-am aprobat în mod specific, constituie calea sigură ce trebuie urmată. În îndeplinirea îndatoririi proprii de călăuză, cu responsabilitate personală, parohul va avea un profit sigur din partea organismelor de consultare prevăzute de Drept (cf. Codul de drept canonic, can. 536-537); însă acestea din urmă vor trebuie să fie fidele față de propria finalitate consultativă. De aceea, va fi necesar să se ferească de orice formă care de fapt tinde să micșoreze puterea de călăuză a preotului paroh, pentru că ar fi denaturată însăși fizionomia comunității parohiale.

6. Acum îmi îndrept gândul plin de iubire și de recunoștință către parohii răspândiți în lume, în special către cei care lucrează în avanposturile evanghelizării. Îi încurajez să continue în misiunea lor obositoare, dar cu adevărat prețioasă pentru întreaga Biserică. Recomand fiecăruia ca în exercitarea zilnică a misiunii ("munus") pastorale să recurgă la ajutorul matern al fericitei Fecioare Maria, căutând să trăiască în comuniune profundă cu ea. În preoția ministerială, așa cum scriam în Scrisoarea către preoți cu ocazia Joii Sfinte din 1979, "este dimensiunea minunată și pătrunzătoare a apropierii de Maica lui Cristos" (nr. 11). Atunci când celebrăm sfânta Liturghie, iubiți frați preoți, stă alături de noi Maica Răscumpărătorului, care ne introduce în misterul oferirii răscumpărătoare a Fiului său divin. "Ad Jesum per Mariam": acesta să fie programul nostru zilnic de viață spirituală și pastorală! Cu aceste sentimente, în timp ce vă asigur de rugăciunea mea, împart fiecăruia o binecuvântare apostolică specială, pe care o extind cu plăcere la toți preoții din lume. (Ioan Paul al II-lea, Audiența dată participanților la Adunarea Plenară a Congregației pentru Cler, 23 noiembrie 2001).

Partea I

Preoția comună și Preoția primită prin hirotonire

1. Ridicați-vă ochii (In 4,35)

1. "Iată, eu vă spun: Ridicați-vă ochii și priviți ogoarele care sunt gata de seceriș" (In 4,35). Aceste cuvinte ale Domnului au puterea de a arăta orizontul imens al misiunii de iubire a Cuvântului întrupat. "Fiul veșnic al lui Dumnezeu a fost trimis pentru ca "lumea să se mântuiască prin el" (In 3,17) și întreaga sa existență pământească, identificată deplin cu voința mântuitoare a Tatălui, este o manifestare constantă a acelei voințe divine ca toți să se mântuiască, să ajungă la toți mântuirea voită de Tatăl din veșnicie. Acest plan istoric îl încredințează ca moștenire întregii Biserici și, în mod deosebit, în cadrul ei, slujitorilor hirotoniți. Cu adevărat, mare este misterul ai cărui slujitori am fost făcuți. Misterul unei iubiri fără margini, de vreme ce "iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârșit" (In 13,1)"1.

Așadar, abilitați de caracterul și de harul sacramentului Preoției și deveniți martori și slujitori ai milostivirii divine, preoții slujitori ai lui Isus Cristos s-au angajat în mod voluntar să-i slujească pe toți în Biserică. În orice context social și cultural, în toate circumstanțele istorice, chiar și în cele de astăzi în care se simte climatul apăsător al secularismului și consumismului care aplatizează simțul creștin în conștiințele multor credincioși, slujitorii Domnului sunt conștienți că "aceasta este cea care a învins lumea: credința noastră" (1In 5,4). Circumstanțele istorice de astăzi constituie, de fapt, o ocazie potrivită pentru a atrage atenția cu privire la forța învingătoare a credinței și a iubirii în Cristos și pentru a aminti că, în ciuda dificultăților și a "răcelilor", credincioșii creștini – ca și atâția necredincioși, într-un alt mod – se bazează mult pe disponibilitatea pastorală activă a preoților. Oamenii doresc să găsească în preot omul lui Dumnezeu, care să spună împreună cu sfântul Augustin: "Știința noastră este Cristos și speranța noastră este tot Cristos. El este cel care revarsă în noi credința cu privire la realitățile vremelnice și el este cel care ne revelează acele adevăruri care se referă la realitățile veșnice"2. Suntem într-un timp de nouă evanghelizare: trebuie să știm să mergem să căutăm persoanele care așteaptă și ele să-l poată întâlni pe Cristos.

2. În sacramentul Preoției Cristos a transmis, în diferite grade, calitatea proprie de păstor de suflete episcopilor și preoților, făcându-i capabili să acționeze în numele său și să reprezinte puterea sa capitală în Biserică. "Unitatea profundă a acestui nou popor nu exclude prezența, în cadrul ei, de misiuni diferite și complementare. Astfel, de acei dintâi apostoli sunt legați, cu un titlu special, cei care au fost rânduiți să reînnoiască in persona Christi gestul pe care l-a făcut Isus la ultima cină, instituind jertfa euharistică, «izvor și culme a întregii vieți creștine» (Lumen gentium, 11). Caracterul sacramental care îi deosebește, în virtutea Preoției primite, face ca prezența și slujirea lor să fie unice, necesare și de neînlocuit"3. Prezența slujitorului hirotonit este condiție esențială a vieții Bisericii și nu numai a unei bune organizări.

3. Duc in altum!4 Fiecare creștin care simte în inimă lumina credinței și vrea să meargă în ritmul stabilit de suveranul pontif trebuie să caute să traducă în fapte această urgentă invitație misionară. Ar trebui să știe să o capteze și să o pună în practică printr-o promptitudine atentă mai ales păstorii Bisericii, de a căror sensibilitate supranaturală depinde posibilitatea de a înțelege căile pe care Dumnezeu vrea să conducă poporul său. "Duc in altum! Domnul ne invită să înaintăm în larg, încrezându-ne în cuvântul său. Să prețuim experiența jubileului și să continuăm în angajarea de mărturie a evangheliei cu entuziasmul pe care îl trezește în noi contemplarea chipului lui Cristos!"5

4. Este important de amintit că perspectivele de fond stabilite de Sfântul Părinte la sfârșitul marelui jubileu al anului 2000 au fost înțelese și prezentate de el pentru a fi realizate de Bisericile particulare, chemate de papa să traducă în "fervoare de propuneri și linii operative concrete"6 harul primit în timpul anului jubiliar. Acest har cheamă în cauză misiunea evanghelizatoare a Bisericii, pentru care este nevoie de sfințenia personală a păstorilor și credincioșilor și de un puternic simț apostolic din partea tuturor, în specificul vocațiilor proprii, în slujba propriilor responsabilități și a propriilor îndatoriri, în conștiința că mântuirea veșnică a multor oameni depinde de fidelitatea în manifestarea lui Cristos prin cuvânt și prin viață. Rezultă urgența de a da un elan mai mare slujirii preoțești în Biserica particulară și în special în parohie, pe baza înțelegerii autentice a slujirii și vieții preotului.

Noi, preoții, "am fost consacrați în Biserică pentru această slujire specifică. Suntem chemați, în diferite moduri, să contribuim, acolo unde ne așază Providența, la formarea comunității poporului lui Dumnezeu. Misiunea noastră (…) este de a paște turma lui Dumnezeu care ne este încredințată, nu de frică, ci de bunăvoie, nu purtându-ne ca niște stăpâni, ci oferind o mărturie exemplară (cf. 1Pt 5,2-3) (…). Aceasta este pentru noi calea sfințeniei (…). Aceasta este misiunea noastră de slujire a poporului creștin"7.

2. Elemente centrale ale slujirii și vieții preoților8

a) Identitatea preotului

5. Identitatea preotului trebuie să fie meditată în cadrul voinței divine de mântuire, pentru că este rod al acțiunii sacramentale a Duhului Sfânt, participare la acțiunea mântuitoare a lui Cristos și pentru că este orientată în mod deplin spre slujirea acestei acțiuni în Biserică, în dezvoltarea sa continuă de-a lungul istoriei. Este vorba de o identitate tridimensională, pneumatologică, cristologică și ecleziologică. Nu trebuie să se piardă din vederea această arhitectură teologică primordială a misterului preotului, chemat să fie slujitor al mântuirii, pentru a putea clarifica apoi, în mod adecvat, semnificația slujirii sale pastorale concrete în parohie9. El este slujitorul lui Cristos pentru a fi, pornind de la el, prin el și împreună cu el, slujitor al oamenilor. Ființa sa asimilată în mod ontologic lui Cristos constituie fundamentul ființei hirotonite pentru slujirea comunității. Apartenența totală la Cristos, așa de bine întărită și evidențiată de celibatul sacru, face ca preotul să fie în slujba tuturor. Darul minunat al celibatului10 primește lumină și motivație din asimilarea darului nupțial al Fiului lui Dumnezeu răstignit și înviat, făcut omenirii răscumpărate și reînnoite.

Existența și acțiunea preotului – persoana sa consacrată și slujirea sa – sunt realități inseparabile din punct de vedere teologic și au ca finalitate slujirea pentru dezvoltarea misiunii Bisericii11: mântuirea veșnică a tuturor oamenilor. În misterul Bisericii – revelat ca trup mistic al lui Cristos și popor al lui Dumnezeu care merge în istorie, rânduită ca sacrament universal de mântuire12 -, se găsește și se descoperă motivul profund al preoției ministeriale. "Așa încât comunitatea eclezială are absolută nevoie de preoția ministerială pentru a-l avea prezent în ea pe Cristos, cap și păstor"13.

6. Preoția comună sau baptismală a creștinilor, ca participare reală la preoția lui Cristos, constituie o proprietate esențială a noului popor al lui Dumnezeu14. "Voi sunteți neam ales, preoție regească, națiune sfântă, poporul pe care Dumnezeu și l-a dobândit…" (1Pt 2,9); "A făcut din noi o împărăție de preoți pentru Dumnezeul și Tatăl său" (Ap 1,6); "I-a constituit pentru Dumnezeul nostru o împărăție de preoți (Ap 5,10); "…Vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Cristos și vor domni împreună cu el" (Ap 20,6). Aceste texte amintesc ceea ce este spus în cartea Exodului, transferând la noul Israel ceea ce se afirma acolo despre vechiul Israel: "Între toate popoarele… voi veți fi pentru mine o împărăție de preoți și o națiune sfântă" (Ex 19,5-6); mai mult, ele amintesc ceea ce este spus în cartea Deuteronomului: "Tu ești un popor consacrat Domnului Dumnezeului tău; Domnul Dumnezeul tău te-a ales ca să fii poporul său privilegiat între toate popoarele care sunt pe pământ" (Dt 7,6).

"Dacă preoția comună este consecință a faptului că poporul creștin este ales de Dumnezeu ca punte cu omenirea și se referă la orice creștin deoarece este inserat în acest popor, preoția ministerială este în schimb rodul unei alegeri, al unei vocații specifice: «Isus i-a chemat la sine pe ucenicii săi și a ales doisprezece dintre ei» (Lc 6,13-16). Datorită preoției ministeriale credincioșii sunt făcuți conștienți de preoția lor comună și o realizează (cf. Ef 4,11-12); de fapt, preotul le amintește că sunt poporul lui Dumnezeu și-i abilitează pentru «oferirea acelor jertfe spirituale» (cf. 1Pt 2,5), prin care Cristos însuși face din noi un dar veșnic adus Tatălui (cf. 1Pt 3,18). Fără prezența lui Cristos reprezentat de preot, călăuza sacramentală a comunității, aceasta nu ar fi în mod deplin o comunitate eclezială"15.

În cadrul acestui popor preoțesc Domnul a instituit deci o preoție ministerială, la care sunt chemați unii credincioși pentru ca să-i slujească pe toți ceilalți cu dragoste pastorală și prin intermediul puterii sacre. Preoția comună și preoția ministerială se diferențiază prin esență și nu numai prin grad16: nu este vorba numai de o intensitate mai mare sau mai mică de participare la unica preoție a lui Cristos, ci de participări diferite în mod esențial. Preoția comună se întemeiază pe caracterul baptismal, care este sigiliul spiritual al apartenenței la Cristos care "îi face apți și îi angajează pe creștini să-i slujească lui Dumnezeu printr-o participare vie la liturgia sacră a Bisericii și să-și exercite preoția baptismală prin mărturia unei vieți sfinte și a unei iubiri rodnice"17.

În schimb, preoția ministerială se întemeiază pe caracterul imprimat de sacramentul Preoției, care configurează cu Cristos, preotul, în așa fel încât să poată acționa în persoana lui Cristos, capul, cu puterea sacră, pentru a oferi jertfa și pentru a ierta păcatele18. Celor botezați, care au primit apoi darul preoției ministeriale, le-a fost conferită în mod sacramental o misiune nouă și specifică: aceea de a personifica în cadrul poporului lui Dumnezeu funcția triplă – profetică, cultuală și regească – a lui Cristos, cap și păstor al Bisericii19. De aceea, în exercitarea funcțiilor lor specifice ei acționează in persona Christi capitis și, în același fel, prin urmare, in nomine Ecclesiae20.

7. "Așadar, preoția noastră sacramentală este preoție «ierarhică» și în același timp «ministerială». Ea constituie un «ministerium» deosebit, adică este «slujire» față de comunitatea credincioșilor. Însă nu-și trage originea din această comunitate, ca și cum ea ar «chema» sau «delega». Ea este cu adevărat un dar pentru această comunitate și provine chiar de la Cristos, de la plinătatea preoției sale (…). Conștienți de această realitate, înțelegem în ce fel preoția noastră este «ierarhică», adică legată de puterea de a forma și de a conduce poporul preoțesc (cf. Lumen gentium, nr. 10), și tocmai pentru aceasta este «ministerială». Îndeplinim această funcție, prin care însuși Cristos îl «slujește» neîncetat pe Tatăl în opera mântuirii noastre. Toată existența noastră preoțească este și trebuie să fie adânc pătrunsă de această slujire, dacă vrem să facem cum se cuvine jertfa euharistică «in persona Christi»"21.

În ultimele decenii Biserica a experimentat probleme de "identitate preoțească" derivate, uneori, dintr-o viziune teologică mai puțin clară între cele două moduri de participare la preoția lui Cristos. În unele ambiente s-a rupt acel profund echilibru ecleziologic, așa de propriu al magisteriului autentic și veșnic.

Astăzi există toate condițiile pentru a depăși atât pericolul "clericalizării" laicilor22 cât și cel al "secularizării" slujitorilor sacri.

Angajarea generoasă a laicilor în domeniile cultului, transmiterii credinței și pastorației, chiar și într-un moment de lipsă de preoți, a condus câteodată pe unii slujitori sacri și laici în ispita de a merge mult dincolo de ceea ce permite Biserica și de ceea ce depășește capacitatea lor ontologică și sacramentală. Urmarea a fost și o subevaluare teoretică și practică a misiunii specifice a laicilor de a sfinți din interior structurile societății.

Pe de altă parte, în această criză de identitate, se produce și "secularizarea" unor slujitori sacri, printr-o umbrire a rolului lor specific, absolut de neînlocuit, în comuniunea eclezială.

8. Preotul, alter Christus, este în Biserică slujitorul acțiunilor mântuitoare esențiale23. Datorită puterii de a jertfi pe care o are asupra trupului și sângelui Răscumpărătorului, datorită puterii sale de a vesti cu autoritate evanghelia, de a învinge răul păcatului prin intermediul iertării sacramentale, el – in persona Christi capitis – este izvor de viață și vitalitate în Biserică și în parohia sa. Preotul nu este izvorul acestei vieți spirituale, ci acela care o împarte la tot poporul lui Dumnezeu. El este slujitorul care, în ungerea Duhului, are acces la sanctuarul sacramental: Cristos răstignit (cf. In 19,31-37) și înviat (cf. In 20,20-23), din care izvorăște mântuirea.

În Maria, mama marelui și veșnicului preot, preotul își dă seamă că este împreună cu ea "instrument de comunicare mântuitoare între Dumnezeu și oameni", chiar dacă în mod diferit: sfânta Fecioară prin intermediul întrupării, iar preotul prin intermediul puterilor Preoției24. Relația preotului cu Maria nu este numai o nevoie de ocrotire și de ajutor; este vorba, mai degrabă, de o conștientizare a unei realități obiective: "apropierea sfintei Fecioare" ca "prezență activă, împreună cu care Biserica vrea să trăiască misterul lui Cristos"25.

9. Fiind părtaș de acțiunea conducătoare a lui Cristos, cap și păstor asupra trupului său26, preotul este făcut capabil în mod specific să fie, pe plan pastoral, "omul comuniunii"27, al conducerii și al slujirii tuturor. El este chemat să promoveze și să mențină unitatea mădularelor cu capul și a tuturor mădularelor între ele. Prin vocație el unește și slujește în dubla dimensiune a aceleiași funcții pastorale a lui Cristos (cf. Mt 20,28; Mc 10,45; Lc 22,27). Viața Bisericii cere pentru dezvoltarea sa energii pe care numai această slujire a comuniunii, a conducerii și a slujirii poate să le ofere. Cere preoți care, asimilați total lui Cristos, depozitari ai unei vocații originare la deplina asemănare cu Cristos, trăiesc "în" și "împreună cu" el ansamblul de virtuți manifestate în Cristos, păstor, și care, printre altele, primește lumină și motivație din asimilarea la dăruirea nupțială a Fiului lui Dumnezeu răstignit și înviat făcută omenirii răscumpărate și reînnoite. Cere să existe preoți care vor să fie izvoare de unitate și de dăruire fraternă pentru toți – în special pentru cei mai nevoiași – oameni care să recunoască identitatea lor preoțească în bunul păstor28, și ca această imagine să fie trăită în interior și manifestată în exterior, așa încât toți să o poată sesiza, pretutindeni29.

Preotul îl face prezent pe Cristos, capul Bisericii, prin intermediul slujirii cuvântului, participare la funcția sa profetică30. In persona et in nomine Christi, preotul este slujitorul cuvântului evanghelizator, care îi invită pe toți la convertire și la sfințenie; este slujitorul cuvântului cultual, care preamărește măreția lui Dumnezeu și aduce mulțumire pentru milostivirea sa; este slujitorul cuvântului sacramental, care este izvor eficace de har. În aceste modalități multiple preotul, cu puterea Mângâietorului, prelungește învățătura divinului Învățător în cadrul Bisericii.

b) Unitatea de viață

10. Configurarea sacramentală cu Isus Cristos impune preotului un motiv nou pentru a ajunge la sfințenie31, din cauza slujirii ce i-a fost încredințată, care este sfântă în ea însăși. Nu înseamnă că sfințenia, la care sunt chemați preoții, este din punct de vedere subiectiv mai mare decât sfințenia la care sunt chemați toți credincioșii creștini datorită Botezului. Sfințenia este mereu aceeași32, deși are diferite exprimări33, însă preotul trebuie să tindă la ea dintr-un motiv nou: pentru a corespunde acelui har nou care l-a configurat pentru a reprezenta persoana lui Cristos, cap și păstor, ca instrument viu în opera mântuirii34. Deci, în îndeplinirea slujirii sale, cel care este "sacerdos in aeternum" trebuie să se străduiască să urmeze în toate exemplul Domnului, unindu-se cu el "în descoperirea voinței Tatălui și în dăruirea de sine pentru turmă"35. Pe acest fundament de iubire față de voința divină și de dragoste pastorală se construiește unitatea de viață36, adică unitatea interioară37 dintre viața spirituală și activitatea ministerială. Creșterea acestei unități de viață se întemeiază pe dragostea pastorală38 hrănită de o viață solidă de rugăciune, așa încât preotul să fie în mod inseparabil martor al dragostei și învățător al vieții interioare.

11. Întreaga istorie a Bisericii este luminată de modele splendide de dăruire pastorală cu adevărat radicală; este vorba de un grup numeros de preoți sfinți, cum este parohul de Ars, patronul parohilor, care au ajuns la o sfințenie recunoscută prin intermediul dăruirii generoase și neobosite pentru grija sufletelor, însoțită de o asceză profundă și viață interioară. Acești păstori, devorați de iubirea lui Cristos și de dragostea pastorală constituie o evanghelie trăită.

Câte un curent al culturii contemporane înțelege greșit virtutea interioară, mortificația și spiritualitatea ca forme de intimism, de alienare și deci de egoism incapabil să înțeleagă problemele lumii și ale mulțimii. În unele locuri chiar s-a verificat o tipologie multiformă de preoți: de la sociolog la terapeut, de la muncitor la politician, la manager… până la preotul "pensionat". În acest sens trebuie amintit că preotul este purtătorul unei consacrări ontologice care se extinde la tot timpul. Identitatea sa de fond trebuie căutată în caracterul ce i s-a conferit de sacramentul Preoției, pe care se dezvoltă rodnic harul pastoral. De aceea, preotul ar trebui să știe să facă tot ceea ce face, întotdeauna ca preot. El, așa cum spunea sfântul Ioan Bosco, este preot la altar și la confesional, ca și la școală, pe drum și pretutindeni. Uneori chiar preoții, din unele situații actuale, sunt aproape induși să creadă că slujirea lor se află la periferia vieții, în timp ce, în realitate, ea se află chiar în inima vieții, deoarece are capacitatea de a lumina, a reconcilia și a face noi toate lucrurile.

Se poate întâmpla ca unii preoți, după ce și-au început slujirea cu un entuziasm plin de idealuri, să poată simți răcire, deziluzie, chiar să ajungă la faliment. Cauzele sunt multiple: de la formarea slabă la lipsa de fraternitate în preoțimea diecezană, de la izolarea personală la lipsa de interes și de sprijin din partea episcopului39 și a comunității, de la problemele personale, chiar de sănătate, până la amărăciunea de a nu găsi răspuns și soluții, de la neîncrederea în asceză și părăsirea vieții interioare la lipsa de credință.

De fapt, dinamismul ministerial fără o spiritualitate preoțească solidă s-ar traduce într-un activism gol și lipsit de orice profetism. Rezultă clar că ruptura unității interioare în preot este înainte de toate o consecință a răcirii dragostei sale pastorale sau a răcirii "iubirii vigilente a misterului pe care îl poartă în sine pentru binele Bisericii și al omenirii"40.

A se întreține într-un colocviu adorator și intim în fața bunului păstor prezent în preasfântul Sacrament al altarului constituie o prioritate pastorală cu mult superioară oricărei alteia. Preotul, conducător într-o comunitate, trebuie să realizeze această prioritate pentru a nu se usca în interior și a nu se transforma într-un canal secat, care nu ar mai putea da nimic nimănui.

Opera pastorală mai importantă este în mod clar spiritualitatea. Orice plan pastoral, orice proiect misionar, orice dinamism în evanghelizare, care ar ignora primatul spiritualității și al cultului divin, ar fi destinat falimentului.

c) Un drum specific spre sfințenie

12. Preoția ministerială, în măsura în care configurează cu existența și lucrarea sacerdotală a lui Cristos, introduce o noutate în viața spirituală a celui care a primit acest dar. Este o viață spirituală conformată prin intermediul participării la locul capital al lui Cristos în Biserica sa și care se maturizează în slujirea ministerială adusă Bisericii: o sfințenie în slujire și pentru slujire.

13. Aprofundarea "conștiinței de a fi slujitor"41 este de aceea foarte importantă pentru viața spirituală a preotului și pentru eficacitatea slujirii sale.

Relația ministerială cu Isus Cristos "pune bazele și recere în preot o legătură ulterioară care este dată de «intenție», adică de voința conștientă și liberă de a face, prin gestul ministerial, ceea ce intenționează să facă Biserica"42. Expresia "a avea intenția de a face ceea ce face Biserica" luminează viața spirituală a slujitorului sacru invitându-l să recunoască instrumentalitatea personală pentru slujirea lui Cristos și a Bisericii și să o realizeze în acțiunile ministeriale concrete. "Intenția", în acest sens, conține în mod necesar o relație cu acțiunea lui Cristos capul, în și prin intermediul Bisericii, o adecvare la voința sa, fidelitate față de dispozițiile sale, docilitate față de gesturile sale: acțiunea ministerială este un instrument al lucrării lui Cristos și a Bisericii, trupul său.

Este vorba de o voință personală permanentă: "Din natura sa, o asemenea legătură tinde să devină cât mai amplă și cât mai profundă, angajând mintea, sentimentele, viața, adică o serie întreagă de dispoziții morale și spirituale corespunzătoare gesturilor ministeriale pe care le face preotul"43.

Spiritualitatea preoțească cere să se respire un climat de apropiere de Domnul Isus, de prietenie și de întâlnire personală, de misiune ministerială "împărtășită", de iubire și slujire a persoanei sale în "persoana" Bisericii, trupul său, mireasa sa. A iubi Biserica și a se dărui ei în slujirea ministerială cere să fie iubit profund Domnul Isus. "Această dragoste pastorală izvorăște în primul rând din jertfa euharistică și de aceea ea este centrul și rădăcina întregii vieți a preotului; prin urmare, sufletul preoțesc trebuie să se străduiască să reflecte în sine ceea ce se petrece pe altarul de jertfă. Acest lucru nu este cu putință decât dacă preoții pătrund tot mai adânc, prin rugăciune, în misterul lui Cristos"44.

În pătrunderea acestui mister ne vine în ajutor Fecioara Preasfântă, asociată cu Răscumpărătorul, pentru că "atunci când celebrăm sfânta Liturghie, în mijlocul nostru stă Maica Fiului lui Dumnezeu care ne introduce în misterul oferirii sale de răscumpărare. În felul acesta ea devine mijlocitoare a harurilor care izvorăsc din această oferire pentru Biserică și pentru toți credincioșii"45. De fapt, "Maria a fost asociată în mod unic la jertfa preoțească a lui Cristos, împărtășind voința sa de a mântui lumea prin cruce. Ea a fost prima și cea mai desăvârșită părtașă spirituală la dăruirea sa de sacerdos et hostia. Astfel ea poate să obțină și să dăruiască celor care sunt părtași pe plan ministerial de preoția Fiului său harul impulsului de a răspunde tot mai mult la exigențele dăruirii spirituale pe care o comportă Preoția: în mod deosebit, harul credinței, al speranței și al perseverenței în încercări, recunoscute ca stimulente pentru o participare mai generoasă la oferirea răscumpărătoare"46.

Euharistia trebuie să ocupe pentru preot "locul cu adevărat central al slujirii sale"47 pentru că în ea este conținut tot binele spiritual al Bisericii și este în sine izvor și culme a întregii evanghelizări48. De aici reiese importanța deosebit de mare a pregătirii pentru sfânta Liturghie, a celebrării sale zilnice49, a mulțumirii și a vizitei făcute lui Isus din sfântul Sacrament în timpul zilei!

14. În afară de jertfa euharistică, preotul celebrează zilnic sfânta Liturgie a Orelor, pe care el a îmbrățișat-o în mod liber cu o obligație gravă. De la jertfa nesângeroasă a lui Cristos pe altar la celebrarea Oficiului divin împreună cu toată Biserica, inima preotului își intensifică iubirea față de păstorul divin, făcându-l evident în fața credincioșilor. Preotul a primit privilegiul de "a-i vorbi lui Dumnezeu în numele tuturor", de a deveni "ca o gură a întregii Biserici"50; în Oficiul divin el îndeplinește ceea ce lipsește în lauda lui Cristos și, ca ambasador acreditat, mijlocirea sa este una din cele mai eficace pentru mântuirea lumii51.

d) Fidelitatea preotului față de disciplina ecleziastică

15. "Conștiința de a fi slujitor" comportă și conștiința acțiunii organice a trupului lui Cristos. De fapt, viața și misiunea Bisericii, pentru a se putea dezvolta, cer o orânduială, reguli, legi de conduită, adică o ordine disciplinară. Trebuie depășită orice prejudecată în privința disciplinei ecleziastice, începând chiar de la exprimare, și depășită orice teamă sau complex în citarea ei și în cerința în mod oportun a îndeplinirii sale. Atunci când este în vigoare respectarea normelor și criteriilor care constituie disciplina ecleziastică sunt evitate acele tensiuni care altfel ar compromite efortul pastoral unitar de care Biserica are nevoie pentru a-și îndeplini în mod eficient misiunea evanghelizatoare. Asumarea matură a propriei angajări ministeriale implică certitudinea că Biserica "are nevoie de norme pentru ca structura sa ierarhică și organică să fie vizibilă și pentru exercitarea funcțiunilor încredințate ei în mod divin, mai ales cea a puterii sacre și a administrării sacramentelor"52.

În afară de aceasta, conștiința de a fi slujitor al lui Cristos și al trupului său mistic implică angajarea împlinirii fidele a voinței Bisericii care se exprimă concret în norme53. Legislația Bisericii are ca scop o perfecțiune mai mare a vieții creștine, pentru o îndeplinire mai bună a misiunii mântuitoare și deci trebuie să fie trăită cu suflet sincer și bunăvoință.

Între toate aspectele, merită o importanță deosebită aspectul docilității față de legile și dispozițiile liturgice ale Biserici, adică iubirea fidelă față de o normă care are scopul de a ordona cultul în acord cu voința marelui și veșnicului preot și a trupului său mistic. Liturgia sacră este considerată ca exercitare a preoției lui Isus Cristos54, acțiune sacră prin excelență, "culmea spre care tinde acțiunea Bisericii și în același timp izvor din care vine toată puterea sa"55. Prin urmare, acesta este domeniul în care trebuie să fie mai mare conștiința de a fi slujitor și de a acționa în conformitate cu angajamentele asumate în mod liber și solemn înaintea lui Dumnezeu și a comunității. "Orânduirea liturgiei sacre depinde numai de autoritatea Bisericii, care rezidă în Scaunul Apostolic și, conform dreptului, în episcop. (…) Absolut nimeni altul, fie și preot, nu poate din inițiativă proprie să adauge, să scoată sau să schimbe ceva în liturgie"56. Arbitrarietate, expresii subiective, improvizări, nesupunere în celebrarea euharistică, toate constituie tot atâtea contradicții evidente cu însăși esența preasfintei Euharistii, care este jertfa lui Cristos. Același lucru este valabil pentru celebrarea celorlalte sacramente, mai ales pentru sacramentul Pocăinței prin care – fiind căiți și având propunerea de corectare – sunt iertate păcatele și se face reconcilierea cu Biserica57.

Preoții să dea o atenție asemănătoare participării autentice și conștiente a credincioșilor la liturgia sacră, pe care Biserica nu încetează să o promoveze58. În liturgia sacră există funcțiuni care pot fi exercitate de acei credincioși care nu au primit sacramentul Preoției; altele însă sunt proprii și absolut exclusive ale slujitorilor hirotoniți59. Respectul față de diferitele identități ale stării de viață, complementaritatea lor pentru misiune, cer să se evite orice confuzie în această materie.

e) Preotul în comuniunea eclezială

16. Pentru a sluji Biserica – comunitate structurată în mod organic de credincioși înzestrați cu aceeași demnitate baptismală, dar cu diferite carisme și funcțiuni – trebuie să fie cunoscută și iubită, nu așa cum ar vrea modele trecătoare de gândire sau diferitele ideologii, ci așa cum a fost voită de Isus Cristos, care a întemeiat-o. Funcția ministerială de slujire adusă comuniunii, pornind de la configurarea cu Cristos, capul, cere cunoașterea și respectarea rolului specific al credinciosului laic, promovând în toate modurile posibile asumarea din partea fiecăruia a propriilor responsabilități. Preotul este în slujba comunității, dar este și susținut de comunitatea sa. El are nevoie de aportul persoanelor laice, nu numai pentru organizarea și administrarea comunității sale, dar și pentru credință și dragoste: este un fel de osmoză între credința preotului și credința celorlalți credincioși. Familiile creștine și comunitățile zeloase au ajutat adesea preoții în momentele de criză. Este la fel de important, din același motiv, ca preoții să cunoască, să stimeze și să respecte caracteristicile urmării lui Cristos proprii vieții consacrate, comoară foarte prețioasă a Bisericii și mărturie a acțiunii rodnice a Duhului Sfânt în cadrul ei.

Cu atât mai mult preoții sunt semne vii și slujitori ai comuniunii ecleziale, cu cât ei se inserează mai mult în unitatea vie a Bisericii în timp, care este sfânta tradiție, a cărei păzitor și garant este magisteriul. Referința rodnică la tradiție dă slujirii preotului soliditatea și obiectivitatea mărturiei adevărului, venit în Cristos ca să se reveleze în istorie. Acest lucru îl ajută să alunge acea dorință de noutate care dăunează comuniunii și golește de profunditate și de credibilitate exercitarea slujirii preoțești.

În special parohul trebuie să fie un țesător răbdător al comuniunii parohiei sale cu Biserica sa particulară și cu Biserica Universală. El ar trebui să fie, de asemenea, un adevărat model de adeziune la magisteriul veșnic al Bisericii și la marea sa disciplină.

f) Simțul universalului în particular

17. "Este necesar ca preotul să conștientizeze clar că «existența sa într-o Biserică locală» constituie, prin natura sa, un element determinant pentru trăirea spiritualității creștine. În acest sens, preotul găsește tocmai în apartenența și devotamentul față de Biserica locală un izvor de semnificații, de criterii de discernământ și acțiune, care dau contur atât misiunii pastorale cât și vieții sale spirituale"60. Este vorba de o materie importantă în care trebuie să se capete o viziune amplă, care să țină cont de modul în care "apartenența și devotamentul față de Biserica locală nu închid în ea activitatea și viața preotului: de fapt acestea nu pot fi închise, prin însăși natura atât a Bisericii locale cât și a slujirii preoțești"61.

Conceptul de încardinare, modificat de Conciliul Vatican II și exprimat apoi în Codul de drept canonic62, permite depășirea pericolului de a închide slujirea preoților în niște limite strâmte, nu atât geografice cât mai ales psihologice sau chiar teologice. Apartenența la o Biserică particulară și slujirea pastorală adusă comuniunii în cadrul ei – elemente de ordin ecleziologic – încadrează și din punct de vedere existențial viața și activitatea preoților și le dau o fizionomie constituită din orientări pastorale specifice, din scopuri, din dăruire personală în misiuni determinate, din întâlniri pastorale, din interese împărtășite. Pentru a înțelege și a iubi efectiv Biserica particulară și apartenența și devotamentul față de ea, slujind-o și jertfindu-se pentru ea până la dăruirea propriei vieți, este necesar ca slujitorul sacru să fie mereu conștient că Biserica Universală "este o realitate anterioară din punct de vedere ontologic și temporal fiecărei Biserici particulare"63. De fapt, nu suma Bisericilor particulare constituie Biserica Universală. Bisericile particulare, în și pornind de la Biserica Universală, trebuie să fie deschise spre o realitatea de adevărată comuniune de persoane, de carisme, de tradiții spirituale, fără granițe geografice, intelectuale sau psihologice64. Pentru preot trebuie să fie foarte clar că Biserica este una singură! Universalitatea sau catolicitatea trebuie să umple cu sine particularitatea. Legătura profundă, adevărată și vitală cu scaunul lui Petru constituie garanția și condiția necesară pentru toate acestea. Însăși primirea motivată, răspândirea și aplicarea fidelă a documentelor papale și ale dicasteriilor din Curia Romană este o exprimare a acesteia.

Am luat în considerare existența și acțiunea fiecărui preot. Acum reflecția noastră se îndreaptă mai specific spre preotul orânduit în funcția de paroh.

Partea a II-a

Parohia și parohul

3. Parohia și funcția de paroh

18. Caracteristicile ecleziologice cele mai semnificative ale noțiunii teologico-canonice de parohie au fost gândite de Conciliul Vatican II în lumina tradiției și a învățăturii catolice, a ecleziologiei de comuniune, și traduse apoi în lege de Codul de drept canonic. Ele au fost dezvoltate din diferite puncte de vedere în magisteriul pontifical postconciliar, atât în mod explicit cât și implicit, mereu în cadrul aprofundării temei despre preoția primită prin hirotonire. Așadar, este util să rezumăm principalele caracteristici ale învățăturii teologice și canonice despre această materie, mai ales în vederea unui răspuns mai bun la provocările pastorale care se fac la acest început de al treilea mileniu la adresa slujirii parohiale a preoților.

Ceea ce se spune despre paroh, prin analogie, în mare măsură, sub profilul angajării pastorale de conducător, interesează și pe acei preoți care oricum ajută în parohie și cei care au diferite misiuni pastorale, de exemplu, în închisori, în spitale, în universități și în școli, în asistența dată emigranților și străinilor etc.

Parohia este o concretă communitas christifidelium, constituită în mod stabil în cadrul unei Biserici particulare, și a cărei grijă pastorală este încredințată unui preot paroh ca păstor propriu, sub autoritatea episcopului diecezan65. Întreaga viață a parohiei, ca și semnificația misiunilor sale apostolice față de societate, trebuie să fie înțelese și trăite cu simț de comuniune organică între preoția comună și preoția ministerială, de colaborare fraternă și dinamică între păstori și credincioși, cu respectarea absolută a drepturilor, îndatoririlor și funcțiunilor celorlalți, unde fiecare are propriile competențe și propriile responsabilități. Parohul, "în strânsă comuniune cu episcopul și cu toți credincioșii, va evita să introducă în slujirea sa pastorală atât forme de autoritarism improvizat cât și modalități de gestionare democratică străine de realitatea cea mai profundă a slujirii"66. În acest sens, își menține vigoarea pretutindeni instrucțiunea interdicasterială Ecclesiae de mysterio, aprobată în formă specifică de suveranul pontif, a cărei aplicare integrală asigură practica eclezială corectă în acest domeniu fundamental pentru viața Bisericii.

Intrinseca legătură cu comunitatea diecezană și cu episcopul său, în comuniune ierarhică cu succesorul lui Petru, asigură comunității parohiale apartenența la Biserica Universală. Așadar, este vorba de o pars dioecesis67 animată de același spirit de comuniune, de o coresponsabilitate baptismală corectă, de aceeași viață liturgică, centrată în celebrarea Euharistiei68 și de același spirit de misiune, care caracterizează întreaga comunitate parohială. De fapt, fiecare parohie "este întemeiată pe o realitate teologică, pentru că ea este o comunitate euharistică. Aceasta înseamnă că ea este o comunitate capabilă să celebreze Euharistia, în care sunt rădăcina vie a edificării sale și legătura sacramentală a existenței sale în comuniune deplină cu întreaga Biserică. Această capacitate se înrădăcinează în faptul că parohia este o comunitate de credință și o comunitate structurată în mod organic, adică este constituită din slujitori hirotoniți și din ceilalți creștini, în care parohul – care îl reprezintă pe episcopul diecezan – este legătura ierarhică cu întreaga Biserică particulară"69.

În acest sens, parohia, care este ca o celulă a diecezei, trebuie să ofere "un exemplu strălucitor de apostolat comunitar, căci ea adună laolaltă diversitatea umană care face parte din ea și o implantează în universalitatea Bisericii"70. Communitas christifidelium, în noțiunea de parohie, constituie elementul personal esențial de bază și, cu această expresie, vrea să se sublinieze relația dinamică dintre persoane care, în mod determinat, sub indispensabila conducere efectivă a unui păstor propriu, o compun. Ca regulă generală, este vorba de toți credincioșii dintr-un teritoriu determinat; sau numai de unii credincioși, în cazul parohiilor personale, constituite pe baza ritului, a limbii, a naționalității sau a altor motivații precise71.

19. Un alt element fundamental al noțiunii de parohie este grija pastorală sau grija de suflete, specifică funcției de paroh, care se manifestă îndeosebi în predicarea cuvântului lui Dumnezeu, în administrarea sacramentelor și în conducerea pastorală a comunității72. În parohie, domeniu al grijii pastorale obișnuite, "parohul este păstorul propriu al parohiei încredințate lui, exercitând grija pastorală a acelei comunități sub autoritatea episcopului diecezan, împreună cu care este chemat să participe la slujirea lui Cristos, ca să săvârșească în slujba aceleiași comunități funcția de a învăța, de a sfinți și de a conduce, chiar cu colaborarea altor preoți sau diaconi și cu aportul credincioșilor laici, conform dreptului"73. Această noțiune de paroh arată o mare bogăție ecleziologică și nu-l împiedică pe episcop să determine alte forme de cura animarum, conform dreptului.

Necesitatea de a adapta asistența pastorală în parohii la circumstanțele timpului prezent, caracterizat în unele locuri de lipsa de preoți, dar și de existența parohiilor urbane suprapopulate și a parohiilor rurale risipite, sau de numărul mic de enoriași, a făcut să se introducă unele inovații, desigur nu de principiu, în dreptul universal al Bisericii referitor la titularul grijii pastorale a parohiei. Una din acestea constă în posibilitatea de a încredința in solidum mai multor preoți grija pastorală a uneia sau mai a multor parohii, cu condiția peremptorie ca numai unul dintre ei să fie moderatorul, care să conducă activitatea comună și să răspundă personal în fața episcopului de ea74. Așadar, este încredințată o singură funcție parohială, o singură grijă pastorală a parohiei unui titular multiplu constituit din diferiți preoți, care primesc o participare identică la funcția încredințată, sub conducerea pastorală a unui confrate moderator. Încredințarea grijii pastorale in solidum se arată utilă pentru a rezolva unele situații în acele dieceze în care puțini preoți trebuie să-și organizeze timpul în asistența diferitelor activități ministeriale, dar devine și un mijloc potrivit pentru a promova coresponsabilitatea pastorală a preoților și în mod special pentru a ușura obișnuința vieții comune a preoților, care trebuie să fie încurajată mereu75.

Totuși, nu pot fi ignorate unele dificultăți pe care grija pastorală in solidum – compusă mereu numai din preoți – poate să le comporte, deoarece este ceva natural pentru credincioși să se identifice cu propriul păstor și poate să dezorienteze și să nu fie înțeleasă prezența mai multor preoți, chiar dacă sunt coordonați între ei. Este evidentă bogăția paternității spirituale a parohului, ca un "pater familias" sacramental al parohiei, cu legăturile care generează rodnicie pastorală.

În cazurile în care necesitățile pastorale o cer, episcopul diecezan poate în mod potrivit să încredințeze temporar grijii pastorale a unui singur paroh mai multe parohii76.

Atunci când circumstanțele sugerează, încredințarea unei parohii unui administrator77 poate să constituie o soluție provizorie78. Totuși, este bine de amintit că funcția de paroh, fiind în mod esențial pastorală, cere plinătate și stabilitate79. Parohul ar trebui să fie o icoană a prezenței lui Cristos istoric. Este exigența configurării cu Cristos, care subliniază această angajare prioritară.

20. Pentru a desfășura misiunea de păstor într-o parohie, care comportă grija deplină de suflete, se cere în mod absolut exercitarea ordinului preoțesc80. De aceea, în afară de comuniunea eclezială81, condiția explicită cerută de dreptul canonic pentru ca cineva să fie numit paroh în mod valid este ca el să fi primit ordinul sacru al prezbiteratului82.

Cât privește responsabilitatea parohului în vestirea cuvântului lui Dumnezeu și în predicarea învățăturii catolice autentice, can. 528 menționează în mod expres omilia și instruirea catehetică, promovarea inițiativelor care răspândesc spiritul evanghelic în toate domeniile vieții umane; formarea catolică a copiilor și a tinerilor și strădania ca, printr-o colaborare ordonată a credincioșilor laici, mesajul evangheliei să poată ajunge la aceia care au părăsit practica religioasă sau nu mărturisesc adevărata credință83, așa încât să poată, prin harul lui Dumnezeu, să ajungă la convertire. Cum este logic, parohul nu este obligat să realizeze personal toate aceste îndatoriri, ci trebuie să facă în așa fel încât să se realizeze în mod potrivit, conform cu învățătura dreaptă și cu disciplina eclezială, în cadrul parohiei, în funcție de circumstanțe și mereu sub responsabilitatea sa. Unele dintre aceste funcțiuni, de exemplu omilia în timpul celebrării euharistice84, vor trebui să fie realizate întotdeauna și exclusiv de un slujitor hirotonit. "Chiar și atunci când el ar fi depășit de alți credincioși nehirotoniți în elocvență, acest lucru nu ar șterge faptul că el este reprezentare sacramentală a lui Cristos, cap și păstor, și de la acesta derivă mai ales eficacitatea predicării sale"85. Alte funcțiuni însă, de exemplu cateheza, vor putea să fie desfășurate chiar în mod obișnuit de către credincioșii laici, care au primit pregătirea corespunzătoare, conform învățăturii drepte, și duc o viață creștină coerentă, rămânând mereu obligația contactului personal. Fericitul Ioan al XXIII-lea scria că "este foarte important ca pretutindeni și în orice timp clerul să fie fidel față de îndatorirea sa de a învăța. «Este necesar – spunea în acest sens sfântul Pius al X-lea – numai la aceasta să tindă și numai pe aceasta să insiste, dacă fiecare preot nu este ținut de vreo altă funcție mai gravă, nici nu este obligat de vreo altă legătură mai strânsă»"86.

Cum este clar, datorită dragostei pastorale efective, asupra parohului apasă datoria de a exercita o supraveghere atentă și plină de grijă, de asemenea de încurajare, asupra tuturor colaboratorilor și a fiecăruia în parte. În unele țări în care există credincioși care aparțin la diferite grupuri lingvistice, dacă nu a fost înființată o parohie personală87 sau nu s-a întreprins o altă soluție potrivită, parohul teritorial, ca păstor propriu88, va avea grijă să respecte necesitățile speciale ale credincioșilor săi, chiar și în ceea ce ține de sensibilitățile lor culturale specifice.

21. Cât privește mijloacele obișnuite de sfințire, can. 528 stabilește că parohul trebuie să se străduiască îndeosebi ca preasfânta Euharistie să constituie centrul comunității parohiale și ca toți credincioșii să poată ajunge la plinătatea vieții creștine printr-o participare conștientă și activă la liturgia sacră, la celebrarea sacramentelor, la viața de rugăciune și la faptele bune.

Merită considerație faptul că în Codul de drept canonic se menționează primirea frecventă a Euharistiei și practica la fel de frecventă a sacramentului Pocăinței. Acest fapt sugerează oportunitatea ca parohul, stabilind orele pentru sfintele Liturghii și pentru spovezi în parohie, să ia în considerare care sunt momentele mai potrivite pentru majoritatea credincioșilor, permițând și celor care au greutăți deosebite de orar să se apropie cu ușurință de sacramente. Parohii trebuie să acorde o grijă cu totul specială mărturisirii individuale în spiritul și în forma stabilită de Biserică89. De asemenea, să-și amintească de faptul că mărturisirea individuală precedă în mod obligatoriu prima împărtășanie a copiilor90. La fel, să se țină cont că, din motive pastorale clare, cu scopul de a-i ajuta pe credincioși, se pot asculta mărturisirile individuale în timpul celebrării sfintei Liturghii91.

De asemenea, să se străduiască "să respecte sensibilitatea penitentului în ceea ce privește alegerea modalității de mărturisire, adică față în fața sau prin grilajul confesionalului"92. Și confesorul poate să aibă motive pastorale ca să prefere folosirea confesionalului cu gratii93.

Va trebui să se favorizeze la maximum și practica vizitei la preasfântul Sacrament, dispunând și stabilind, în mod fix, spațiul de timp cel mai mare posibil pentru ca biserica să fie ținută deschisă. Nu puțini parohi, laudă lor, promovează adorația prin expunerea solemnă a preasfântului Sacrament și binecuvântarea euharistică, experimentându-i roadele în vitalitatea parohiei.

Preasfânta Euharistie este păstrată cu iubire în tabernacol "ca inima spirituală a comunității religioase și parohiale"94. "Fără cultul euharistic, tocmai ca o inimă care palpită, parohia se usucă"95. "Dacă vreți ca toți credincioșii să se roage de bunăvoie și cu evlavie – spunea Pius al XII-lea clerului din Roma – precedați-i în biserică prin exemplu, făcând rugăciune în fața lor. Un preot îngenuncheat înaintea tabernacolului, în atitudine demnă, în reculegere profundă, este pentru popor un model de edificare, o avertizare și o invitație la emulația de rugăciune"96.

22. La rândul său, can. 529 menționează principalele exigențe ale îndeplinirii funcției pastorale parohiale, configurând într-un anumit sens atitudinea ministerială a parohului. Ca păstor propriu, el se angajează în cunoașterea credincioșilor încredințați grijii lui, evitând să cadă în pericolul funcționalismului: el nu este un funcționar care îndeplinește un rol și oferă servicii celui care le cere. Ca om al lui Dumnezeu, el exercită în mod integral slujirea proprie, căutându-i pe credincioși, vizitând familiile, fiind părtaș de necesitățile lor, de bucuriile lor; corectează cu prudență, se îngrijește de bătrâni, de cei slabi, de cei părăsiți, de bolnavi și este devotat față de muribunzi; dedică o atenție deosebită celor săraci și necăjiți; se străduiește pentru convertirea păcătoșilor, a celor care sunt în greșeală și ajută pe fiecare să-și îndeplinească datoria, favorizând creșterea vieții creștine în familii97. Educația pentru exercitarea faptelor de milostenie spirituală și trupească rămâne una din prioritățile pastorale și semn de vitalitate a unei comunități creștine.

Este semnificativă și misiunea încredințată parohului în promovarea funcției proprii a credincioșilor laici în misiunea Bisericii, adică aceea de animare și perfecționare a ordinii realităților vremelnice cu spiritul evanghelic și în felul acesta de a da mărturie despre Cristos, îndeosebi în exercitarea îndatoririlor seculare98.

Pe de altă parte, parohul trebuie să colaboreze cu episcopul și cu ceilalți preoți din dieceză pentru ca toți credincioșii, participând la comunitatea parohială, să se simtă și membri ai diecezei și ai Bisericii Universale99. Mobilitatea crescândă a societății actuale impune ca parohia să nu se închidă în sine și să știe să primească pe credincioșii din alte parohii care o frecventează, de asemenea să evite să privească cu neîncredere faptul că unii enoriași participă la viața altor parohii, rectorii sau capelanii.

De asemenea, îi revine în mod special parohului datoria de a promova cu zel, a susține și sprijini cu grijă deosebită vocațiile la preoție100. Exemplul personal în arătarea propriei identități, chiar în mod vizibil101, în trăirea conform ei, împreună cu grija mărturisirilor individuale și a direcțiunii spirituale a tinerilor, ca și a catehezei despre preoția primită prin hirotonire, vor face ca pastorația vocațională la care nu se poate renunța să fie realistă. "A fost întotdeauna misiunea specială a slujirii preoțești să arunce semințele vieții consacrate total lui Dumnezeu și să stimuleze iubirea față de feciorie"102.

Funcțiunile care în Codul de drept canonic sunt încredințate în mod specific parohului103 sunt: administrarea Botezului; administrarea sacramentului Mirului celor care sunt în pericol de moarte, conform can. 883, 3E104; administrarea viaticului și a Ungerii bolnavilor, rămânând în vigoare cele stabilite de can. 1003 §§ 2 și 3105, și împărțirea binecuvântării apostolice; asistarea la căsătorii și binecuvântarea căsătoriilor; celebrarea înmormântărilor; binecuvântarea izvorului baptismal în timpul pascal, conducerea procesiunilor și împărțirea binecuvântărilor solemne în afara bisericii; celebrarea preasfintei Euharistii mai solemne în duminici și în sărbătorile de poruncă.

Mai mult decât funcții exclusive ale parohului, sau chiar drepturi exclusive ale sale, îi sunt încredințate în mod special datorită responsabilității sale deosebite; așadar, el trebuie să le realizeze personal, pe cât posibil, sau măcar să urmărească desfășurarea lor.

23. Acolo unde se verifică lipsa de preoți se poate presupune, așa cum se întâmplă în unele locuri, ca episcopul, examinând toate cu prudență, să încredințeze în modalitățile permise din punct de vedere canonic, o colaborare "ad tempus" în exercitarea grijii pastorale a parohiei unei sau mai multor persoane care nu au primit caracterul preoțesc106. Totuși, în aceste cazuri, trebuie să fie respectate și ocrotite cu atenție proprietățile originare de diversitate și complementaritate între darurile și funcțiunile slujitorilor hirotoniți și ale credincioșilor laici, proprii Bisericii, pe care Dumnezeu a voit-o structurată în mod organic. Există situații extraordinare din punct de vedere obiectiv care justifică această colaborare. Totuși, ea nu poate depăși în mod legitim limitele aspectului specific ministerial și laical.

În dorința de a purifica o terminologie care ar putea duce la confuzie, Biserica a rezervat exclusiv preoților expresiile care arată "aspectul capital", cum sunt cele de "păstor", "capelan", "director", "coordonator" sau altele asemănătoare107.

De fapt, Codul de drept canonic, în titlul dedicat drepturilor și datoriilor credincioșilor laici, face deosebire între îndatoririle și funcțiile care, ca drept și datorie proprii, aparțin oricărui laic, și celelalte care se situează în linia de colaborare la slujirea pastorală. Acestea constituie o capacitas sau habilitas a căror exercitare depinde de chemarea păstorilor legitimi de a le asuma108. Prin urmare, nu sunt drepturi.

24. Toate acestea au fost exprimate de Ioan Paul al II-lea în Îndemnul apostolic postsinodal Christifideles laici. "Misiunea mântuitoare a Bisericii în lume este realizată nu numai de slujitori în virtutea sacramentului Preoției, dar și de toți credincioșii laici. De fapt, aceștia, în virtutea condiției lor baptismale și a vocației lor specifice, în măsura proprie fiecăruia, sunt părtași la funcția preoțească, profetică și regească. De aceea, păstorii trebuie să recunoască și să promoveze slujirile, funcțiile și funcțiunile credincioșilor laici, care își au fundamentul sacramental în Botez și în Mir, ca și în Căsătorie, pentru mulți dintre ei. Apoi, atunci când necesitatea sau utilitatea Bisericii o cere, păstorii pot încredința "ad tempus" credincioșilor laici, conform normelor stabilite de dreptul universal, unele misiuni care sunt legate cu slujirea lor proprie de păstori dar care nu cer caracterul Preoției" (nr. 23). Același document amintește și principiul fundamental care susține această colaborare și limitele sale peste care nu se poate trece. "Însă exercitarea acestor misiuni nu face din credinciosul laic un păstor: în realitate, nu misiunea constituie slujirea, ci hirotonirea preoțească. Numai sacramentul Preoției atribuie slujirii primite prin hirotonire o participare specială la funcția lui Cristos, cap și păstor, și la preoția sa veșnică. Misiunea exercitată în rolul de înlocuitor își are legitimarea în mod imediat și formal din delegarea oficială dată de păstori, iar în realizarea sa concretă este condusă de autoritatea ecleziastică" (nr. 23)109.

În acele cazuri de încredințare credincioșilor nehirotoniți, trebuie să fie constituit în mod necesar ca moderator un preot, cu puterea și datoriile de paroh, care să conducă personal grija pastorală110. Cum este logic, participarea la funcția parohială este diferită în cazul preotului desemnat pentru a conduce activitatea pastorală – înzestrat cu facultățile de paroh -, care desfășoară funcțiile exclusive ale preotului, și în cazul celorlalte persoane care nu au primit ordinul prezbiteratului și participă în mod subsidiar la exercitarea celorlalte funcțiuni111. Călugărul care nu este preot, călugărița, credinciosul laic, chemați să participe în exercitarea grijii pastorale, pot să desfășoare funcții de tip administrativ, de asemenea de formare și animare spirituală, și, desigur, nu pot să desfășoare funcția de grijă deplină a sufletelor, deoarece aceasta cere caracterul preoțesc. Oricum, ei pot să înlocuiască absența slujitorului hirotonit în acele funcțiuni liturgice corespunzătoare condiției lor canonice, enumerate de can. 230 § 3: "Exercitarea slujirii cuvântului, prezidarea rugăciunilor liturgice, administrarea Botezului și distribuirea sfintei Împărtășanii conform dispozițiilor Dreptului"112. Diaconii, deși nu pot fi situați pe același plan cu ceilalți credincioși, pot totuși să exercite o deplină cura animarum113.

Este bine ca episcopul diecezan să verifice, cu cea mai mare prudență și perspectivă pastorală, mai întâi autentica stare de necesitate și apoi să stabilească toate condițiile de capacitate a persoanelor chemate la această colaborare și să definească funcțiunile care trebuie să se atribuie fiecăreia dintre ele conform cu circumstanțele comunităților parohiale respective. În orice caz, în absența unei distribuiri clare a funcțiunilor, revine preotului moderator să determine ceea ce trebuie să se facă. Aspectul de excepție și provizoriu al acestor formule cere ca, în cadrul acelor comunități parohiale, să se promoveze la maximum conștiința necesității absolute de vocații la preoție, să se cultive cu grijă iubitoare germenii vocației, să se promoveze rugăciunea, atât comunitară cât și personală, chiar și pentru sfințirea preoților.

Pentru ca vocațiile la preoție să poată înflori mai ușor într-o comunitate, este foarte bine ca în ea să fie viu și răspândit sentimentul de iubire autentică, de stimă profundă, de entuziasm puternic pentru realitatea Bisericii, mireasa lui Cristos, colaboratoare a Duhului Sfânt în opera mântuirii.

Ar trebui să se țină mereu trează în sufletele credincioșilor acea bucurie și acea mândrie sfântă a apartenenței ecleziale, care este așa de clară, de exemplu în Scrisoarea întâi a sfântului Petru și în Apocalips (cf. 1Pt 3,14; Ap 2,13.17; 7,9; 14,1ss.; 19,6; 22,14). Fără bucuria și mândria acestei apartenențe, ar deveni anevoioasă, pe plan psihologic, apărarea și dezvoltarea însăși a vieții de credință. Nu este ceva neobișnuit că, cel puțin pe plan psihologic, în unele contexte, vocațiile la preoție cu greu germinează și ajung la maturizare.

"Ar fi o greșeală fatală să ne resemnăm în fața greutăților actuale și să ne comportăm de fapt ca și cum ar trebui să pregătim o Biserică de mâine, imaginată aproape lipsită de preoți. În felul acesta, măsurile adoptate pentru a remedia lipsurile actuale ar rezulta pentru comunitatea eclezială de fapt serios de dăunătoare, în ciuda oricărei bunăvoințe"114.

25. "Când este vorba de a participa la exercitarea grijii pastorale a unei parohii – în cazurile în care ea, din cauza lipsei de preoți, nu ar putea să se bucure de grija nemijlocită a unui paroh – diaconii permanenți au mereu precedență față de credincioșii nehirotoniți"115. În virtutea Preoției sacre, "diaconul este învățător, deoarece proclamă și ilustrează cuvântul lui Dumnezeu; este sfințitor, deoarece administrează sacramentul Botezului, Euharistiei și sacramentaliile, participă la celebrarea sfintei Liturghii, în calitate de «slujitor al sângelui», păstrează și distribuie Euharistia; este conducător, deoarece este animator de comunități sau de sectoare ale vieții ecleziale"116.

O primire deosebită trebuie să fie rezervată diaconilor, candidați la preoție, care îndeplinesc o slujire pastorală în parohie. Pentru ei parohul, în acord cu superiorii seminarului, va fi călăuză și învățător, în conștiința că și din mărturia sa de coerență cu propria identitate, de generozitate misionară în slujire și de iubire față de parohie, va putea să depindă dăruirea sinceră și totală lui Cristos din partea candidatului la preoție.

26. După imaginea consiliului pastoral al diecezei117, este prevăzută de normele canonice posibilitatea de a constitui – dacă se consideră potrivit de către episcopul diecezan, după ce a audiat consiliul prezbiteral118 – și un consiliu pastoral parohial, a cărui finalitate fundamentală este aceea de a sluji, într-un mediu instituțional, colaborarea ordonată a credincioșilor în dezvoltarea activităților pastorale119 proprie preoților. Este vorba de un organ consultativ constituit pentru ca, exprimând o responsabilitate baptismală, credincioșii să poată ajuta parohul care îl prezidează120, prin sfatul lor în materie pastorală121. "Credincioșii laici trebuie să fie tot mai convinși de semnificația deosebită pe care o capătă angajarea apostolică în parohia lor"; trebuie să se încurajeze o "valorizare mai convinsă și amplă a consiliilor pastorale parohiale"122. Motivul este clar și convergent: "În circumstanțele actuale, credincioșii laici pot și trebuie să facă foarte mult pentru creșterea unei comuniuni ecleziale autentice în cadrul parohiilor lor și pentru a trezi elanul misionar spre cei care nu cred și chiar spre credincioși care au părăsit sau au diminuat practica vieții creștine"123.

"Toți credincioșii au facultatea, ba chiar și datoria, de a face cunoscută părerea lor despre lucrurile referitoare la binele Bisericii, lucru care se poate realiza și grație instituțiilor stabilite pentru acest scop: […] Consiliul pastoral va putea să dea un ajutor foarte util… făcând propuneri și dând sugestii referitor la inițiativele misionare, catehetice și apostolice […], referitor la promovarea formării doctrinare și a vieții sacramentale a credincioșilor; referitor la ajutorul care trebuie dat acțiunii pastorale a preoților în diferitele domenii sociale sau zone teritoriale, cu privire la modul de a sensibiliza tot mai bine opinia publică etc"124. Consiliul pastoral face parte din domeniul relațiilor de slujire reciprocă dintre paroh și credincioșii săi și deci nu ar avea sens să fie considerat ca un organ care îl înlocuiește pe paroh în conducerea parohiei sau că, printr-un criteriu de majoritate, practic, ar condiționa conducerea parohului.

În același sens, sistemele de deliberare referitoare la chestiunile economice ale parohiei, rămânând valabilă norma de drept pentru administrarea corectă și onestă, nu pot să condiționeze rolul pastoral al parohului, care este reprezentant legal și administrator al bunurilor parohiei125.

4. Provocările pozitive ale prezentului în pastorația parohială

27. Dacă întreaga Biserică este invitată la acest început al noului mileniu să scoată "un elan reînnoit în viața creștină", bazat pe conștiința prezenței lui Cristos Înviat între noi126, trebuie să știm să tragem consecințele pentru pastorația în parohii.

Nu înseamnă a inventa noi programe pastorale, de vreme ce programul creștin, centrat pe Cristos, este mereu acela de a-l cunoaște, a-l iubi și a-l imita pe el, de a trăi în el viața trinitară și a transforma împreună cu el istoria până la împlinirea sa: "un program care nu se schimbă o dată cu variația timpurilor și a culturilor, chiar dacă ține cont de timp și de cultură, pentru un dialog adevărat și o comunicare eficace"127.

În orizontul vast și angajant al pastorației obișnuite: "în Bisericile locale se pot stabili elementele concrete ale unui program – obiective și metode de muncă, formarea și valorizarea personalului, căutarea mijloacelor necesare – care permit ca vestirea lui Cristos să ajungă la persoane, să modeleze comunitățile, să acționeze în profunzime prin mărturia valorilor evanghelice în societate și în cultură"128. Acestea sunt orizonturile "muncii entuziaste de relansare pastorală care ne așteaptă"129.

A-i conduce pe credincioși la o viață interioară solidă, pe fundamentul principiilor învățăturii creștine așa cum au fost trăite și învățate de sfinți, este lucrarea pastorală cea mai relevantă și fundamentală. În planurile pastorale acest aspect ar trebui să fie privilegiat. Astăzi, mai mult ca oricând, trebuie redescoperit că rugăciunea, viața sacramentală, meditația, tăcerea adoratoare, inimă la inimă cu Domnul nostru, exercitarea zilnică a virtuților care ne aseamănă cu el, este mult mai productivă decât orice discuție și este o condiție pentru eficacitatea sa.

Novo millennio ineunte a găsit șapte priorități pastorale: sfințenia, rugăciunea, preasfânta Euharistie duminicală, sacramentul Reconcilierii, primatul harului, ascultarea cuvântului și vestirea cuvântului130. Aceste priorități ce au reieșit îndeosebi din experiența marelui jubileu, oferă nu numai conținutul și substanța chestiunilor asupra cărora parohii și toți preoții implicați în cura animarum în parohii trebuie să mediteze cu atenție, dar sintetizează și spiritul cu care trebuie să facă față acestei opere de reluare pastorală.

Novo millennio ineunte evidențiază și o "altă mare sferă în care va trebui să exprimăm un hotărât angajament programatic, la nivelul Bisericii Universale și al Bisericii particulare: acela al comuniunii (koinonia) care întruchipează și manifestă esența însăși a misterului Bisericii" (nr. 42) și invită la promovarea unei spiritualități de comuniune. "A face din Biserică școala și casa comuniunii, iată marea provocare care ne stă înainte în mileniul care începe, dacă vrem să fim fideli planului lui Dumnezeu și să răspundem așteptărilor profunde ale lumii" (nr. 43). În afară de aceasta, se specifică: "Înainte de a programa inițiative concrete trebuie să se promoveze o spiritualitate de comuniune, făcând-o să apară ca principiu educativ în toate locurile unde se formează omul și creștinul, unde se educă slujitorii altarului, cei consacrați, lucrătorii pastorali, unde se formează familiile și comunitățile" (nr. 43).

O adevărată pastorație a sfințeniei în comunitățile noastre parohiale implică o pedagogie autentică a rugăciunii, o cateheză reînnoită, convingătoare și eficace cu privire la importanța preasfintei Euharistii duminicale și chiar zilnice, a adorației comunitare și personale a preasfântului Sacrament, cu privire la practica frecventă și individuală a sacramentului Reconcilierii, la direcțiunea spirituală, la devoțiunea mariană, la imitarea sfinților, un noi elan apostolic trăit ca angajare zilnică a comunităților și a fiecărui credincios, o pastorație adecvată a familiei, o coerentă angajare socială și politică.

Această pastorație nu este posibilă dacă nu este inspirată, susținută și animată de preoți înzestrați cu acest spirit. "Din exemplul și mărturia preotului credincioșii pot să tragă un profit mare (…), redescoperind parohia ca «școală» de rugăciune, unde întâlnirea cu Cristos nu se exprimă numai în implorarea ajutorului, dar și în aducerea de mulțumire, laudă, adorație, contemplație, ascultare, ardoare a sentimentelor, până la o adevărată îndrăgostire a inimii"131. "Dar să nu uităm că «fără Cristos nu putem face nimic» (cf. In 15,5). Rugăciunea ne ajută să trăim tocmai în acest adevăr. Ea ne amintește în mod constant primatul lui Cristos și, în raport cu el, primatul vieții interioare și al sfințeniei. Când acest principiu nu este respectat, (…) facem atunci experiența discipolilor din episodul evanghelic al pescuitului minunat: «Toată noaptea am trudit, dar n-am prins nimic» (Lc 5,5). Acesta este momentul credinței, al rugăciunii, al dialogului cu Dumnezeu, pentru a deschide inima harului și a permite cuvântului lui Cristos să pătrundă în noi cu toată puterea sa: Duc in altum!"132.

Fără preoți cu adevărat sfinți ar fi foarte greu să avem un laicat bun și totul ar fi ca stins; de asemenea, fără familii creștine – Biserici domestice – este foarte greu să sosească primăvara vocațiilor. Deci se greșește atunci când pentru a scoate în evidență laicatul se neglijează preoția primită prin hirotonire deoarece, făcând așa, se ajunge la penalizarea laicatului și la sterilitatea întregii misiuni a Bisericii.

28. Perspectiva în care trebuie să se meargă și fundamentul întregii programări pastorale constă în a ajuta la redescoperirea în comunitățile noastre a universalității chemării creștine la sfințenie. Trebuie amintit că sufletul oricărui apostolat este înrădăcinat în intimitatea divină, în a nu pune piedici iubirii lui Cristos, în a căuta în toate lucrurile mai marea slavă a lui Dumnezeu, în a trăi dinamica cristocentrică a acelui "totus tuus" marian! Pedagogia sfințeniei pune "programarea pastorală sub semnul sfințeniei"133 și constituie principala provocare pastorală în contextul timpului prezent. În Biserica sfântă toți credincioșii sunt chemați la sfințenie.

O misiune centrală a pedagogiei sfințeniei constă deci în a ști să fie învățată de toți și în a aminti fără încetare că sfințenia constituie scopul existenței fiecărui creștin. "Toți membrii Bisericii, fie că fac parte din ierarhie, fie că sunt păstoriți de ea, sunt chemați la sfințenie, după cuvântul apostolului: «Aceasta este voința lui Dumnezeu: sfințirea voastră» (1Tes 4,3; cf. Ef 1,4)"134. Iată primul element care trebuie dezvoltat în mod pedagogic în cateheza eclezială, până când conștiința sfințirii în cadrul existenței proprii ajunge să fie o convingere comună.

Vestirea universalității vocației la sfințenie cere înțelegerea existenței creștine ca o sequela Christi, ca o conformare cu Cristos; nu este vorba de a întrupa în mod extrinsec comportamente etice, dar de a se lăsa implicat personal în evenimentul harului lui Cristos. Această conformare cu Cristos este substanța sfințirii și constituie scopul specific al existenței creștine. Pentru a dobândi aceasta, fiecare creștin are nevoie de ajutorul Bisericii, mater et magistra. Pedagogia sfințeniei este o provocare, pe cât de atrăgătoare pe atât de exigentă, pentru toți cei care în Biserică au responsabilitatea de conducere și de formare.

29. O prioritate deosebit de importantă pentru Biserică și deci pentru pastorația parohială este angajarea misionară a evanghelizării135. "Astăzi este depășită, chiar și în țările cu tradiție în evanghelizare, situația unei «societăți creștine», care, în ciuda numeroaselor slăbiciuni de care omenirea este mereu marcată, își revendică în mod explicit valorile evanghelice. Astăzi trebuie să se înfrunte cu mult curaj o situație care devine tot mai diversificată și mai pregnantă în contextul mondializării, al noului și al inconstantului amestec de popoare și culturi care o caracterizează"136.

În societatea marcată astăzi de pluralismul cultural, religios și etnic, parțial caracterizată de relativism, de indiferentism, de irenism și de sincretism, pare că unii creștini aproape că s-au obișnuit cu un fel de "creștinism" lipsit de referințe reale la Cristos și la Biserica sa; se tinde astfel să se reducă proiectul pastoral la tematici sociale considerate într-o perspectivă exclusiv antropologică, în cadrul unei chemări generice la pacifism, la universalism și la o neprecizată referință la "valori".

Evanghelizarea lumii contemporane se va pune numai pornind de la redescoperirea identității personale, sociale și culturale a creștinilor. Aceasta înseamnă mai ales redescoperirea lui Isus Cristos, Cuvântul întrupat, unicul Mântuitor al oamenilor137. Din această convingere se degajă cu putere în mod cu totul special în inima fiecărui preot exigența misiunii care zorește și, prin intermediul său, trebuie să caracterizeze fiecare parohie și comunitate condusă de el din punct de vedere pastoral. "Considerăm că nu se poate imagina existența unei metode pastorale aplicabilă și adaptabilă tuturor; înainte de noi, Grigore din Nazianz făcuse din ea o axiomă a magisteriului său. Unicitatea metodei este exclusă. Pentru a-i edifica pe toți în dragoste va fi necesar să se varieze modurile prin care să se ajungă la inimi, nu doctrina. De aceea, va fi o pastorație de adaptare a modalităților, nu de adaptare doctrinară"138.

Va fi grija parohului de a face în așa fel încât și asociațiile, mișcările și grupările diferite, prezente în parohie, să ofere contribuția lor specifică la viața misionară a parohiei. "O mare importanță pentru comuniune ocupă datoria de a promova în diversele tipuri de asociații, care, fie în formele mai tradiționale, fie în cele mai noi ale mișcărilor ecleziale, continuă să dea Bisericii o vivacitate care este darul lui Dumnezeu și constituie o autentică «primăvară a Duhului». Trebuie, desigur, ca asociațiile și mișcările, atât în Biserica Universală cât și în Bisericile particulare, să lucreze în deplin acord eclezial și în supunere față de directivele autorității păstorilor"139. Trebuie evitat în comunitatea parohială orice exclusivism și închidere a fiecărui grup, deoarece caracteristica misionară stă pe certitudinea, care trebuie să fie împărtășită de toți, că "Isus Cristos are o semnificație și o valoare pentru neamul omenesc și istoria sa, singulară și unică, proprie numai lui, exclusivă, universală, absolută. De fapt, Isus este Cuvântul lui Dumnezeu făcut om pentru mântuirea tuturor"140.

Biserica se încrede în fidelitatea zilnică a preoților față de slujirea pastorală, angajați în misiunea lor de neînlocuit în favoarea parohiei încredințate conducerii lor.

Desigur că nu lipsesc pentru parohi și ceilalți preoți, care slujesc diferitele comunități, greutăți pastorale, oboseală interioară și fizică din cauza volumului foarte mare de lucru, neechilibrat întotdeauna de perioade sănătoase de reculegere spirituală și de odihnă justă. Apoi câte amărăciuni când se constată cum vântul secularizării usucă adesea terenul pe care s-a semănat cu eforturi considerabile și de lungă durată!

O cultură mult secularizată care tinde să-l omologheze pe preot în cadrul propriilor categorii de gândire, dezbrăcându-l de fundamentala sa dimensiune misterico-sacramentală, este deosebit de responsabilă de acest fenomen. De aici se nasc acele descurajări care pot duce la izolare, la un fel de fatalism depresiv sau la un activism dispersat. Aceasta nu înseamnă că marea majoritate a preoților, în întreaga Biserică, ce corespund grijii episcopilor lor, nu înfruntă în mod pozitiv provocările grele ale situației istorice prezente și nu reușesc să trăiască în mod deplin și cu bucurie propria identitate și angajarea pastorală generoasă.

Totuși nu lipsesc pericole, chiar din interior, cum sunt cele ale birocratizării, funcționalismului, democrației, planificării mai mult manageriale decât pastorale. Din păcate, în unele circumstanțe preotul poate să fie asuprit de un cumul de structuri care nu sunt mereu necesare, care ajung să supraîncarce, cu consecințe negative atât pe plan psihofizic cât și pe cel spiritual și deci dăunează însăși slujirii.

Asupra acestor situații va trebui să vegheze cu atenție episcopul, care este tată înainte de toate al primilor și celor mai prețioși colaboratori ai săi. Este deosebit de actuală și urgentă unirea tuturor forțelor ecleziale pentru a răspunde pozitiv la cursele care i se întinde preotului și slujirii sale.

30. Congregația pentru Cler, date fiind circumstanțele actuale ale vieții Bisericii, ale exigențelor noii evanghelizări, luând în considerație răspunsul pe care preoții sunt chemați să-l dea, a voit să ofere acest document ca un ajutor, o încurajare și un stimulent în slujirea pastorală a preoților în grija parohială. De fapt, contactul cel mai nemijlocit al Bisericii cu întreaga mulțime are loc în mod normal în cadrul parohiilor. De aceea, considerațiile noastre sunt îndreptate spre persoana preotului ca paroh. În el se face prezent Isus Cristos ca și cap al trupului său mistic, păstorul cel bun care se îngrijește de fiecare oaie. Am voit să ilustrăm natura tainică sacramentală a acestei slujiri.

Acest document, în lumina învățăturii Conciliului Ecumenic Vatican II și a îndemnului apostolic Pastores dabo vobis, se încadrează în continuitate cu Îndreptarul pentru slujirea și viața preoților, cu instrucțiunea interdicasterială Ecclesiae de mysterio și cu scrisoarea circulară Preotul, învățător al cuvântului, ministru al sacramentelor și păstor al comunității pentru cel de-al treilea mileniu creștin.

Este posibilă trăirea proprie slujiri zilnice numai prin intermediul sfințirii personale, care trebuie mereu să se sprijine pe puterea supranaturală a sacramentelor preasfintei Euharistii și Pocăinței.

"Euharistia este punctul din care iradiază totul și spre care conduce totul (…) Atâția preoți, de-a lungul secolelor, au găsit în ea mângâierea promisă de Isus în seara ultimei Cine, secretul pentru a învinge singurătatea, sprijinul pentru a putea suporta suferințele, alimentul pentru a relua drumul după orice descurajare, energia interioară pentru a confirma propria alegere de fidelitate"141.

Pentru aprofundarea vieții sacramentale și pentru formarea permanentă142 ajută mult o viață fraternă a preoților, care nu este o simplă conviețuire sub același acoperiș, dar comuniune în rugăciune, în împărtășirea de intenții și în cooperarea pastorală, împreună cu valoarea prieteniei reciproce și cu episcopul; toate acestea constituie un ajutor considerabil pentru a depăși greutățile și încercările în exercitarea slujirii sacre. Fiecare preot nu numai că are nevoie de ajutorul ministerial al propriilor confrați, dar are nevoie de ei ca și confrați.

Printre altele, s-ar putea destina în dieceză o casă pentru toți acei preoți care, periodic, au nevoie să se retragă într-un loc adaptat reculegerii și rugăciunii, pentru a găsi acolo mijloacele indispensabile pentru sfințirea lor.

În spiritul cenacolului, unde apostolii erau reuniți și unanimi în rugăciune împreună cu Maria, mama lui Isus (Fap 1,14), încredințăm ei aceste pagini redactate cu iubire și recunoștință față de toți preoții aflați în grija de suflete răspândiți în lume. Fiecare, în exercitarea acelui "munus" pastoral zilnic, să se poată bucura de ajutorul matern al Reginei apostolilor și să știe să trăiască în comuniune profundă cu ea. În preoția ministerială "există dimensiunea minunată și pătrunzătoare a apropierii de Mama lui Cristos"143. Este mângâietor faptul că "… alături de noi stă Maica Răscumpărătorului, care ne introduce în misterul oferirii răscumpărătoare a Fiului său divin. «Ad Iesum per Mariam»: acesta să fie programul nostru zilnic de viață spirituală și pastorală"144!

Suveranul pontif Ioan Paul al II-lea a aprobat această instrucțiune și a ordonat publicarea sa.

Roma, Palatul congregațiilor, 4 august 2002, comemorarea liturgică a Sfântului Ioan Maria Vianney, paroh de Ars, patron al clerului care are grijă de suflete.

Card. Dario Castrillon Hoyos, prefect

Csaba Ternyak, arhiepiscop titular de Eminenziana, secretar

———————–

Rugăciunea parohului către preasfânta Fecioară Maria
O Marie, Mama lui Isus Cristos, răstignit și înviat,
Maica Bisericii, popor preoțesc (1Pt 2,9),
Maica preoților, slujitori ai Fiului tău:
primește umila mea oferire de sine,
pentru ca în misiunea mea pastorală
să pot vesti milostivirea infinită
a marelui și veșnicului preot:
o "Maică a milei".

Tu care ai împărtășit cu Fiul tău
"ascultarea sa preoțească" (Ev 10,5-7; Lc 1,38)
și ai pregătit pentru el un trup (Ev 10,7)
în ungerea Duhului Sfânt,
introdu viața mea preoțească în misterul inefabil
al maternității tale divine,
o "sfântă Maică a lui Dumnezeu".

Dă-mi putere în ceasurile întunecate ale vieții,
ridică-mă în truda slujirii mele
încredințată mie de Isus al tău,
pentru ca, în comuniune cu tine, să o pot îndeplini
cu fidelitate și iubire,
o Maică a veșnicului preot,
"regina apostolilor, ajutorul preoților"145.

Tu care l-ai însoțit în tăcere pe Isus
în misiunea sa de vestire
a evangheliei păcii către cei săraci,
fă-mă fidel față de turma
încredințată mie de bunul păstor.

Fă ca eu s-o pot conduce mereu
cu sentimente de răbdare, de delicatețe,
de fermitate și iubire,
având predilecție față de cei bolnavi,
față de cei mici, față de cei săraci, față de păcătoși,
o "Maică ajutătoare a poporului creștin".

Mă consacru și mă încredințez ție, Marie,
care, lângă crucea Fiului tău,
ai fost făcută părtașă de opera sa răscumpărătoare,
"unită în mod indisolubil cu opera mântuirii"146.

Fă ca în exercitarea slujirii mele,
să pot simți tot mai mult
"dimensiunea minunată și pătrunzătoare
a apropierii tale materne"147
în orice moment al vieții mele,
în rugăciune și în acțiune,
în bucurie și în durere, în trudă și în odihnă,
o "Maică a încrederii".

Dă-mi, o Mamă, ca în celebrarea Euharistiei,
centru și izvor al slujirii preoțești,
să pot trăi apropierea mea de Isus
în apropierea ta maternă,
pentru că "atunci când celebrăm sfânta Liturghie tu stai alături de noi"
și ne introduci în misterul oferirii răscumpărătoare a Fiului tău divin148,
"o Mijlocitoare de haruri care izvorăsc
pentru Biserică și pentru toți credincioșii din această oferire"149.

O Marie: doresc să așez persoana mea,
voința mea de sfințire,
sub ocrotirea și inspirația ta maternă
pentru ca tu să mă conduci
la acea "conformare cu Cristos, cap și păstor"
pe care o cere slujirea de paroh.

Fă să-mi dau seama
că "tu ești mereu alături de fiecare preot"
în misiunea sa de slujitor
al unicului mijlocitor Isus Cristos:
o "Maică a preoților"
"ajutătoare și mijlocitoare"150
a tuturor harurilor.
Amin.

Act de iubire al parohului de Ars, sfântul Ioan Maria Vianney
Te iubesc, Dumnezeul meu, și singura mea dorință este de a te iubi până la ultima suflare a vieții mele.
Te iubesc, Dumnezeule infinit vrednic de iubire, și prefer să mor iubindu-te decât să trăiesc chiar și numai o clipă fără să te iubesc.
Te iubesc, Dumnezeul meu, și nu doresc cerul decât pentru a avea bucuria de a te iubi în mod desăvârșit.
Te iubesc, Dumnezeul meu, și mă tem de iad pentru că acolo nu va fi niciodată bucuria dulce de a te iubi.

Dumnezeul meu, dacă limba mea nu poate să spună în fiecare moment că te iubesc, vreau măcar ca inima mea să-ți repete la fiecare suflare. Dă-mi harul de a suferi iubindu-te, de a te iubi suferind și de a muri într-o zi iubindu-te și simțind că te iubesc. Și cu cât mă apropii de sfârșitul meu, cu atât te implor mai mult să crești iubirea mea și să o desăvârșești.

Note


[1.] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea către preoți cu ocazia Joii Sfinte 2001 (25 martie 2001), nr. 1.

[2.] SFÂNTUL AUGUSTIN, De Trinitate, 13, 19, 24: NBA 4, p. 555.

[3.] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoare către preoți cu ocazia Joii Sfinte 2000 (23 martie 2000), nr. 5.

[4.] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte (6 ianuarie 2001), nr. 15: AAS 93 (2001), p. 276.

[5.] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoare către preoți cu ocazia Joii Sfinte 2001 (25 martie 2001), nr. 2.

[6.] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte (6 ianuarie 2001), nr. 3: l.c., p. 267.

[7.] IOAN PAUL AL II-LEA, Omilia cu ocazia jubileului preoților (18 mai 2000), nr. 5.

[8.] Cf. CONGREGAȚIA PENTRU CLER, Preotul, învățător al cuvântului, ministru al sacramentelor și păstor al comunității pentru cel de-al treilea mileniu creștin (19 martie 1999).

[9.] În acest sens este important de a reflecta, așa cum se va face în continuare în aceste pagini, asupra ceea ce Sanctitatea sa Ioan Paul al II-lea a numit "conștiința de a fi slujitor al lui Isus Cristos, cap și păstor al Bisericii" (Îndemnul apostolic postsinodal Pastores dabo vobis [25 martie 1992], nr. 25: AAS 84 [1992] pp. 695-696).

[10.] Cf. CONGREGAȚIA PENTRU CLER, Îndreptar pentru slujirea și viața preoților Tota Ecclesia (31 ianuarie 1994), nr. 59.

[11.] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Îndemnul apostolic postsinodal Pastores dabo vobis (25 martie 1992), nr. 70: l.c., pp. 778-782.

[12.] Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția dogmatică Lumen gentium, nr. 48.

[13.] IOAN PAUL AL II-LEA, Alocuțiune adresată participanților la Adunarea Plenară a Congregației pentru Cler (23 noiembrie 2001): AAS 94 (2002), pp. 214-215.

[14.] Cf. Constituțiile Apostolice, III, 16, 3: SC 329, p. 147; SFÂNTUL AMBROZIE, De mysteriis 6, 29-30: SC 25 bis, p. 173; SFÂNTUL TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, III, 63,3; CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția dogmatică Lumen gentium, nr. 10-11; Decretul Presbyterorum ordinis, nr. 2; CIC, can. 204.

[15.] IOAN PAUL AL II-LEA, Alocuțiune adresată participanților la Adunarea Plenară a Congregației pentru Cler (23 noiembrie 2001): l.c., p. 215.

[16.] Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția dogmatică Lumen gentium, nr. 10; Decretul Presbyterorum ordinis, nr. 2; PIUS AL XII-LEA, Scrisoarea enciclică Mediator Dei (20 noiembrie 1947): AAS 39 (1947), p. 555; Alocuțiunea Magnificate Dominum: AAS 46 (1954), p. 669; CONGREGAȚIA PENTRU CLER, CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU LAICI, CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, CONGREGAȚIA PENTRU CULTUL DIVIN ȘI DISCIPLINA SACRAMENTELOR, CONGREGAȚIA PENTRU EPISCOPI, CONGREGAȚIA PENTRU EVANGHELIZAREA POPOARELOR, CONGREGAȚIA PENTRU INSTITUTELE DE VIAȚĂ CONSACRATĂ ȘI SOCIETĂȚILE DE VIAȚĂ APOSTOLICĂ, CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU INTERPRETAREA TEXTELOR LEGISLATIVE, Instrucțiune cu privire la câteva chestiuni referitoare la colaborarea credincioșilor laici la slujirea preoților Ecclesiae de mysterio (15 august 1997), "Principii teologice", nr. 1: AAS 89 (1997), pp. 860-861.

[17.] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1273.

[18.] Cf. CONCILIUL ECUMENIC TRIDENTIN, Sesiunea XXIII, Doctrina de sacramento ordinis (15 iulie 1563): DS, 1763-1778; CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Decretul Presbyterorum ordinis, nr. 2; 13; Decretul Christus Dominus, nr. 15; Missale romanum: Institutio generalis, nr. 4, 5 și 60; Pontificale romanum: De ordinatione, nr. 131 și 123; Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1366-1372, 1544-1553, 1562-1568, 1581-1587.

[19.] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Îndemnul apostolic postsinodal Pastores dabo vobis (25 martie 1992), nr. 13-15: l.c., pp. 677-681.

[20.] Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția Sacrosanctum Concilium, nr. 33; Constituția dogmatică Lumen gentium, nr. 10, 28, 37; Decretul Presbyterorum ordinis, nr. 2, 6, 12; CONGREGAȚIA PENTRU CLER, Îndreptar pentru slujirea și viața preoților Tota Ecclesia (31 ianuarie 1994), nr. 6-12; SFÂNTUL TOMA DE AQUINO, S. th., III, 22,4.

[21.] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoare către preoți cu ocazia Joii Sfinte 1979 Novo incipiente (8 aprilie 1979), nr, 4: AAS 71 (1979), p. 399.

[22.] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Îndemnul apostolic postsinodal Christifideles laici (30 decembrie 1998), nr. 23: AAS 81 (1989), p. 431; CONGREGAȚIA PENTRU CLER, CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU LAICI, CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, CONGREGAȚIA PENTRU CULTUL DIVIN ȘI DISCIPLINA SACRAMENTELOR, CONGREGAȚIA PENTRU EPISCOPI, CONGREGAȚIA PENTRU EVANGHELIZAREA POPOARELOR, CONGREGAȚIA PENTRU INSTITUTELE DE VIAȚĂ CONSACRATĂ ȘI SOCIETĂȚILE DE VIAȚĂ APOSTOLICĂ, CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU INTERPRETAREA TEXTELOR LEGISLATIVE, Instrucțiune cu privire la câteva chestiuni referitoare la colaborarea credincioșilor laici la slujirea preoților Ecclesiae de mysterio (15 august 1997), "Principii teologice", nr. 1: l.c., pp. 860-861; CONGREGAȚIA PENTRU CLER, Preotul, învățător al cuvântului, ministru al sacramentelor și păstor al comunității pentru cel de-al treilea mileniu creștin (19 martie 1999), p. 36.

[23.] Cf. CONGREGAȚIA PENTRU CLER, Îndreptar pentru slujirea și viața preoților Tota Ecclesia (31 ianuarie 1994), nr. 7.

[24.] Cf. PAUL AL VI-LEA, Cateheză în Audiența Generală din 7 octombrie 1964: Insegnamenti di Paolo VI 2 (1964), p. 958.

[25.] Cf. PAUL AL VI-LEA, Îndemnul Marialis cultus (2 februarie 1974), nr. 11, 32, 50, 56: AAS 66 (1974), pp. 123, 144, 159, 162.

[26.] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Îndemnul apostolic postsinodal Pastores dabo vobis (25 martie 1992), nr. 21: l.c., p. 689.

[27.] Ibidem, nr. 18: l.c., p. 684; cf. CONGREGAȚIA PENTRU CLER, Îndreptar pentru slujirea și viața preoților Tota Ecclesia (31 ianuarie 1994), nr. 30.

[28.] Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Decretul Presbyterorum ordinis, nr. 13.

[29.] Cf. CONGREGAȚIA PENTRU CLER, Îndreptar pentru slujirea și viața preoților Tota Ecclesia (31 ianuarie 1994), nr. 46.

[30.] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Îndemnul apostolic postsinodal Pastores dabo vobis (25 martie 1992), nr. 26: l.c., p. 698; CONGREGAȚIA PENTRU CLER, Îndreptar pentru slujirea și viața preoților Tota Ecclesia (31 ianuarie 1994), nr. 45-47.

[31.] Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Decretul Presbyterorum ordinis, nr. 12; CIC, can. 276 § 1.

[32.] Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția dogmatică Lumen gentium, nr. 41.

[33.] Cf. SFÂNTUL FRANCISC DE SALES, Introducere la viața evlavioasă, partea 1, cap. 3.

[34.] Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Decretul Presbyterorum ordinis, nr. 12; CIC, can. 276 § 1.

[35.] Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Decretul Presbyterorum ordinis, nr. 14.

[36.] Cf. ibidem.

[37.] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Îndemnul apostolic postsinodal Pastores dabo vobis (25 martie 1992), nr. 72: l.c., p. 786.

[38.] Ibidem.

[39.] CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Decretul Christus Dominus, nr. 16: "Episcopii să-i înconjoare întotdeauna cu o dragoste deosebită pe preoți, întrucât aceștia își asumă o parte din îndatoririle și preocupările lor și se dedică acestora în viața de fiecare zi cu atâta râvnă; să-i considere fii și prieteni, și deci să fie dispuși să-i asculte, să aibă cu ei relații bazate pe încredere, promovând în acest fel pastorația de ansamblu a întregii dieceze. Să poarte grijă de starea spirituală, intelectuală și materială a preoților lor pentru ca aceștia să poată duce o viață sfântă și evlavioasă și să-și poată îndeplini slujirea cu fidelitate și rodnicie".

[40.] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Îndemnul apostolic postsinodal Pastores dabo vobis (25 martie 1992), nr. 72: l.c., p. 787.

[41.] Ibidem, nr. 25: l.c., p. 695.

[42.] Ibidem.

[43.] Ibidem.

[44.] CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Decretul Presbyterorum ordinis, nr. 14.

[45.] IOAN PAUL AL II-LEA, Introducere la sfânta Liturghie cu ocazia comemorării liturgice a Sfintei Fecioare Maria de Czestochowa, "L’Osservatore romano", 26 august 2001.

[46.] IOAN PAUL AL II-LEA, Cateheză la Audiența Generală din 30 iunie 1993, Maria este maica marelui și veșnicului preot: "L’Osservatore romano", 30 iunie-1 iulie 1993.

[47.] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Îndemnul apostolic postsinodal Pastores dabo vobis (25 martie 1992), nr. 26: l.c., p. 699.

[48.] Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Decretul Presbyterorum ordinis, nr. 5.

[49.] Ibidem, nr. 13; CIC, can. 904 și 909.

[50.] SFÂNTUL BERNARDIN DE SIENA, Sermo XX: Opera omnia, Venetiis 1591, p. 132.

[51.] FERICITUL COLOMBA MARMION, Le Christ idéal du prLtre, cap. 14: Maredsous 1951.

[52.] IOAN PAUL AL II-LEA, Constituția apostolică Sacrae disciplinae leges (25 ianuarie 1983): AAS 75, II (1983), p. XIII.

[53.] Cf. ibidem.

[54.] Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția Sacrosanctum Concilium, nr. 7.

[55.] Ibidem, nr. 10.

[56.] Ibidem, nr. 22.

[57.] Cf. CIC, can. 959.

[58.] Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția Sacrosanctum Concilium, nr. 23.

[59.] Cf. CONGREGAȚIA PENTRU CLER, CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU LAICI, CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, CONGREGAȚIA PENTRU CULTUL DIVIN ȘI DISCIPLINA SACRAMENTELOR, CONGREGAȚIA PENTRU EPISCOPI, CONGREGAȚIA PENTRU EVANGHELIZAREA POPOARELOR, CONGREGAȚIA PENTRU INSTITUTELE DE VIAȚĂ CONSACRATĂ ȘI SOCIETĂȚILE DE VIAȚĂ APOSTOLICĂ, CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU INTERPRETAREA TEXTELOR LEGISLATIVE, Instrucțiune cu privire la câteva chestiuni referitoare la colaborarea credincioșilor laici la slujirea preoților Ecclesiae de mysterio (15 august 1997), "Principii teologice", nr. 3; "Dispoziții practice", art. 6 și 8: l.c., pp. 859, 869, 870-872; CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU INTERPRETAREA TEXTELOR LEGISLATIVE, Răspuns (11 iulie 1992): AAS 86 (1994), pp. 541-542.

[60.] IOAN PAUL AL II-LEA, Îndemnul apostolic postsinodal Pastores dabo vobis (25 martie 1992), nr. 31: l.c., p. 708. "Biserica lui Cristos – se citește în scrisoarea Communionis notio (28 mai 1992), a CONGREGAȚIEI PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, nr. 7 – (…) este Biserica Universală, (…) care se face prezentă și activă în particularitatea și diversitatea de persoane, grupuri, timpuri și locuri. Între aceste multiple exprimări particulare ale prezenței mântuitoare a unicei Biserici a lui Cristos, încă din perioada apostolică sunt acelea care sunt în ele însele Biserici, pentru că, deși fiind particulare, în ele se face prezentă Biserica Universală cu toate elementele sale esențiale. De aceea, ele sunt constituite după chipul Bisericii Universale și fiecare dintre ele este o porțiune a poporului lui Dumnezeu încredințat grijii pastorale a episcopului ajutat de preoțimea sa" (AAS 85 [1993], p. 842).

[61.] IOAN PAUL AL II-LEA, Îndemnul apostolic postsinodal Pastores dabo vobis (25 martie 1992), nr. 32: l.c., p. 709.

[62.] Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Decretul Christus Dominus, nr. 28; Decretul Presbyterorum ordinis, nr. 10; CIC, can. 265-272.

[63.] CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, Scrisoarea Communionis notio către episcopii din Biserica Catolică, referitor la unele aspecte ale Bisericii considerată ca și comuniune (28 mai 1992), nr. 9: l.c., p. 843.

[64.] Cf. CONCILIUL VATICAN II, Constituția dogmatică Lumen gentium, nr. 23.

[65.] Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Decretul Christus Dominus, nr. 30; CIC, can. 515 § 1.

[66.] CONGREGAȚIA PENTRU CLER, Preotul, învățător al cuvântului, ministru al sacramentelor și păstor al comunității pentru cel de-al treilea mileniu creștin (19 martie 1999), nr. 3; cf. CONGREGAȚIA PENTRU CLER, Îndreptar pentru slujirea și viața preoților Tota Ecclesia (31 ianuarie 1994), nr. 17.

[67.] Cf. CIC, can. 374 § 1.

[68.] Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția Sacrosanctum Concilium, nr. 42; Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2179; IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Dies Domini (31 mai 1998), nr. 34-36: AAS 90 (1998), pp. 733-736; Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte (6 ianuarie 2001), nr. 35: l.c., p. 290.

[69.] IOAN PAUL AL II-LEA, Îndemnul apostolic postsinodal Christifideles laici (30 decembrie 1988), nr. 26: l.c., p. 438; cf. CONGREGAȚIA PENTRU CLER, CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU LAICI, CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, CONGREGAȚIA PENTRU CULTUL DIVIN ȘI DISCIPLINA SACRAMENTELOR, CONGREGAȚIA PENTRU EPISCOPI, CONGREGAȚIA PENTRU EVANGHELIZAREA POPOARELOR, CONGREGAȚIA PENTRU INSTITUTELE DE VIAȚĂ CONSACRATĂ ȘI SOCIETĂȚILE DE VIAȚĂ APOSTOLICĂ, CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU INTERPRETAREA TEXTELOR LEGISLATIVE, Instrucțiune cu privire la câteva chestiuni referitoare la colaborarea credincioșilor laici la slujirea preoților Ecclesiae de mysterio (15 august 1997), "Dispoziții practice", art. 4: l.c., p. 866.

[70.] CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Decretul Apostolicam actuositatem, nr. 10.

[71.] Cf. CIC, can. 518.

[72.] Cf. CONCILIUL ECUMENIC TRIDENTIN, Sesiunea XXIV (11 noiembrie 1563), can. 18; CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Decretul Christus Dominus, nr. 30: "Principalii colaboratori ai episcopului sunt parohii, cărora le este încredințată, în calitate de păstori proprii, grija sufletelor într-o anumită parte a diecezei, sub autoritatea episcopului".

[73.] CIC, can. 519.

[74.] Cf. CIC, can. 517 § 1.

[75.] Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Decretul Christus Dominus, nr. 30; Decretul Presbyterorum ordinis, nr. 8; CIC, can. 280; 550 § 2; CONGREGAȚIA PENTRU CLER, Îndreptar pentru slujirea și viața preoților Tota Ecclesia (31 ianuarie 1994), nr. 29.

[76.] Cf. CONCILIUL ECUMENIC TRIDENTIN, Sesiunea XXI (16 iulie 1562), can. 5; CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU INTERPRETAREA TEXTELOR LEGISLATIVE, Notă explicativă, publicată în acord cu CONGREGAȚIA PENTRU CLER, cu privire la cazurile în care grija pastorală a mai multor parohii este încredințată unui singur preot (13 noiembrie 1997): Communicationes 30 (1998), pp. 28-32.

[77.] Cf. CIC, can. 539.

[78.] Cf. ibidem, can. 526 § 1.

[79.] Cf. ibidem, can. 151, 539-540.

[80.] Cf. CONCILIUL ECUMENIC LATERAN III (anul 1179), can. 3; CONCILIUL ECUMENIC DIN LYON II (anul 1274), Constituția 13; CIC, can. 150.

[81.] Cf. CIC, can. 149 § 1.

[82.] Cf. ibidem, can. 521 § 1. În § 2 sunt semnalate, nu în mod exhaustiv, principalele calități personale care integrează capacitatea canonică pentru candidatul la slujirea parohială: doctrină sănătoasă, corectitudine morală, înzestrat cu zel față de suflete și celelalte virtuți, să aibă acele calități care sunt cerute fie de dreptul universal (adică acele obligații stabilite pentru clerici în general, cf. can. 273-279), fie de dreptul particular (adică acele calități care au mai mare incidență în propria Biserică particulară).

[83.] Cf. ibidem, can. 528 § 1.

[84.] Cf. CONGREGAȚIA PENTRU CLER, CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU LAICI, CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, CONGREGAȚIA PENTRU CULTUL DIVIN ȘI DISCIPLINA SACRAMENTELOR, CONGREGAȚIA PENTRU EPISCOPI, CONGREGAȚIA PENTRU EVANGHELIZAREA POPOARELOR, CONGREGAȚIA PENTRU INSTITUTELE DE VIAȚĂ CONSACRATĂ ȘI SOCIETĂȚILE DE VIAȚĂ APOSTOLICĂ, CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU INTERPRETAREA TEXTELOR LEGISLATIVE, Instrucțiune cu privire la câteva chestiuni referitoare la colaborarea credincioșilor laici la slujirea preoților Ecclesiae de mysterio (15 august 1997), "Dispoziții practice", art. 3: l.c., p. 864.

[85.] IOAN PAUL AL II-LEA, Alocuțiune adresată participanților la Adunarea Plenară a Congregației pentru Cler (23 noiembrie 2001): l.c., p. 216.

[86.] FERICITUL IOAN AL XXIII-LEA, Scrisoare enciclică Sacerdotii nostri primordia, cu ocazia primului centenar al morții sfântului paroh de Ars (1 august 1959), partea a III-a: AAS 51 (1959), p. 572.

[87.] Cf. CIC, can. 518.

[88.] Cf. ibidem, can. 519, 529 § 1.

[89.] Cf. "Propositiones" cu privire la părțile care compun semnul sacramental și formele celebrării, adunate de IOAN PAUL AL II-LEA în Îndemnul apostolic postsinodal Reconciliatio et paenitentia (2 decembrie 1984), nr. 31, III; 32: AAS 77 (1985), p. 260-264; 267.

[90.] Cf. CIC, can. 914.

[91.] Cf. CONGREGAȚIA PENTRU CULTUL DIVIN ȘI DISCIPLINA SACRAMENTELOR, în Notitiae 37 (2001), pp. 259-260.

[92.] IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs adresat membrilor din Penitențiaria Apostolică (27 martie 1993): AAS 86 (1994), p. 78.

[93.] Cf. CIC, can. 964 § 3; IOAN PAUL AL II-LEA, Motu proprio Misericordia Dei (7 aprilie 2002), 2b; CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU INTERPRETAREA TEXTELOR LEGISLATIVE, Răspuns cu privire la can. 964 § 2 (7 iulie 1998): AAS 90 (1998), p. 711.

[94.] PAUL AL VI-LEA, Scrisoare enciclică Mysterium fidei (3 septembrie 1965): AAS 57 (1965), p. 772.

[95.] IOAN PAUL AL II-LEA, Alocuțiune adresată participanților la Adunarea Plenară a Congregației pentru Cler (23 noiembrie 2001): l.c., p. 215.

[96.] FERICITUL IOAN AL XXIII-LEA, Scrisoare enciclică Sacerdotii nostri primordia, cu ocazia primului centenar al morții sfântului paroh de Ars (1 august 1959), partea a II-a: l.c., p. 562.

[97.] Cf. CIC, can. 529 § 1.

[98.] Cf. ibidem, can. 225.

[99.] Cf. ibidem, can. 529 § 2.

[100.] Cf. CIC, can. 233 § 1; IOAN PAUL AL II-LEA, Îndemnul apostolic postsinodal Pastores dabo vobis (25 martie 1992), nr. 41: l.c., p. 727.

[101.] Cf. CONGREGAȚIA PENTRU CLER, Îndreptar pentru slujirea și viața preoților Tota Ecclesia (31 ianuarie 1994), nr. 66.

[102.] SFÂNTUL AMBROZIE, De verginitate 5,26: PL 16, p. 286.

[103.] Cf. CIC, can. 530.

[104.] Cf. ibidem, can. 883, 3E : "Se bucură ipso iure de facultatea de a administra Mirul: (…) 3E față de cei care se află în pericol de moarte, parohul, ba chiar orice preot".

[105.] Cf. ibidem, can. 1003 § 2: "Toți preoții, cărora le este încredințată grija față de suflete, au datoria și dreptul de a administra Ungerea bolnavilor credincioșilor încredințați oficiului lor pastoral; dintr-un motiv rațional, oricare alt preot poate administra acest sacrament, cu consimțământul, cel puțin presupus, al preoților menționați mai sus". § 3: "Este permis oricărui preot să poarte cu el uleiul binecuvântat, pentru ca, în caz de necesitate, să poată administra Ungerea bolnavilor".

[106.] Cf. ibidem, can. 517 § 2.

[107.] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Alocuțiune adresată participanților la Adunarea Plenară a Congregației pentru Cler (23 noiembrie 2001): l.c., p. 214.

[108.] Cf. CIC, can. 228; 229 §§ 1 și 3; 230.

[109.] Cf. și Presbyterorum ordinis, nr. 2; Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1563.

[110.] Cf. CIC, can. 517 § 2; Catehismul Bisericii Catolice, nr. 911.

[111.] Cf. CONGREGAȚIA PENTRU CLER, CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU LAICI, CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, CONGREGAȚIA PENTRU CULTUL DIVIN ȘI DISCIPLINA SACRAMENTELOR, CONGREGAȚIA PENTRU EPISCOPI, CONGREGAȚIA PENTRU EVANGHELIZAREA POPOARELOR, CONGREGAȚIA PENTRU INSTITUTELE DE VIAȚĂ CONSACRATĂ ȘI SOCIETĂȚILE DE VIAȚĂ APOSTOLICĂ, CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU INTERPRETAREA TEXTELOR LEGISLATIVE, Instrucțiune cu privire la câteva chestiuni referitoare la colaborarea credincioșilor laici la slujirea preoților Ecclesiae de mysterio (15 august 1997), "Principii teologice" și "Dispoziții practice": l.c., p. 856-875; CIC, can. 517 § 2.

[112.] Cf. CONGREGAȚIA PENTRU CLER, CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU LAICI, CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, CONGREGAȚIA PENTRU CULTUL DIVIN ȘI DISCIPLINA SACRAMENTELOR, CONGREGAȚIA PENTRU EPISCOPI, CONGREGAȚIA PENTRU EVANGHELIZAREA POPOARELOR, CONGREGAȚIA PENTRU INSTITUTELE DE VIAȚĂ CONSACRATĂ ȘI SOCIETĂȚILE DE VIAȚĂ APOSTOLICĂ, CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU INTERPRETAREA TEXTELOR LEGISLATIVE, Instrucțiune cu privire la câteva chestiuni referitoare la colaborarea credincioșilor laici la slujirea preoților Ecclesiae de mysterio (15 august 1997), "Dispoziții practice", art. 6; 8: l.c., p. 869; 870-872.

[113.] Cf. CIC, can. 150; Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1554; 1570.

[114.] IOAN PAUL AL II-LEA, Alocuțiune adresată participanților la Adunarea Plenară a Congregației pentru Cler (23 noiembrie 2001): l.c., p. 216.

[115.] CONGREGAȚIA PENTRU CLER, Îndreptar pentru slujirea și viața diaconilor permanenți Diaconatus originem (22 februarie 1998), nr. 41: AAS 90 (1998), p. 901.

[116.] Ibidem, nr. 22: l.c., p. 889.

[117.] Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Decretul Christus Dominus, nr. 27; CIC, can. 511-514.

[118.] Cf. CIC, can. 536 § 1.

[119.] Cf. ibidem, can. 536 § 1.

[120.] Cf. ibidem, can. 536 § 1.

[121.] Cf. CONGREGAȚIA PENTRU CLER, CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU LAICI, CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, CONGREGAȚIA PENTRU CULTUL DIVIN ȘI DISCIPLINA SACRAMENTELOR, CONGREGAȚIA PENTRU EPISCOPI, CONGREGAȚIA PENTRU EVANGHELIZAREA POPOARELOR, CONGREGAȚIA PENTRU INSTITUTELE DE VIAȚĂ CONSACRATĂ ȘI SOCIETĂȚILE DE VIAȚĂ APOSTOLICĂ, CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU INTERPRETAREA TEXTELOR LEGISLATIVE, Instrucțiune cu privire la câteva chestiuni referitoare la colaborarea credincioșilor laici la slujirea preoților Ecclesiae de mysterio (15 august 1997), "Dispoziții practice", art. 5: l.c., p. 867-868.

[122.] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Îndemnul apostolic postsinodal Christifideles laici (30 decembrie 1988), nr. 27: l.c., p. 441.

[123.] Ibidem.

[124.] SFÂNTA CONGREGAȚIE PENTRU CLER, Scrisoare circulară Omnes christifideles (25 ianuarie 1973), nr. 4; 9.

[125.] Cf. CIC, can. 532 și 1279 § 1.

[126.] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte (6 ianuarie 2001), nr. 29: l.c., pp. 285-286.

[127.] Ibidem.

[128.] Ibidem.

[129.] Ibidem.

[130.] Ibidem.

[131.] IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs adresat parohilor și clerului din Roma (1 martie 2001), nr. 3; cf. Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte (6 ianuarie 2001), nr. 33: l.c., p. 289.

[132.] Ibidem, nr. 38: l.c., p. 293.

[133.] Ibidem, nr. 31: l.c., p. 287.

[134.] CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția dogmatică Lumen gentium, nr. 39.

[135.] Cf. PAUL AL VI-LEA, Îndemnul apostolic Evangelii nuntiandi, nr. 14; IOAN PAUL AL II-LEA, Alocuțiune adresată Sfintei Congregații pentru Cler (20 octombrie 1984): "De aici reiese necesitatea ca parohia să-și redescopere funcția sa specifică de comunitate de credință și de dragoste, care constituie motivația existenței sale și caracteristica sa cea mai profundă. Aceasta înseamnă a face din evanghelizare axul întregii acțiuni pastorale, ca exigență prioritară, primordială, privilegiată. Astfel se depășește o viziune pur orizontală de prezență numai socială și se întărește aspectul sacramental al Bisericii" (AAS 77 [1985], pp. 307-308).

[136.] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte (6 ianuarie 2001), nr. 40: l.c., p. 294.

[137.] Cf. CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, Declarația Dominus Iesus (6 august 2000): AAS 92 (2000), pp. 742-765.

[138.] SFÂNTUL GRIGORE CEL MARE, Regula pastorală, Introducere la partea a treia.

[139.] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte (6 ianuarie 2001), nr. 46: l.c., p. 299.

[140.] CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, Declarația Dominus Iesus (6 august 2000), nr. 15: l.c., p. 756.

[141.] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoare către preoți cu ocazia Joii Sfinte 2000 (23 martie 2000), nr. 10.14.

[142.] Cf. CONGREGAȚIA PENTRU CLER, Îndreptar pentru slujirea și viața preoților Tota Ecclesia (31 ianuarie 1994), cap. III.

[143.] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoare către preoți cu ocazia Joii Sfinte 1979 Novo incipiente (8 aprilie 1979), nr. 11: l.c., p. 416.

[144.] IOAN PAUL AL II-LEA, Alocuțiune adresată participanților la Adunarea Plenară a Congregației pentru Cler (23 noiembrie 2001): l.c., p. 217.

[145.] CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Decretul Presbyterorum ordinis, nr. 18.

[146.] CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția Sacrosanctum Concilium, nr. 103.

[147.] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoare către preoți cu ocazia Joii Sfinte 1979 Novo incipiente (8 aprilie 1979), nr. 11: l.c., p. 416.

[148.] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Alocuțiune adresată participanților la Adunarea Plenară a Congregației pentru Cler (23 noiembrie 2001): l.c., p. 217.

[149.] IOAN PAUL AL II-LEA, Omilie cu ocazia comemorării liturgice a Sfintei Fecioare Maria de Czestochowa: "L’Osservatore romano", 26 august 2001.

[150.] CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția dogmatică Lumen gentium, nr. 62.

Autor: Congregația pentru Cler
Traducător: pr. Mihai Pătrașacu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Presa Bună
Publicarea în original: 04.08.2002
Publicarea pe acest sit: 04.04.2010
Etichete:

Lasă un răspuns