Preotul, învăţător al cuvântului, ministru al sacramentelor şi păstor al comunităţii pentru cel de-al treilea mileniu creştin

Preotul, învățător al cuvântului,
ministru al sacramentelor și păstor al comunității
pentru cel de-al treilea mileniu creștin

Către Eminențele și Excelențele lor ordinarii locului

Biserica întreagă se pregătește, în spirit de pocăință, pentru iminenta intrare în cel de-al treilea mileniu de la Întruparea Cuvântului, stimulată de grija apostolică permanentă a succesorului lui Petru, spre o tot mai vie amintire a voinței divinului ei Întemeietor.

Într-o intimă comuniune de intenții cu această fervoare, Congregația pentru Cler, în adunarea sa plenară din zilele de 13-15 octombrie 1998, a hotărât să adreseze tuturor prelaților această scrisoare circulară și prin ei tuturor preoților. În alocuțiunea rostită cu această ocazie, Sfântul Părinte spunea: „Perspectiva noii evanghelizări își găsește momentul său forte în angajamentul marelui jubileu. Aici se regăsesc liniile schițate de scrisoarea apostolică Tertio millennio adveniente precum și cele ale Îndrumarelor pentru preoți și pentru diaconii permanenți, ale Instrucției privind unele probleme referitoare la colaborarea credincioșilor laici la ministerul pastoral al preoților și a ceea ce va fi rodul prezentei plenare. Grație universalei și convinsei aplicări a acestor documente, de acum obișnuita expresie de noua evanghelizare, se va putea traduce mai eficient într-o realitate operantă”.

Este vorba despre un document care, atent la circumstanțele actuale, este destinat să determine o examinare de conștiință a fiecărui preot și a preoțimii în general, știind foarte bine că termenul de iubire, în timp, înseamnă fidelitate. În text se reafirmă învățăturile conciliare, pontificale și se face referire la alte documente amintite de același suveran pontif. De fapt, este vorba despre documente fundamentale pentru a răspunde cerințelor autentice ale timpurilor și pentru a nu alerga în zadar în misiunea de evanghelizare.

Sugestiile pentru reflecție relatate la sfârșitul fiecărui capitol nu au ca scop un răspuns dat Congregației; ele constituie mai degrabă un ajutor, întrucât încearcă să interpeleze realitatea de fiecare zi în lumina mai sus-menționatelor învățături. Destinatarii se vor putea sluji de ele în modalitățile considerate de ei mai fructuoase.

Fiind conștienți că nici o întreprindere misionară nu poate fi împlinită realist fără angajamentul motivat și entuziast al preoților, primii și cei mai prețioși colaboratori ai ordinului episcopal, printre altele, intenționăm prin această scrisoare circulară, să oferim un ajutor și pentru zilele preoțești, reculegerile, exercițiile spirituale și reuniunile prezbiterale, promovate în fiecare circumscripție, în acest timp pregătitor la marele jubileu și, mai ales, în timpul desfășurării lui.

Cu urarea ca Regina apostolilor, acea stea preastrălucitoare, să călăuzească pașii preoților săi iubiți, fii în Fiul său, pe căile comuniunii efective, ale fidelității, ale îndeplinirii generoase și integrale a ministerului lor indispensabil, vă doresc tot binele adevărat în Domnul și vă prezint sentimentele mele de cea mai aleasă prețuire în legătura afecțiunii colegiale!

Card. Dario Castrillon Hoyos, prefect

+ Csaba Ternyak, arhiepiscop tit. de Eminenziana, secretar

INTRODUCERE

Născută și dezvoltată pe terenul fertil al marii tradiții catolice, doctrina care-l definește pe preot ca învățător al cuvântului, ministru al sacramentelor și păstor al comunității creștine încredințate lui, constituie un drum de reflecție despre identitatea și misiunea sa în cadrul Bisericii. Mereu aceeași și totuși mereu nouă, această doctrină are nevoie să fie mediată și astăzi cu credință și speranță, în vederea noii evanghelizări la care Duhul Sfânt îi cheamă pe toți credincioșii prin persoana și autoritatea Sfântului Părinte.

Este necesară o crescândă angajare apostolică, personală și în același timp comunitară, reînnoită și generoasă a tuturor în Biserică. Păstori și credincioși, încurajați mai ales de mărturia personală și de învățătura luminoasă a lui Ioan Paul al II-lea, trebuie să înțeleagă din ce în ce mai bine că a sosit timpul de a grăbi pasul, de a privi înainte cu un arzător spirit apostolic, de a se pregăti să treacă pragul secolului al XXI-lea cu o atitudine care tinde să deschidă larg porțile istoriei lui Isus Cristos, Dumnezeul nostru și singurul Mântuitor. Păstori și credincioși trebuie să se simtă chemați să procedeze în așa fel încât, în anul 2000 să răsune „cu o putere reînnoită proclamarea adevărului: Ecce natus est nobis Salvator mundi[1].

„În țările cu tradiție veche creștină, dar uneori și în Bisericile mai tinere, grupuri întregi de botezați au pierdut sensul viu al credinței, sau pur și simplu nu se mai recunosc ca membri ai Bisericii, ducând o existență departe de Cristos și de evanghelia sa. În acest caz este nevoie de o „nouă evanghelizare” sau „reevanghelizare””[2]. Așadar, noua evanghelizare reprezintă, înainte de toate, o reacție maternă a Bisericii în fața slăbirii credinței și a întunecării exigențelor morale ale vieții creștine în conștiințele multor fii ai săi. De fapt există mulți botezați care, ca și cetățeni ai unei lumi indiferente din punct de vedere religios, deși mențin o anumită credință, practic trăiesc în indiferentism religios și moral, departe de cuvânt și sacramente, izvoarele esențiale ale vieții creștine. Dar sunt și multe alte persoane, născute din părinți creștini și poate și botezate, care nu au primit elementele de bază ale credinței și duc o existență practic atee. Spre toți aceștia, Biserica privește cu iubire, simțind într-un chip cu totul special față de ei datoria stringentă de a-i atrage la comuniunea eclezială unde-l vor regăsi, cu ajutorul harului Duhului Sfânt, pe Isus Cristos și pe Tatăl ceresc.

Împreună cu acest angajament al noii evanghelizări, care să reaprindă în multe conștiințe creștine lumina credinței și să facă să răsune în societate vestea cea bună a mântuirii, Biserica simte din plin responsabilitatea misiunii sale continui ad gentes, adică dreptul-datorie de a duce evanghelia la toți oamenii care nu-l cunosc încă pe Cristos și nu participă din darurile sale mântuitoare. Pentru Biserică, mamă și învățătoare, misiunea ad gentes și noua evanghelizare sunt, astăzi mai mult ca niciodată, aspectele inseparabile ale mandatului de a învăța, sfinți și conduce pe toți oamenii spre Tatăl. Chiar și creștinii fervoroși, care sunt mulți, și ei au nevoie de o încurajare iubitoare și continuă în căutarea sfințeniei proprii, la care sunt chemați de Dumnezeu și de Biserică. Aici se află adevăratul motor al noii evanghelizări.

Fiecare credincios creștin, fiecare fiu al Bisericii trebuie să se simtă interpelat de această comună și stringentă responsabilitate, dar într-un chip cu totul deosebit preoții, aleși în chip special, consacrați și trimiși să scoată în evidență actualitatea lui Cristos, căruia îi devin reprezentanți și mesageri autentici[3]. De aceea, se impune necesitatea de a-i ajuta pe toți preoții seculari și călugări să-și asume personal „prioritara misiune pastorală a noii evanghelizări”[4] și să redescopere, în lumina acestei misiuni, chemarea divină de a sluji partea poporului lui Dumnezeu încredințată lor, ca învățători ai cuvântului, miniștri ai sacramentelor și păstori ai turmei.

Capitolul I
În slujirea noii evanghelizări

„Eu v-am ales pe voi și v-am orânduit ca să mergeți” (In 15,16)

1. Noua evanghelizare, misiunea întregii Biserici

Chemarea și trimiterea Domnului sunt mereu actuale, dar în circumstanțele istorice de astăzi dobândesc o însemnătate specială. De fapt, sfârșitul secolului al XX-lea manifestă unele fenomene contrastante din punct de vedere religios. Dacă, pe de o parte, se constată un înalt grad de secularizare al societății, care întoarce spatele lui Dumnezeu și se închide oricărei referiri transcendentale, pe de altă parte se evidențiază o tot mai mare religiozitate care caută să-și potolească aspirația înnăscută după Dumnezeu prezent în inima tuturor oamenilor, dar care nu reușește totdeauna să-și găsească un final satisfăcător. „Misiunea lui Cristos răscumpărătorul, încredințată Bisericii, este încă foarte departe de desăvârșirea ei. La sfârșitul celui de-al doilea mileniu de la venirea lui, o privire de ansamblu spre omenire dovedește că această misiune este încă la început și că trebuie să ne angajăm cu toate puterile în slujba ei”[5]. Acest angajament misionar urgent se desfășoară astăzi, în mare măsură, în cadrul noii evanghelizări din multe țări cu o veche tradiție creștină, în care însă sensul creștin al vieții pare să fi scăzut în mare parte; dar și în cadrul mai amplu al întregii omeniri, acolo unde oamenii nu au încă sentimentul sau nu au înțeles încă bine vestea mântuirii adusă de Cristos. Prezența, în multe locuri și în multe medii, a persoanelor care au auzit vorbindu-se despre Isus Cristos, dar care par să cunoască și să accepte doctrina sa mai mult ca un ansamblu de valori etice generale decât ca angajamente de viață concretă, este un fapt dureros și real. A crescut numărul de creștini botezați care se îndepărtează de urmarea lui Cristos și trăiesc conform unui stil marcat de relativism. În multe cazuri, rolul credinței creștine s-a redus la cel al unui factor pur cultural, rezumat deseori la o dimensiune pur privată, fără nici o relevanță în viața socială a oamenilor și popoarelor[6].

Nu sunt puține și nici mici domeniile deschise misiunii apostolice după douăzeci de secole de creștinism. În virtutea preoției lor baptismale (cf. 1Pt 2,4-5.9; Ap 1,5-6,9-10; 20,6), toți creștinii trebuie să se simtă chemați să colaboreze, conform circumstanțelor lor personale, la noua misiune de evanghelizare, care se înfățișează ca o responsabilitate eclezială comună[7]. Responsabilitatea privind activitatea misionară „revine înainte de toate colegiului episcopilor având în frunte pe succesorul lui Petru”[8]. În calitate de „colaboratori ai episcopului, preoții, în virtutea sacramentului Ordinului, sunt chemați să participe la grija față de misiune”[9]. De aceea, se poate spune că, într-un anumit sens, preoții sunt „primii responsabili ai acestei noi evanghelizări din mileniul al treilea”[10].

Încurajată de multele cuceriri științifice și tehnice, societatea contemporană și-a dezvoltat un simțământ profund de independență critică față de orice autoritate sau doctrină, atât civilă cât și religioasă; aceasta recere ca mesajul creștin de mântuire, care rămâne mereu misterios, să fie explicat profund și prezentat cu amabilitate, să aibă forța și capacitatea de atracție pe care a avut-o în prima evanghelizare, slujindu-se prudent de toate mijloacele potrivite oferite de tehnicile moderne, fără a uita totuși că instrumentele nu vor putea niciodată substitui mărturia directă a unei vieți de sfințenie. Biserica are nevoie de martori adevărați, care să comunice Evanghelia în toate sectoarele vieții sociale. De aici derivă necesitatea ca toți creștinii în general și preoții în special să dobândească o profundă și corectă formare filozofico-teologică[11], care să le permită să-și argumenteze credința și speranța lor și să-și dea seama de necesitatea imperioasă de a le prezenta într-un mod totdeauna constructiv, printr-o atitudine personală de dialog și înțelegere. Totuși vestirea Evanghelie nu se poate, în nici un mod, epuiza în dialog; în realitate, curajul adevărului este o provocare inevitabilă în fața tentației conformismului, a căutării popularității facile sau a liniștii proprii!

De asemenea, în momentul realizării lucrării evanghelizării nu trebuie să uităm că unele noțiuni și cuvinte, cu care ea s-a desfășurat în mod tradițional, au devenit aproape de neînțeles pentru cea mai mare parte a culturilor contemporane. Concepte, cum ar fi cele ale păcatului original cu consecințele sale, răscumpărare, cruce, necesitatea rugăciunii, jertfa voluntară, castitate, cumpătare, ascultare, umilință, pocăință, sărăcie etc., în anumite contexte, și-au pierdut originalul lor sens creștin pozitiv. De aceea, noua evanghelizare, printr-o extraordinară fidelitate față de doctrina credinței învățată constant de Biserică și printr-un puternic simț de responsabilitate față de vocabularul doctrinal creștin, trebuie să fie și capabilă să găsească modalități potrivite de exprimare pentru ziua de astăzi, ajutând la recuperarea sensului profund al acestor realități umane și creștine fundamentale, fără ca prin aceasta să renunțe la formulările de credință, fixate și deja consfințite, conținute în mod sintetic în Crez[12].

2. Rolul necesar și de neînlocuit al preoților

Chiar dacă păstorii „sunt conștienți că nu au fost orânduiți de Cristos pentru a-și asuma ei singuri întreaga misiune de mântuire pe care Biserica a primit-o față de lume”[13], ei desfășoară un rol evanghelizator absolut de neînlocuit. De aceea, exigența unei noi evanghelizări face stringentă necesitatea de a găsi o plasare a problematicii exercitării ministerului sacerdotal realmente în consonanță cu situația de astăzi, care să-l impregneze de incisivitate și să-l facă apt să răspundă adecvat la circumstanțele în care trebuie să se desfășoare. Totuși aceasta trebuie făcut cu privirea mereu îndreptată spre Cristos, singurul nostru model, fără ca toate aceste condiții ale timpului de față să ne distragă privirea de la ținta finală. De fapt, ceea ce trebuie să ne determine la o reînnoire pastorală sănătoasă, nu sunt numai circumstanțele socio-culturale, ci mai ales iubirea arzătoare față de Cristos și față de Biserica sa.

Ținta eforturilor noastre este împărăția definitivă a lui Cristos, recapitularea tuturor lucrurilor create în el. Această țintă va fi ajunsă pe deplin numai la sfârșitul timpurilor, dar este prezentă deja acum prin Duhul Sfânt dătător de viață, prin care Isus și-a constituit trupul său, care este Biserica, sacrament universal de mântuire[14].

Cristos, capul Bisericii și Domnul întregii creații, continuă să acționeze salutar printre oameni și tocmai în interiorul acestui cadru operativ își găsește locul său corect preoția ministerială. În acțiunea de atragere a tuturor la sine (cf. In 12,32), Cristos vrea să-i angajeze într-un mod special pe preoții săi. Aici ne aflăm în fața unui plan divin (voința lui Dumnezeu de a angaja Biserica prin miniștrii săi în lucrarea răscumpărării) care, chiar dacă este clar atestabil din punct de vedere al doctrinei credinței și al teologiei, prezintă totuși multe dificultăți în a fi acceptat de către oamenii timpului nostru. De fapt, astăzi sunt contestate de mulți, medierea sacramentală și structura ierarhică a Bisericii; suntem întrebați care este necesitatea, motivația sa.

Ca și viața lui Cristos și cea a preotului trebuie să fie o viață consacrată, în numele său, vestirii autoritare a voinței iubitoare a Tatălui (cf. In 17,4; Evr 10,7-10). Acesta a fost comportamentul lui Mesia: anii vieții sale publice au fost dedicați să „facă și să învețe” (cf. Mt 7,29). Cu siguranță, și în primul rând, această autoritate îi venea din condiția sa divină dar și, în ochii mulțimii, din modul său de a acționa sincer, sfânt și perfect. La fel și preotul trebuie să unească autorității spirituale obiective, pe care o posedă în puterea ordinațiunii sfinte[15], autoritatea subiectivă care provine din viața sa sinceră și sfântă[16], din dragostea sa pastorală, manifestare a dragostei lui Cristos[17]. Nu și-a pierdut deloc din actualitate îndemnul pe care sfântul Grigore cel Mare îl adresa preoților: „El [păstorul] trebuie să fie curat în gândire, exemplar în activitate, discret în tăcerea sa, folositor prin cuvântul său; să fie aproape de fiecare prin compasiunea sa și să fie, mai mult decât toți, dăruit contemplării; să fie aliatul umil al celui care face binele, dar prin zelul său pentru dreptate să fie inflexibil împotriva viciilor păcătoșilor; să nu-și micșoreze grija pentru viața interioară prin preocupări externe, nici să nu omită de a avea grijă de nevoile exterioare din cauza grijii pentru binele interior”[18].

Ca în orice perioadă, și în zilele noastre, în Biserică „este nevoie de vestitori ai Evangheliei experți în umanism, care să cunoască profund inima omului de astăzi, să participe la bucuriile și speranțele, neliniștile și tristețile lui și, în același timp, să fie contemplativi îndrăgostiți de Dumnezeu. De aceea – afirma Sfântul Părinte, referindu-se concret la reîncreștinarea Europei prin cuvinte devenite totuși de o valabilitate universală – este nevoie de noi sfinți. Marii evanghelizatori ai Europei au fost sfinții. Trebuie să-l rugăm pe Domnul să facă să crească spiritul de sfințenie al Bisericii și să ne trimită noi sfinți pentru evanghelizarea lumii de astăzi”[19]. Trebuie să ținem cont că mulți contemporani își fac o idee despre Cristos și despre Biserică înainte de toate prin miniștrii sacri; de aceea este și mai stringentă mărturia lor autentic evanghelică, drept „imagine vie și transparentă a lui Cristos preot”[20].

În cadrul acțiunii mântuitoare a lui Cristos, putem identifica două obiective inseparabile. Pe de o parte o finalitate pe care am putea-o defini intelectuală: a învăța, a instrui mulțimile care erau ca niște oi fără păstor (cf. Mt 9,36), îndreptarea minților spre convertire (cf. Mt 4,17). Pe de altă parte celălalt aspect este cel al mișcării inimilor acelora care-l ascultau spre căință și pocăință pentru propriile păcate, deschizând calea spre primirea iertării divine. Și așa continuă să fie și astăzi: „Chemarea la noua evanghelizare este înainte de toate o chemare la convertire”[21], și atunci când cuvântul lui Dumnezeu a instruit intelectul omului și i-a mișcat voința, îndepărtând-o de păcat, atunci activitatea evanghelizatoare își atinge culmea sa prin participarea rodnică la sacramente și, mai ales, la celebrarea Euharistiei. Așa cum învăța Paul al VI-lea, „misiunea de evanghelizare este tocmai aceea de a educa în credință într-un așa mod încât ea să-l conducă pe fiecare creștin să trăiască sacramentele ca adevărate sacramente ale credinței, și nu de a le primi pasiv, sau a le suporta”[22].

Evanghelizarea cuprinde: vestire, mărturie, dialog și slujire și se bazează pe unirea a trei elemente inseparabile: predicarea cuvântului, ministerul sacramental și păstorirea credincioșilor[23]. O predicare care nu ar forma încontinuu pe credincioși și nu s-ar sfârși prin practica sacramentală nu ar avea sens, așa cum nu ar avea nici un sens o participare la sacramente separată de acceptarea deplină a credinței și a principiilor morale, sau în care ar lipsi convertirea sinceră a inimii. Dacă, dintr-un punct de vedere pastoral, primul loc în ordinea acțiunii revine, logic, misiunii predicării[24], în ordinea intenției sau finalității, primul loc trebuie să fie desemnat celebrării sacramentelor, și în special al Pocăinței și Euharistiei[25]. Și numai unind armonios ambele misiuni se regăsește integritatea ministerului pastoral al preotului în slujirea noii evanghelizări.

Un aspect al noii evanghelizări, care începe să dobândească o importanță din ce în ce mai mare, este formarea ecumenică a credincioșilor. Conciliul Vatican II i-a îndemnat pe toți credincioșii catolici să „participe cu elan la activitatea ecumenică” și „să aprecieze bunurile cu adevărat creștine, care provin din patrimoniul comun, care se găsesc la frații despărțiți de noi”[26]. În același timp, trebuie să fim atenți că „nimic nu este mai străin ecumenismului decât falsul irenism, datorită căruia puritatea învățăturii catolice este știrbită și este întunecat sensul ei autentic și exact”[27]. În consecință, preoții vor trebui să vegheze ca ecumenismul să se desfășoare în respectarea fidelă a principiilor indicate de magisteriul Bisericii, iar el nu cunoaște rupturi ci o continuitate armonioasă.

Sugestii pentru reflecția asupra capitolului I:

1. Este oare într-adevăr simțită necesitatea și urgența noii evanghelizări în comunitățile noastre bisericești, și mai ales printre preoții noștri?

2. Este ea prezentă în predică? Este prezentă în întrunirile preoților, în programele pastorale, în mijloacele de formare permanentă?

3. Preoții sunt angajați într-un chip special în promovarea unei misiuni evanghelizatoare noi „în ardoarea sa, în metodele sale, în exprimarea sa”[28] – ad intra și ad extra Bisericii?

4. Credincioșii consideră preoția ca un dar divin, atât pentru cel care o primește cât și pentru însăși comunitatea, sau o văd în cheie de pură funcționalitate organizatorică? Se explică necesitatea rugăciunii ca Domnul să dea vocații la preoție și ca să nu lipsească generozitatea necesară pentru a răspunde afirmativ?

5. În predicarea cuvântului lui Dumnezeu și în cateheză, se menține cuvenita proporție între aspectul de instruire în credință și cel al practicii sacramentale? Activitatea evanghelizatoare a preoților este ea caracterizată de complementaritatea între predicare și sacramentalitate, „munus docendi” și „munus sanctificandi”?

Capitolul II
Învățători ai cuvântului

„Mergeți în toată lumea și predicați evanghelia la toată făptura” (Mc 16,15)

1. Preoții, învățători ai cuvântului „nomine Christi et nomine Ecclesiae”

Un punct de pornire adecvat pentru înțelegerea ministerului pastoral al cuvântului este considerarea revelației lui Dumnezeu în ea însăși. „De fapt, prin această revelație, Dumnezeu cel nevăzut (cf. Col 1,15; 1Tim 1,17), în belșugul iubirii sale, se adresează oamenilor ca unor prieteni (cf. Ex 33,11; In 15,14-15) și intră în relație cu ei (cf. Bar 3,38), pentru a-i chema și primi la comuniunea cu el”[29]. În Scriptură, vestirea împărăției nu numai că vorbește despre slava lui Dumnezeu, dar o face să izvorască din însăși vestirea. Evanghelia predicată în Biserică nu este numai un mesaj, ci și o divină și salutară acțiune experimentată de cei care cred, aud, ascultă de mesaj, îl primesc.

Așadar, revelația nu se limitează în a ne instrui despre natura acelui Dumnezeu care locuiește într-o lumină inaccesibilă, ci în același timp ne informează despre tot ceea ce a făcut pentru noi Dumnezeu prin har. Făcut prezent și actualizat „în” și „prin” Biserică, cuvântul revelat este un instrument prin care Cristos acționează în noi cu Duhul său. El este în același timp judecată și har. Prin ascultarea cuvântului, confruntarea actuală cu însuși Dumnezeu interpelează inima oamenilor și cere o hotărâre, care nu se rezolvă numai în cunoașterea intelectuală, dar cere și convertirea inimii. „În calitate de colaboratori ai episcopilor, preoții au ca primă îndatorire să vestească tuturor Evanghelia lui Dumnezeu, pentru ca (…) să poată constitui și să crească poporul lui Dumnezeu”[30]. Tocmai pentru că predicarea cuvântului nu este o pură transmitere intelectuală a unui mesaj, ci „puterea lui Dumnezeu spre mântuirea oricărui crede” (Rom 1,16), actualizată o dată pentru totdeauna în Cristos, vestirea sa în Biserică recere, în vestitori, o bază supranaturală care să-i garanteze autenticitatea și eficacitatea. Predicarea cuvântului de către miniștrii sacri participă într-un oarecare sens la caracterul mântuitor al Cuvântului însuși nu pentru simplul fapt că ei vorbesc despre Cristos, ci pentru că vestesc ascultătorilor lor evanghelia, cu puterea de a interpela, putere care provine din participarea lor la consacrarea și misiunea a însuși Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu. În urechea miniștrilor mai răsună încă acele cuvinte ale Domnului: „Cine pe voi vă ascultă, pe mine mă ascultă; cine pe voi vă disprețuiește, pe mine mă disprețuiește” (Lc 10,16), și pot spune împreună cu Paul: „Noi nu am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să cunoaștem darurile ce ni le-a făcut Dumnezeu. Despre acestea vorbim, nu cu vorbe învățate din înțelepciunea omenească, ci învățate de Duh, înfățișând cele spirituale prin cuvinte spirituale” (1Cor 2,12-13).

În felul acesta, predicarea se prezintă ca un minister care izvorăște din sacramentul Ordinului și care se desfășoară prin autoritatea lui Cristos. Totuși puterea Duhului Sfânt nu garantează în același mod toate acțiunile miniștrilor. În timp ce în cazul administrării sacramentelor este dată această garanție, astfel încât nici chiar păcatul ministrului sacru nu poate împiedica rodul harului, există multe alte acte în care amprenta umană a ministrului sacru capătă o importanță apreciabilă. Această amprentă poate ajuta, dar și dăuna rodniciei apostolice a Bisericii[31]. Deși caracterul slujirii trebuie să impregneze întreg munus pastorale, el apare evident necesar în ministerul predicării, întrucât cu cât ministrul sacru devine mai mult un adevărat slujitor al cuvântului, și nu stăpânul său, cu atât cuvântul își poate oferi mai mult eficacitatea lui mântuitoare.

Această slujire cere dăruirea personală a ministrului față de cuvântul predicat, o dăruire îndreptată în ultimă instanță spre Dumnezeu însuși, „acelui Dumnezeu căruia îi slujesc în sufletul meu vestind Evanghelia Fiului său” (Rom 1,9). Ministrul sacru nu trebuie să interpună nici un obstacol, nici urmărind scopuri străine misiunii sale, nici făcându-și punct principal de sprijin din înțelepciunea oamenilor sau a experiențelor subiective, care ar putea încețoșa însăși Evanghelia. Așadar, cuvântul lui Dumnezeu nu va putea fi niciodată instrumentalizat! Dimpotrivă, predicatorul „trebuie să dezvolte în primul rând o mare familiaritate personală cu cuvântul lui Dumnezeu (…), trebuie să fie primul „credincios” al cuvântului, conștient pe deplin că cuvintele ministerului său nu sunt „ale sale”, ci ale aceluia care l-a trimis”[32]. Există, așadar, un raport esențial între rugăciunea personală și predicare. În plus, din meditarea cuvântului lui Dumnezeu prin rugăciunea personală va trebui să apară spontan primatul „mărturiei vieții, care conduce spre descoperirea iubirii lui Dumnezeu și face convingător cuvântul său”[33]. Tot rod al rugăciunii personale, este și o predicare care devine incisivă nu numai în virtutea coerenței sale speculative, dar și pentru că izvorăște dintr-o inimă sinceră și rugătoare, conștientă că misiunea ministrului sacru „nu este cea de a învăța o înțelepciune proprie, ci cuvântul lui Dumnezeu, și de a-i invita insistent pe toți la convertire și la sfințenie”[34]. Așadar, predica miniștrilor lui Cristos, pentru a deveni eficientă, recere să fie solid ancorată în spiritul lor de rugăciune filială: „sit orator, antequam dictor”[35].

În viața personală de rugăciune a preotului își află sprijin și imbold conștiința propriei slujiri, sensul vocațional al vieții proprii, credința sa vie și apostolică. De aici își extrage, zi după zi și zelul pentru evanghelizare. Aceasta, devenită convingere personală, se traduce în predicare persuasivă, coerentă și convingătoare. În acest sens, recitarea Breviarului nu privește numai pietatea personală, și nici nu se epuizează ca rugăciune publică a Bisericii; ea este și de un mare folos pastoral[36], pentru că devine ocazie privilegiată de creștere în familiaritate cu doctrina biblică, patristică, teologică și magisterială, mai întâi interiorizată și apoi revărsată asupra poporului lui Dumnezeu prin predicare.

2. Pentru o vestire eficientă a cuvântului

În perspectiva noii evanghelizări ar trebui să subliniem importanța de a face să crească în credincioși semnificația vocației baptismale, adică conștiința că au fost chemați de Dumnezeu să-l urmeze îndeaproape pe Cristos și să colaboreze personal la misiunea Bisericii. „Transmiterea credinței înseamnă dezvăluirea, vestirea și aprofundarea vocației creștine; adică chemarea pe care o adresează Dumnezeu fiecărui om în a-i manifesta misterul mântuirii…”[37]. Așadar, misiunea predicării este de a-l prezenta pe Cristos oamenilor, pentru că numai el, „care este noul Adam, prin însăși revelarea misterului Tatălui și al iubirii sale, îl dezvăluie pe deplin omului pe om și îi descoperă măreția chemării proprii”[38].

Noua evanghelizare și sensul vocațional al existenței creștinului merg împreună. Și aceasta este „vestea cea bună” care trebuie anunțată credincioșilor, fără reducționisme, nici în ceea ce privește bunătatea, și nici în ceea ce privește exigența pentru a o dobândi, amintind în același timp că „desigur, pentru creștin este o necesitate și o datorie presantă să lupte împotriva răului cu prețul multor încercări și să îndure moartea; dar, asociat la misterul pascal și făcut asemenea lui Cristos întru moarte, întărit de speranță, va merge spre înviere”[39].

Noua evanghelizare recere o slujire fervoroasă a cuvântului, integrală și bine fundamentată, cu un clar conținut teologic, spiritual, liturgic și moral, atentă la necesitățile concrete ale oamenilor care trebuie obținute. Evident că nu este vorba de a cădea în tentații de intelectualism, care, dimpotrivă, ar putea întuneca în loc de a lumina mințile creștine, ci de a desfășura o adevărată „caritate intelectuală” printr-o permanentă și răbdătoare cateheză despre adevărurile fundamentale ale credinței și moralei catolice, și despre influența lor în viața spirituală. Printre faptele de milostenie sufletească, iese clar în evidență instruirea creștină: mântuirea se realizează prin cunoașterea lui Cristos, pentru că „nu se află sub cer alt nume dat oamenilor prin care să putem fi mântuiți” (Fap 4,12).

Acest anunț catehetic nu se poate desfășura fără vehiculul teologiei sănătoase, întrucât, evident, nu este vorba numai de repetarea doctrinei revelate, ci de formarea inteligenței și conștiinței credincioșilor prin doctrina revelată, pentru ca ei să poată trăi coerent exigențele vocației baptismale. Noua evanghelizare se va realiza în măsura în care nu numai Biserica în ansamblul său sau în fiecare din instituțiile sale, ci fiecare creștin este pus în condiția de a-și trăi credința și de a face din viața proprie un motiv viu de credibilitate și o apologie credibilă a credinței.

De fapt, a evangheliza înseamnă a vesti și a propaga prin toate mijloacele disponibile, oneste și adecvate, conținutul adevărurilor revelate (credința trinitară și cristologică, sensul dogmei creației, adevărurile escatologice, doctrina despre Biserică, despre om, doctrina credinței despre sacramente și despre alte mijloace de mântuire etc.). Și, de asemenea, înseamnă, în același timp, a învăța, prin instruirea morală și spirituală, traducerea acestor adevăruri în viața concretă, în mărturie și angajare misionară.

Angajamentul formării teologice și spirituale recerute (angajament în formarea permanentă a preoților și diaconilor, angajament în formarea tuturor credincioșilor) este, în același timp, și inevitabil și uriaș. De aceea, este necesar ca îndeplinirea ministerului cuvântului și, mai ales ca miniștrii lui, să fie la înălțimea împrejurărilor. Eficacitatea va depinde de faptul că această ducere la îndeplinire, fondată esențialmente pe ajutorul lui Dumnezeu, se realizează și prin maxima perfecțiune umană posibilă. Reînnoitul anunț doctrinal, teologic și spiritual al mesajului creștin – un anunț care trebuie să aprindă și să purifice în prima clipă conștiințele celor botezați – nu poate fi apatic sau iresponsabil improvizat. Încă și mai puțin poate lipsi responsabilitatea preoților de a-și asuma personal misiunea vestirii, mai ales în ceea ce privește ministerul omiletic, care nu poate fi încredințat celui care nu a fost hirotonit[40], și nici cu ușurință delegat celui care nu este bine pregătit.

Gândindu-ne la predicarea preoțească este necesar să insistăm, cum de altfel s-a făcut totdeauna, asupra importanței pregătirii remote, care, de exemplu, poate fi concretizată în orientarea adecvată a lecturilor și chiar a propriilor interese spre aspecte care pot îmbunătăți pregătirea miniștrilor hirotoniți. Sensibilitatea pastorală a predicatorilor trebuie să fie permanent atentă, astfel încât să identifice problemele care-i preocupă pe oamenii timpului nostru și posibilele soluționări. „Pe lângă aceasta, pentru a putea da un răspuns pe măsura problemelor ridicate de oamenii de astăzi, preoții trebuie să cunoască bine documentele magisteriului și mai ales ale conciliilor și ale pontifilor romani și să consulte pe cei mai buni și mai serioși teologi”[41], fără a omite consultarea Catehismului Bisericii Catolice. În acest sens este bine de insistat, fără încetare, asupra importanței grijii în formarea permanentă a clerului, având ca punct de referință Îndrumarul pentru ministerul și viața preoților[42]. Orice efort în acest domeniu va fi răsplătit cu roade îmbelșugate. Împreună cu tot ceea ce s-a spus până acum, este importantă, de asemenea, și o pregătire proximă pentru predicarea cuvântului lui Dumnezeu. Făcând abstracție de cazurile excepționale, în care nu este posibil să se procedeze altcumva, umilința și străduința vor conduce, de exemplu, la pregătirea cu grijă cel puțin a unei scheme conținând ceea ce trebuie spus.

Logic, sursa principală a predicării trebuie să fie Sfânta Scriptură, profund meditată prin rugăciunea personală și cunoscută prin studierea și citirea cărților adecvate[43]. Experiența pastorală ne învață că forța și elocvența textului sacru mișcă profund pe ascultători. Scrierile sfinților părinți ai Bisericii și ai altor mari autori ai tradiției ne învață să pătrundem și să-i facem să înțeleagă și pe alții sensul cuvântului revelat[44], departe de orice „fundamentalism biblic” sau de mutilare a mesajului divin. Pedagogia cu care liturgia Bisericii citește, interpretează și aplică cuvântul lui Dumnezeu în diferitele timpuri ale anului liturgic, ar trebui, de asemenea, să constituie un punct de referință pentru pregătirea la predică. În plus, meditarea vieții sfinților – cu luptele și eroismul lor – a produs în orice timp mari roade în sufletele creștinilor. Și astăzi, asaltați de ocazii de comportament și de doctrine echivoce, credincioșii au nevoie specială de exemplul acestor vieți dăruite în mod eroic iubirii lui Dumnezeu și, pentru Dumnezeu, altor oameni. Toate acestea sunt utile pentru evanghelizare, ca și pentru promovarea în credincioși, din iubire față de Dumnezeu, a sensului de solidaritate cu toți, a spiritului de slujire, a dăruirii generoase pentru ceilalți. Conștiința creștină se maturizează tocmai printr-o referire tot mai strânsă la dragoste.

De aici reiese că este foarte important pentru preot și grija față de aspectele formale ale predicării. Trăim în era informației și a comunicației rapide, în care toți suntem obișnuiți să ascultăm și să vedem apreciați profesioniști ai televiziunii și radioului. Într-un anumit fel, preotul, care și el este un crainic social special, atunci când transmite un mesaj în fața credincioșilor intră într-o pacifică concurență cu ceilalți crainici. Aceasta recere ca respectivul mesaj să fie prezentat într-o manieră foarte atrăgătoare. Pe lângă faptul de a ști să exploateze competent și cu spirit apostolic „noile amvoane”, care sunt mijloacele de comunicare, preotul trebuie mai ales să procedeze în așa fel încât mesajul său să fie la înălțimea cuvântului pe care-l predică. Profesioniștii mijloacelor audio-vizuale se pregătesc bine pentru a-și desfășura munca lor; nu ar fi deloc exagerat ca și învățătorii cuvântului să se preocupe printr-un studiu inteligent și tenace pentru îmbunătățirea calității „profesionale” a acestui aspect al ministerului. De exemplu, astăzi, în diferite medii universitare și culturale revine interesul pentru retorică; trebuie să-l retrezim și printre preoți, împreună cu umilul și nobil demnituosul mod de a se prezenta și a fi.

Predicarea preoțească trebuie îndeplinită, ca și cea a lui Cristos, într-un mod pozitiv și stimulator, care să-i atragă pe oameni spre bunătatea, frumusețea și adevărul lui Dumnezeu. Creștinii trebuie „să facă să strălucească cunoașterea slavei divine care strălucește pe fața lui Cristos” (2Cor 4,6), și trebuie să prezinte adevărul primit într-un mod interesant. Oare cum să nu descoperim caracterul atrăgător al exigenței existenței creștine, puternică și senină în același timp? Aici nu este nimic de care trebuie să ne temem. „De când, în misterul pascal, a primit în dar adevărul ultim despre viața omului, ea (Biserica) s-a făcut pelerină pe străzile lumii pentru a vesti că Isus Cristos este „calea, adevărul și viața” (In 14,6). Printre diferitele slujiri pe care ea trebuie să le ofere omenirii, există una pe care o vede responsabilă în mod cu totul special: este diaconia adevărului[45].

De asemenea, reiese că este utilă și logică folosirea în predicare a unui limbaj corect și elegant, inteligibil pentru contemporanii noștri de toate categoriile, evitând banalitatea și verbalismul sec[46]. Trebuie vorbit cu o autentică viziune a credinței, dar prin cuvinte inteligibile pentru diferitele ambiente și niciodată într-un jargon propriu de specialiști și nici făcând concesii spiritului lumesc. „Secretul” uman al unei predicări rodnice a cuvântului constă, în mare măsură, în „profesionalismul” predicatorului, care știe ce vrea să spună și cum să spună și care are în spatele său o pregătire remotă și proximă serioasă, fără improvizații de diletant. Ar însemna un dăunător irenism faptul de a ascunde puterea adevărului în întregime. De aceea, trebuie îngrijit cu atenție conținutul cuvintelor, stilul și dicția; trebuie gândit bine ce se cuvine subliniat cu mai multă putere și, pe cât posibil, fără ostentații imploratoare, trebuie avut grijă chiar de însuși timbrul plăcut al vocii. Trebuie știut unde voim să ajungem și să cunoaștem bine realitatea existențială și culturală a obișnuiților noștri ascultători: nu se fac teorii sau generalizări abstracte și de aceea trebuie să cunoaștem bine propria turmă. Se recomandă un stil amabil, pozitiv, care să nu rănească persoanele, deși „rănește” conștiințele… fără a ne fi teamă să spunem lucrurilor pe nume.

Este foarte folositor ca preoții care colaborează în diferite misiuni pastorale să se ajute reciproc prin sfaturi frățești privind un aspect sau altul al ministerului cuvântului. De exemplu, referitor la conținutul predicii, la calitatea teologică și lingvistică, la stil, la durată – care trebuie să fie totdeauna moderată -, la modalitățile de exprimare și de gestică, referitor la tonul vocii care trebuie să fie normal, chiar dacă variat în diversele momente ale predicării, fără exagerare etc. Încă o dată reiese clar în evidență necesitatea umilinței preotului pentru a se lăsa ajutat de frații săi și, de asemenea, fie chiar indirect, de credincioșii care participă la activitățile sale pastorale.

Sugestii pentru reflecție asupra capitolului al II-lea:

6. Suntem noi în posesia instrumentelor pentru evaluarea incidenței reale a ministerului cuvântului asupra vieții comunităților noastre? Există preocuparea de a folosi acest mijloc esențial de evanghelizare cu maximum de profesionalism uman posibil?

7. La cursurile de formare permanentă a clerului, se acordă atenție perfecționării vestirii cuvântului în diferitele sale forme?

8. Sunt încurajați preoții ca să dedice timp studiului teologiei, lecturii din sfinții părinți, din doctorii Bisericii și din sfinți? Se manifestă un angajament pozitiv pentru a cunoaște și a face cunoscuți marii maeștri ai spiritualității?

9. Este favorizată înființarea de biblioteci preoțești, cu spirit practic și o sănătoasă perspectivă doctrinală?

10. În acest sens, există și se cunosc posibilitățile locale de legătură cu biblioteci pe internet, inclusiv cu incipienta bibliotecă electronică a Congregației pentru Cler (www.clerus.org)?

11. Se folosesc preoții de catehezele și învățăturile Sfântului Părinte, ca și de diferitele documente ale Sfântului Scaun?

12. Există conștiința importanței de a forma profesional persoane (preoți, diaconi permanenți, călugări, laici) capabili de a realiza la un nivel ridicat acest aspect cheie al evanghelizării culturii contemporane, care este comunicarea?

Capitolul al III-lea
Miniștri ai sacramentelor

„Slujitori ai lui Cristos și administratorii tainelor lui Dumnezeu” (1Cor 4,1)

1. „In persona Christi capitis”

„Misiunea Bisericii nu se adaugă la cea a lui Cristos și a Duhului Sfânt, ci este sacramentul ei; prin toată ființa sa și în toate mădularele sale, Biserica este trimisă pentru a vesti și a da mărturie, a actualiza și a răspândi misterul comuniunii Sfintei Treimi”[47]. Această dimensiune sacramentală a întregii misiuni a Bisericii izvorăște din însăși ființa sa, ca realitate în același timp „umană și divină, vizibilă dar înzestrată cu realități invizibile, ferventă în acțiune și dăruită contemplației, prezentă în lume și totuși străină și călătoare”[48]. În acest context al Bisericii, „sacrament universal de mântuire”[49], în care Cristos „dezvăluie și în același timp realizează misterul iubirii lui Dumnezeu față de om”[50], sacramentele, ca momente privilegiate ale comunicării vieții divine omului, se plasează în centrul ministerului preoților. Ei sunt foarte conștienți că sunt instrumente vii ale lui Cristos, preot. Misiunea lor este tocmai aceea de oameni abilitați investiți cu caracterul sacramental pentru a favoriza acțiunea lui Dumnezeu cu o eficacitate instrumentală participată.

Realitatea de a-l reprezenta pe Cristos prin consacrarea sacramentală, îl plasează pe preot în sânul poporului lui Dumnezeu, făcându-l să participe într-un mod propriu al său și în conformitate cu structura organică a comunității ecleziale la tripla munus Christi. Acționând in persona Christi capitis, preotul păstorește poporul lui Dumnezeu conducându-l spre sfințenie[51]. De aici reiese „necesitatea mărturiei credinței din partea preotului în toată viața sa, dar, mai ales, în modul de a evalua și celebra înseși sacramentele”[52]. El trebuie să fie conștient de doctrina clasică, reluată de Conciliul Ecumenic Vatican II, conform căreia: „chiar dacă harul lui Dumnezeu poate împlini lucrarea mântuirii și prin slujitori nevrednici, Dumnezeu totuși dorește în mod obișnuit să-și arate faptele minunate mai degrabă prin oameni care, făcându-se mai ascultători față de inspirațiile și călăuzirea Duhului Sfânt și datorită unirii intime cu Cristos și sfințeniei vieții proprii, pot spune cu apostolul: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine” (Gal 2,20)”[53].

Celebrările sacramentale, prin care preoții ca miniștri ai lui Cristos, părtași într-un mod special ai preoției sale prin Duhul său[54], constituie momente cultuale de o importanță specială față de noua evanghelizare. De aceea, trebuie avută mare atenție că, pentru toți credincioșii, dar mai ales pentru cei care obișnuit sunt departe de practica religioasă și care participă totuși cu o anumită frecvență la celebrările liturgice datorită unor evenimente familiare sau sociale (botezuri, mir, căsătorii, sfințiri de preoți, înmormântări etc.), aceste ocazii au devenit de acum singurele momente efective pentru transmiterea adevărurilor credinței. De aceea, atitudinea plină de credință a ministrului va trebui să se îmbine și „cu o excelentă calitate a celebrării, sub aspectul liturgic și ceremonial”[55]: desigur, nu tinzând spre căutarea spectacolului, ci atentă ca într-adevăr elementul „uman să fie îndreptat și subordonat elementului divin, ceea ce este vizibil – invizibilului, acțiunea – contemplației, realitatea prezentă – cetății viitoare spre care suntem în drum[56].

2. Miniștri ai Euharistiei: „însuși centrul ministerului preoțesc”

„‘Prieteni’: așa i-a numit Isus pe apostoli. Așa vrea să ne numească și pe noi, care, datorită sacramentului Ordinului, suntem părtași la preoția sa. (…). Oare putea Isus să-și exprime prietenia sa față de noi într-un mod mai elocvent decât permițându-ne, ca preoți ai noii alianțe, să acționăm în numele său, in persona Christi capitis? Tocmai aceasta se realizează în toată slujirea noastră preoțească, atunci când administrăm sacramentele și mai ales când celebrăm Euharistia. Noi repetăm cuvintele pe care el le-a pronunțat asupra pâinii și asupra vinului și, prin ministerul nostru, se realizează aceeași consacrare săvârșită de el. Oare poate fi o expresie de prietenie mai completă decât aceasta? Ea se plasează în centrul însuși al ministerului nostru preoțesc”[57].

Pentru credincioși, noua evanghelizare trebuie să însemne și o nouă clarificare referitoare la centralitatea sacramentului Euharistiei, culmea întregii vieți creștine[58]. Pe de o parte, pentru că „nu se poate forma nici o comunitate creștină dacă nu are drept rădăcină și centru de greutate celebrarea sfintei Euharistii”[59], dar și pentru că „toate sacramentele, precum și toate slujirile bisericești și operele de apostolat sunt strâns legate de Euharistie și orânduite în vederea ei. De fapt, în sfânta Euharistie este cuprins tot binele spiritual al Bisericii”[60].

În ministerul pastoral ea este și o țintă. Pentru a scoate roade din ea, credincioșii trebuie să fie pregătiți. Dacă pe de o parte se trezește în ei „demna, atenta și rodnica” participare la liturgie, pe de altă parte apare ca foarte necesar să fie conștientizați că, „în felul acesta, sunt invitați și călăuziți să se ofere împreună cu el pe ei înșiși, truda lor și toate cele create. De fapt, în preasfânta Euharistie este cuprins tot binele spiritual al Bisericii”[61], adevăr din care derivă multe consecințe pastorale.

Este de o importanță esențială instruirea credincioșilor referitor la ceea ce constituie esența Jertfei sfinte a altarului și invitarea insistentă la participarea rodnică la sfânta Liturghie[62]. De asemenea, este necesară insistența, fără încetare și fără frică, asupra obligativității îndeplinirii poruncii privind duminica și zilele de sărbătoare[63], precum și asupra avantajelor unei participări frecvente, dacă este posibil chiar zilnic, la celebrarea sfintei Liturghii și la Împărtășania euharistică. De asemenea, trebuie amintită îndatorirea gravă de a primi totdeauna trupul lui Cristos în condițiile spirituale și trupești cuvenite, și deci făcând în prealabil Spovada sacramentală individuală, dacă suntem conștienți că nu suntem în starea harului sfințitor. Vigoarea vieții creștine din orice Biserică particulară ca și din orice comunitate parohială depinde în mare parte de redescoperirea marelui dar al Euharistiei, într-un spirit de credință și de adorație. Dacă prin învățătura doctrinală, prin predicare și prin viață nu reușim să arătăm unirea dintre viața zilnică și Euharistie, frecvența euharistică sfârșește prin a fi neglijată.

Și în această privință exemplul preotului celebrant este fundamental: „Celebrarea făcută bine constituie o primă și importantă cateheză despre sfânta Jertfă”[64]. Evident, chiar dacă nu aceasta va fi intenția preotului, este totuși foarte important ca el să fie văzut de credincioși pregătindu-se în reculegere pentru celebrarea sfintei Jertfe, să fie martorul iubirii și al evlaviei, pe care el o depune în celebrare și credincioșii să poată învăța de la el să se întrețină în mulțumire un anumit timp după împărtășanie.

Dacă o parte esențială a operei de evanghelizare a Bisericii constă în a-i învăța pe oameni să-l roage pe Tatăl prin Cristos în Duhul Sfânt, noua evanghelizare implică recuperarea și reconsolidarea practicilor pastorale care manifestă credința în prezența reală a Domnului sub speciile euharistice. „Preotul are misiunea de a promova cultul prezenței euharistice și în afara celebrării Liturghiei, angajându-se să facă din propria biserică o „casă de rugăciune” creștină”[65]. Înainte de toate este nevoie ca toți credincioșii să cunoască în profunzime condițiile absolut necesare pentru primirea cu rodnicie a Împărtășaniei. La fel de importantă este favorizarea evlaviei lor față de Cristos care-i așteaptă cu iubire în tabernacol. O modalitate simplă și eficientă de a face cateheză euharistică este însăși grija materială de tot ceea ce se referă la biserică și în special la altar și la tabernacol: curățenie și eleganță, decență deosebită a odăjdiilor și vaselor sfinte, atenție mare în celebrarea ceremoniilor liturgice[66], practicarea plină de credință a îngenuncherii etc. În plus, este foarte importantă asigurarea unui ambient recules în capela preasfântului Sacrament, tradiție multiseculară în Biserică, astfel încât să se garanteze tăcerea sfântă care să faciliteze discuția iubitoare cu Domnul. Acea capelă, sau acel loc în care se păstrează și se adoră Cristos sacramental, este cu siguranță inima edificiilor noastre sfinte, și ca atare trebuie să căutăm să-i evidențiem și să-i ușurăm accesul pentru cea mai mare perioadă de timp posibil din zi, să-o împodobim cum se cuvine, cu o iubire adevărată.

Este clar că toate aceste manifestări – care nu aparțin unor forme de vag „spiritualism”, dar care demonstrează o evlavie fundamentată teologic – vor fi posibile numai cu condiția ca preotul să fie într-adevăr un om al rugăciunii și al unei pasiuni autentice pentru Euharistie. Numai păstorul care se roagă, va ști să învețe rugăciunea, în timp ce va ști și să atragă harul lui Dumnezeu asupra acelora care depind de ministerul său pastoral, astfel încât să favorizeze convertiri, propuneri la o viață mai fervoroasă, vocații la preoție și consacrare specială. Pe scurt, numai preotul care experimentează zilnic „conversatio in coelis”, care face să devină viața vieții sale prietenia cu Cristos, va fi în stare să imprime un adevărat impuls și o autentică și reînnoită evanghelizare.

3. Miniștri ai Reconcilierii cu Dumnezeu și cu Biserica

Într-o lume în care simțul păcatului lipsește în mare măsură[67], trebuie amintit cu insistență că tocmai lipsa iubirii față de Dumnezeu este cea care împiedică perceperea realității păcatului în întreaga sa răutate. Începutul convertirii, nu numai ca un act interior de moment, ci ca o dispoziție stabilă, își ia avântul dintr-o autentică cunoaștere a iubirii milostive a lui Dumnezeu. „Cei care ajung să-l cunoască în felul acesta pe Dumnezeu, care îl „văd” în felul acesta, nu pot trăi altfel decât convertindu-se încontinuu la el. Trăiesc, așadar, „în starea de convertire””[68]. În felul acesta, pocăința se află ca patrimoniu stabil în viața eclezială a celor botezați, însă semnată de speranța iertării: „Odinioară nu aveați parte de îndurare, în schimb, acum ați aflat îndurare” (1Pt 2,10).

Așadar, noua evanghelizare cere – și aceasta este o exigență pastorală absolut inevitabilă – un angajament reînnoit de a-i apropia pe credincioși de sacramentul Pocăinței[69], „care face dreaptă calea fiecăruia, chiar și atunci când este împovărată de mari vinovății. În acest sacrament, fiecare om poate experimenta într-un mod singular milostivirea, adică acea iubire care este mai puternică decât păcatul”[70]. Nu trebuie să ne fie nici o teamă de a încuraja cu zel practicarea acestui sacrament, știind să reînnoim și să revitalizăm inteligent tradițiile creștine de lungă durată și benefice. Într-un prim moment va fi vorba de a-i determina pe credincioși, cu ajutorul Duhului Sfânt, la o convertire profundă care să provoace recunoașterea sinceră și căită a dezordinilor morale prezente în viața fiecăruia; apoi va fi nevoie să arătăm importanța mărturisirii individuale frecvente, până în a ajunge, pe cât posibil, la începerea unei autentice direcțiuni spirituale personale.

Fără a confunda momentul sacramental cu cel al direcțiunii spirituale, preoții trebuie să știe să culeagă, tocmai începând de la celebrarea sacramentului, oportunitatea începerii colocviului de direcțiune spirituală. „Redescoperirea și răspândirea acestei practici, chiar în diferitele momente ale administrării Pocăinței, este un mare beneficiu pentru Biserica din timpul nostru”[71]. În felul acesta, se va conlucra la redescoperirea sensului și eficacității sacramentului Pocăinței, punându-se astfel condițiile pentru a-i depăși criza. Direcțiunea spirituală personală este cea care permite formarea adevăraților apostoli, capabili să răspândească noua evanghelizare în societatea civilă. Pentru a ajunge departe în misiunea de reevanghelizare a multor botezați care s-au îndepărtat de Biserică este necesară instruirea foarte bună a acelora care sunt aproape.

Noua evanghelizare recere de a putea avea încredere pe un număr adecvat de preoți: experiența multiseculară ne învață că o mare parte din răspunsurile pozitive față de vocații apar grație direcțiunii spirituale, pe lângă exemplul de viață al preoților credincioși în intern și în extern propriei identități. „Fiecare preot va acorda o grijă specială pastoralei vocaționale, neîncetând (…) să favorizeze inițiative corespunzătoare printr-un raport personal, care să conducă spre descoperirea talentelor și să știe să identifice voința lui Dumnezeu pentru o alegere curajoasă în urmarea lui Cristos. (…). Este o cerință insuprimabilă a dragostei pastorale ca fiecare preot – urmând harul Duhului Sfânt – să se preocupe de trezirea cel puțin a unei vocații preoțești care să-i poată continua ministerul”[72].

Fără îndoială, faptul de a oferi tuturor credincioșilor posibilitatea reală de a se îndrepta spre mărturisire recere dăruirea de mult timp[73]. Se recomandă insistent să existe perioade de prezență în confesional programate dinainte, care să fie cunoscute de toți, fără a se limita la o disponibilitate teoretică. Uneori, pentru a abate pe un credincios de la intenția de a se mărturisi, este suficient faptul de a-l constrânge să caute un confesor, în timp ce credincioșii „se îndreaptă cu plăcere să primească acest sacrament, acolo unde știu că sunt preoți disponibili în acest sens”[74]. Parohiile și în general bisericile destinate cultului trebuie să aibă un orar clar, amplu și comod pentru mărturisiri, și revine preoților obligația de a garanta că acest orar va fi respectat cu regularitate. În conformitate cu această grijă de a facilita credincioșilor, cât mai mult posibil, apropierea de sacramentul Reconcilierii, este de asemenea oportună îngrijirea cât mai bună a scaunelor de spovadă: curățenia, vizibilitatea lor, posibilitatea de alegere a gratiilor și de a păstra anonimatul[75] etc.

Nu totdeauna este ușoară menținerea și păzirea acestor practici pastorale, dar pentru aceasta nu trebuie trecut cu vederea eficacitatea și oportunitatea reluării lor, acolo unde au căzut în desuetudine. Pentru această disponibilitate primară din punct de vedere pastoral trebuie stimulat ajutorul dintre preoții diecezani și călugări. De asemenea, trebuie recunoscut cu venerație slujirea zilnică la confesional, slujire desfășurată într-o manieră admirabilă de mulți preoți în vârstă, autentici maeștri spirituali ai diferitelor comunități creștine.

Toată această slujire adusă Bisericii va fi cu mult mai ușoară dacă preoții înșiși vor fi primii care se vor mărturisi cu regularitate[76]. De fapt, condiția indispensabilă pentru un generos minister al Reconcilierii este recurgerea personală a preotului la sacrament ca penitent. „Întreaga existență sacerdotală suferă un inexorabil declin, dacă lipsește, din neglijență sau din orice alt motiv, recurgerea, periodică și inspirată dintr-o autentică credință și evlavie, la sacramentul Pocăinței. Într-un preot care nu se mai mărturisește sau se spovedește rău, ființa sa de preot și activitatea sa de preot se vor resimți foarte curând, și-și va da seama de aceasta și comunitatea, căreia îi este păstor”[77].

„Ministerul preoților este înainte de toate comuniune și colaborare responsabilă și necesară cu ministerul episcopului, în grija pentru Biserica Universală și pentru fiecare Biserică particulară, în slujirea cărora ei constituie cu episcopul o unică preoție”[78]. De asemenea, și frații întru preoție trebuie să constituie obiectivul privilegiat al dragostei pastorale a preotului. A-i ajuta spiritualicește și materialicește, a le facilita cu delicatețe mărturisirea și direcțiunea spirituală, a le face iubitor drumul slujirii, a le fi aproape în orice necesitate, a-i însoți cu grijă fraternă în orice dificultate, în bătrânețe și boală… Iată un domeniu cu adevărat prețios pentru practicarea virtuților preoțești.

Printre virtuțile necesare pentru o rodnică desfășurare a ministerului Reconcilierii esențială este prudența pastorală. Așa cum în împărțirea dezlegării, ministrul participă la acțiunea sacramentală printr-o eficacitate instrumentală, tot așa și în celelalte acte ale ritului penitențial, misiunea sa este cea de a-l pune pe penitent în fața lui Cristos, urmărind cu o extremă delicatețe întâlnirea milostivă. Aceasta implică evitarea discursurilor generice care nu iau în considerație realitatea păcatului, și de aceea devine necesară în confesor știința potrivită[79]. Dar în același timp, dialogul penitențial trebuie totdeauna să fie impregnat de acea înțelegere, care știe să conducă sufletele gradual de-a lungul drumului convertirii, fără a cădea în nici o concesie față de așa-numita „gradualitate a normelor morale”.

În multe locuri, din momentul în care practicarea mărturisirii a scăzut, împreună cu prejudiciul vieții morale și a conștiinței bune a credincioșilor, se prezintă pericolul real al unei scăderi a intensității teologice și pastorale cu care ministrul mărturisirii își realizează misiunea sa. Confesorul trebuie să-i ceară Duhului Mângâietor capacitatea de a umple cu sens supranatural acest moment mântuitor[80] și de a-l transforma într-o întâlnire autentică a celui păcătos cu Isus care iartă. În același timp, trebuie să profite de oportunitatea mărturisirii pentru a forma corect conștiința penitentului – misiune extrem de importantă – adresându-i cu delicatețe întrebările necesare pentru a asigura integritatea mărturisirii și validitatea sacramentului, ajutându-l să-i mulțumească din adâncul inimii milostivirii lui Dumnezeu față de el, să-și formuleze o propunere fermă de îndreptare a propriei conduite morale și neomițând să spună și câteva cuvinte potrivite de încurajare, de întărire, de imbold în realizarea faptelor de pocăință care, pe lângă faptul că ispășesc propriile păcate, ajută la creșterea în virtuți.

Sugestii pentru reflecție asupra capitolului al III-lea:

13. Esența și semnificația mântuitoare a sacramentelor sunt invariabile. Având ferma certitudine a toate acestea, cum se poate reînnoi pastorala sacramentelor, punând-o în slujirea noii evanghelizări?

14. Sunt oare comunitățile noastre o „Biserică a Euharistiei și a Pocăinței”? Este hrănită aici devoțiunea euharistică în toate formele sale? Este motivată și înlesnită practicarea mărturisirii individuale?

15. Se face oare în mod obișnuit referință la prezența reală a Domnului în tabernacol, încurajând, de exemplu, practicarea rodnică a vizitei la preasfântul Sacrament? Sunt dese celebrările euharistice? Dispun oare Bisericile noastre de un ambient favorabil rugăciunii în fața preasfântului Sacrament?

16. Se acordă oare, cu spirit pastoral, o grijă specială pentru întreținerea demnă a bisericilor? Preoții poartă cu regularitate o haină ecleziastică decentă, conform normelor canonice (CIC, can. 284, 669; Îndreptar, nr. 66) iar când săvârșesc cultul divin îmbracă justificat toate odăjdiile prescrise de rubrici (cf. can 929)?

17. Se mărturisesc oare preoții cu regularitate și, la rândul lor, devin disponibili pentru un minister așa de fundamental?

18. Există preocupări în vederea unor inițiative apte să favorizeze o formare permanentă a clerului privitor la perfecționarea ministerului de confesor? Este încurajată formarea corectă a păstorilor în acest minister absolut indispensabil?

19. Avându-se în vedere importanța foarte mare a unei adevărate renașteri a practicării mărturisirii personale în ceea ce privește noua evanghelizare, sunt respectate normele canonice referitoare la dezlegările în grup? Există preocupări pornite din prudență și dragoste pastorală, în toate parohiile și bisericile, pentru celebrările liturgice penitențiale?

20. Sunt puse în practică în mod concret inițiative oportune pentru ca toți credincioșii să îndeplinească motivați preceptul festiv?

Capitolul al IV-lea
Păstori iubitori de turma încredințată lor

„Păstorul cel bun își dă viața pentru oi” (In 10,11)

1. Împreună cu Cristos, pentru a întruchipa și răspândi milostivirea Tatălui

„Biserica trăiește o viață autentică atunci când profesează și proclamă milostivirea – cel mai uluitor atribut al Creatorului și Răscumpărătorului – și când îi apropie pe oameni de izvoarele milostivirii Mântuitorului, a căror depozitară și împărțitoare este”[81]. Această realitate deosebește fundamental Biserica de toate celelalte instituții în favoarea oamenilor, care, chiar dacă pot desfășura un mare rol de solidaritate și filantropie, impregnat chiar și de spirit religios, nu se vor putea prezenta niciodată personal ca împărțitoare ale milostivirii lui Dumnezeu. În fața unui concept secularizat al milostivirii, care nu reușește să transforme interiorul omului, milostivirea lui Dumnezeu oferită în Biserică se prezintă atât ca iertare cât și ca medicament salutar; pentru eficacitatea sa asupra omului se recere acceptarea adevărului întreg despre ființa sa, despre acțiunea și despre conștiința sa. De aici derivă necesitatea pocăinței, și aceasta face, de asemenea, presantă unirea anunțului milostivirii cu adevărul în plinătatea sa. Sunt afirmații de o mare importanță privind pe preoții, chemați în Biserică și de către Biserică printr-o vocație specială să dezvăluie și în același timp să actualizeze misterul iubirii Tatălui prin ministerul lor trăit „cu adevărat în dragoste” (Ef 4,15), și docil inspirațiilor Duhului Sfânt.

Întâlnirea cu milostivirea lui Dumnezeu se realizează în Cristos, întrucât el este manifestarea iubirii părintești a lui Dumnezeu. Tocmai prin descoperirea rolului său mesianic oamenilor (cf. Lc 4,18), Cristos se prezintă ca milostivirea Tatălui față de toți cei nevoiași, mai ales față de cei păcătoși care au nevoie de iertare și de pace interioară. Mai ales prin raportul cu aceștia care sunt ultimii, Mesia devine un semn foarte lizibil al lui Dumnezeu care este iubire, devine semnul Tatălui. În acest semn vizibil, asemenea oamenilor de atunci, și oamenii din timpurile noastre îl pot vedea pe Tatăl”[82]. Dumnezeu care „este iubire (1In 4,16) nu se poate revela decât ca milostivire[83]. Tatăl a voit să se angajeze din iubire prin jertfa Fiului său în drama mântuirii oamenilor.

Dacă deja în predica lui Cristos milostivirea dobândește trăsături impresionante care depășesc – așa cum reiese din parabola fiului risipitor (cf. Lc 15,11-32) – orice realizare umană, în jertfirea de sine însuși pe cruce, ea se manifestă într-un mod cu totul aparte. Cristos răstignit este revelația radicală a milostivirii Tatălui, „adică a iubirii care merge împotriva a tot ceea ce constituie rădăcina însăși a răului în istoria omului: împotriva păcatului și a morții”[84]. Tradiția spirituală creștină a văzut în inima preasfântă a lui Isus, care atrage la sine inimile preoțești, o sinteză profundă și misterioasă a milostivirii infinite a Tatălui.

Așadar, dimensiunea soteriologică a întregului munus pastorale a preoților este centrată pe memorialul ofertei vieții, ofertă realizată de Isus, adică pe jertfa euharistică. „În realitate, există o intimă legătură între centralitatea Euharistiei, dragostea pastorală și unitatea vieții preotului (…). Dacă preotul îi împrumută lui Cristos, marele și veșnicul preot, inteligența, voința, glasul și mâinile pentru ca prin ministerul propriu să poată oferi Tatălui jertfa sacramentală a răscumpărării, va trebui să-și însușească dispozițiile Învățătorului și, ca și el, să trăiască ca dar pentru frații proprii. De aceea, el va trebui să învețe să se unească intim cu oferta, depunând pe altarul jertfei întreaga viață ca semn care manifestă iubirea gratuită și grijulie a lui Dumnezeu”[85]. Prin darul permanent al jertfei euharistice, memorial al morții și învierii lui Isus, preoții au primit în mod sacramental capacitatea unică și singulară de a aduce oamenilor ca miniștri mărturia iubirii inepuizabile a lui Dumnezeu, care, în perspectiva ulterioară a istoriei mântuirii, se va confirma ca fiind mai puternică decât păcatul. Cristos pascal este întruparea definitivă a milostivirii, semnul ei viu: istorico-mântuitor și în același timp escatologic[86]. Preoția, spunea sfântul paroh de Ars, „este iubirea inimii lui Isus”[87]. Împreună cu el, și preoții sunt, în virtutea consacrării și a ministerului lor, un semn viu și eficace al acestei mari iubiri, a acelui „amoris officium” despre care vorbea sfântul Augustin[88].

2. „Sacerdos et hostia”

Pentru o milostivire autentică este esențială natura sa de dar. Ea trebuie primită ca dar nemeritat care este oferit în mod gratuit, care nu provine din propriul merit. Această dărnicie se inserează în planul mântuitor al Tatălui, întrucât „în aceasta constă dragostea: nu noi am fost cei care l-am iubit pe Dumnezeu, ci el ne-a iubit pe noi și l-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre” (1In 4,10). Și tocmai în acest context ministerul orânduit își găsește rațiunea sa de a fi. Nimeni nu-și poate acorda sieși harul: el trebuie să fie dat și primit. Aceasta presupune să existe miniștri ai harului, autorizați și abilitați de Cristos. Tradiția Bisericii numește „sacrament” acest minister orânduit, prin care trimișii lui Cristos săvârșesc și dau prin darul lui Dumnezeu ceea ce de la ei înșiși nu pot nici săvârși și nici da[89].

Așadar, preoții trebuie să se considere ca semne vii și purtători ai milostivirii pe care nu o oferă ca fiind proprie, dar ca un dar al lui Dumnezeu. Ba mai mult, sunt slujitori ai iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, miniștri ai milostivirii. Voința de slujire se inserează în exercitarea ministerului sacerdotal ca element esențial care, la rândul său, cere în subiect și corespunzătoarea dispoziție morală. Preotul îl face prezent oamenilor pe Isus, care este păstorul venit „nu ca să fie slujit, ci ca să slujească” (Mt 20,21). În primul rând, preotul îl slujește pe Cristos, dar într-un fel care trece în mod necesar prin slujirea generoasă față de Biserică și de misiunea sa.

„El ne iubește și și-a vărsat sângele pentru a ne spăla păcatele: Pontifex qui dilexisti nos et lavasti nos a peccatis in sanguine tuo. S-a dat pe sine însuși pentru noi: tradidisti temetipsum Deo oblationem et hostiam. Cristos introduce în sanctuarul veșnic jertfa de sine însuși, care este prețul răscumpărării noastre. Oferta, adică victima, este inseparabilă de preot”[90].

Deși numai Cristos este simultan sacerdos et hostia, ministrul său, inserat în dinamica misionară a Bisericii, este sacramental sacerdos, dar cu o continuă chemare de a deveni și hostia, să aibă în el însuși „aceleași sentimente care au fost în Cristos Isus” (Fil 2,5). De această inseparabilă unitate între preot și victimă[91], între Preoție și Euharistie, depinde eficacitatea oricărei acțiuni de evanghelizare. De unitatea solidă – în Duhul Sfânt – între Cristos și ministrul său, fără ca acesta să pretindă să i se substituie, dimpotrivă să se sprijine pe el și să-l lase să acționeze în el și prin el, depinde și astăzi lucrarea eficace a milostivirii divine, conținută în cuvânt și în sacramente. Și la această unire a preotului cu Isus în lucrarea ministerială se extinde însemnătatea cuvintelor: „Eu sunt vița… După cum mlădița nu poate aduce rod de la sine dacă nu rămâne în viță, tot la fel nici voi, dacă nu rămâneți în mine” (In 15,4).

Chemarea de a deveni hostia împreună cu Isus stă și la baza coerenței angajamentului celibatului cu ministerul sacerdotal în favoarea Bisericii. Este vorba despre încorporarea preotului la jertfa în care „Cristos și-a iubit Biserica și s-a dat pe sine însuși pentru ea, spre a o sfinți” (Ef 5,25-26). Preotul este chemat să fie „imagine vie a lui Isus Cristos, mirele Bisericii”[92], făcând din întreaga sa viață o ofertă pentru ea. „Așadar, celibatul preoțesc este dăruire de sine în și cu Cristos pentru Biserica sa, și exprimă slujirea preotului pentru Biserică în și cu Domnul”[93].

3. Grija pastorală a preoților: a sluji păstorind întru iubire și putere

Exercitând, la nivelul lor de autoritate, funcția lui Cristos, cap și păstor, preoții, în numele episcopului, adună laolaltă familia lui Dumnezeu într-o comunitate frățească strânsă în unitate și o călăuzesc la Dumnezeu Tatăl, prin Cristos, în Duhul Sfânt[94]. Exercitarea absolut necesară a munus regendi a preotului, departe de a fi o concepție pur sociologică de capacitate organizatorică, izvorăște și ea din preoția sacramentală: „În virtutea sacramentului Preoției, după chipul lui Cristos, marele preot veșnic (cf. Evr. 5,1-10; 7,24; 8,11-28), ei sunt consacrați pentru a propovădui Evanghelia, pentru a păstori pe credincioși și a celebra cultul divin ca adevărați preoți ai Noului Testament”[95].

Participând din autoritatea lui Cristos, preoții se bucură de un remarcabil ascendent față de credincioși. Însă ei știu că prezența lui Cristos în ministrul sacru „nu trebuie înțeleasă ca și cum acesta ar fi apărat împotriva tuturor slăbiciunilor omenești, a spiritului de dominare, a greșelilor, chiar a păcatului”[96]. Prin urmare, cuvântul și păstorirea miniștrilor sunt susceptibile de o mai mare sau mai mică eficacitate conform calităților lor naturale sau dobândite ale inteligenței, voinței, caracterului, maturității. Această conștientizare, unită cu cunoașterea rădăcinilor sacramentale ale misiunii pastorale, îi conduce spre imitarea lui Isus, bunul păstor, și face din caritatea pastorală o virtute indispensabilă pentru desfășurarea rodnică a ministerului.

„Scopul esențial al acțiunii lor de păstori și al autorității care le este conferită” este acela de „a conduce comunitatea încredințată lor la deplina sa dezvoltare a vieții spirituale și ecleziale”[97]. Totuși „dimensiunea comunitară a grijii pastorale (…) nu poate trece cu vederea necesitățile fiecărui credincios (…). Se poate spune că însuși Isus, păstorul cel bun, care „își cheamă oile pe nume” cu glasul bine cunoscut de ele (In 10,3-4), a stabilit prin exemplul său primul canon al pastoralei individuale: cunoașterea și relația de prietenie cu oamenii”[98]. În Biserică, viziunea comunitară trebuie armonizată cu cea personală; mai mult încă, în edificarea Bisericii, păstorul pornește de la dimensiunea personală la cea comunitară. În raportul cu fiecare persoană și cu comunitatea, preotul se dăruiește până la sacrificiu pentru a-i trata pe toți „eximia humanitate[99], nu se pune niciodată în slujba unei ideologii sau facțiuni umane[100] și tratează cu oamenii nu „pe baza gusturilor lor, ci conform exigențelor doctrinei și vieții creștine”[101].

Totuși astăzi mai mult ca niciodată este foarte necesară adecvarea stilului acțiunii pastorale cu situația acelor societăți cu trecut creștin, dar actualmente secularizate pe scară largă. De aceea, capătă mai mare importanță considerarea acestui munus regendi în autenticul său sens misionar, care nu trebuie confundat cu o misiune birocratico-organizatorică. Aceasta recere din partea preoților un exercițiu iubitor al tăriei, al cărui model trebuie descoperit în atitudinea pastorală a lui Isus. Așa cum vedem în Evanghelii, el nu fuge niciodată de responsabilitatea care derivă din autoritatea sa mesianică, dar o exercită cu dragoste și tărie. Din acest motiv, autoritatea sa nu înseamnă niciodată stăpânire asupritoare, ci disponibilitate și spirit de slujire. Acest dublu aspect – autoritate și slujire – constituie sistemul de referință în care trebuie încadrat munus regendi al preotului: acesta va trebui să se angajeze totdeauna în desfășurarea în coerență a participării sale la condiția lui Cristos drept cap și păstor al turmei sale[102].

Preotul care împreună și sub autoritatea episcopului este și el păstor al comunității care i-a fost încredințată, și de aceea animat de dragostea pastorală, nu trebuie să se teamă să-și exercite propria autoritate în domeniile în care este ținut s-o exercite, întrucât pentru acest scop a fost constituit în autoritate; trebuie să-și amintească că și atunci când ea este exercitată cu tăria cuvenită, o face căutând „non tam praeesse quam prodesse” (nu atât pentru a porunci cât pentru a sluji)[103]. Cel care trebuie să-și exercite autoritatea, trebuie mai degrabă să se ferească de ispita de a se sustrage de la această responsabilitate, căci dacă nu o exercită se sustrage de la slujire. În strânsă comuniune cu episcopul și cu toți credincioșii, va evita să introducă în ministerul său pastoral, atât forme de autoritarism improvizat cât și modalități de conducere democratică străine realității cea mai profundă a ministerului, care au drept consecință secularizarea preotului și clericalizarea laicilor[104]. Nu rareori, în spatele comportamentelor de acest gen, se poate ascunde teama de asumare a responsabilității, de a greși, de a nu fi pe plac, de nepopularitate, de a merge în întâmpinarea crucii etc.: în fond, este vorba despre o camuflare care privește rădăcina autentică a identității sacerdotale: asimilarea cu Cristos, păstor și cap.

În acest sens, noua evanghelizare cere, de asemenea, ca preotul să facă evidentă prezența sa adevărată. Trebuie să se vadă că miniștrii lui Isus Cristos sunt prezenți și disponibili printre oameni. De aceea, este importantă și o inserare amicală și fraternă a lor în comunitate. Și în acest context, se înțelege importanța pastorală a disciplinei privind haina ecleziastică, de care nu trebuie să facă abstracție preotul, întrucât ea slujește pentru a vesti public dăruirea sa, fără limite de timp și loc, în slujirea lui Cristos, a fraților și a tuturor oamenilor[105]. Cu cât o societate poartă mai mult semnele secularizării, cu atât mai mult are nevoie de semne.

Preotul trebuie să fie atent să nu cadă în comportamentul contrar în baza căruia s-ar putea dispensa de exercitarea autorității în sectoarele competenței proprii și directe pentru ca apoi, în schimb, să se implice în probleme temporale, cum ar fi cele din ordinea socio-politică[106], lăsate de Dumnezeu la dispoziția liberă a oamenilor.

Deși preotul se poate bucura de un prestigiu însemnat în fața credincioșilor și, cel puțin în unele locuri, chiar și în fața autorităților civile, este foarte important și necesar să-și amintească că acest prestigiu trebuie trăit în umilință, servindu-se de el în mod corect pentru a colabora faptic la „salus animarum” și amintindu-și că numai Cristos este adevăratul cap al poporului lui Dumnezeu: spre el trebuie conduși oamenii, evitând atașarea de persoana unui preot. Sufletele aparțin numai lui Cristos, pentru că numai el, spre slava Tatălui, le-a răscumpărat cu prețul sângelui său prețios. Și, în același sens, numai el este stăpânul bunurilor supranaturale și învățătorul care învață cu autoritate proprie și originară. Preotul este numai un administrator, în Cristos și în Duhul Sfânt, al darurilor pe care Biserica i le-a încredințat și, ca atare, nu are dreptul de a le omite, devia sau modela după bunul său plac[107]. De exemplu, nu a primit autoritatea de a-i învăța pe credincioșii care i-au fost încredințați numai unele adevăruri ale credinței creștine, trecând cu vederea alte adevăruri întrucât sunt considerate de el mai dificil de acceptat sau „mai puțin actuale”[108].

Așadar, gândind la noua evanghelizare și la necesara călăuzire pastorală a preoților, este important să se angajeze în a-i ajuta pe toți să realizeze un act de discernământ atent și sincer. În spatele atitudinii de a „nu dori să se impună” etc., s-ar putea ascunde o nerecunoaștere a esenței teologice a ministerului pastoral sau, poate, o lipsă de caracter care fuge de responsabilitate. Dar nu trebuie nici subevaluate eventualele atașamente nepermise față de persoane sau misiuni ministeriale, ori dorința camuflată de popularitate precum și lipsurile de corectitudine ale intenției. Dragostea pastorală este nulă fără umilință. Uneori în spatele unei revolte aparent motivată, în spatele reticenței față de o schimbare a activității pastorale propusă de episcop, sau a unui mod excentric de a predica sau de a celebra liturgia sau de a nu purta haina prevăzută pentru starea proprie sau de a le schimba după bunul plac, se poate ascunde amorul propriu și dorința, chiar inconștientă, de a fi remarcat.

Noua evanghelizare cere de la preot și o reînnoită disponibilitate de a exercita propriul minister pastoral acolo unde este necesar. „Așa cum subliniază conciliul, „darul spiritual pe care preoții l-au primit la hirotonire nu-i pregătește pentru o misiune limitată și restrânsă, ci pentru atotcuprinzătoarea și universala misiune a mântuirii până la marginile pământului, căci orice slujire preoțească participă la dimensiunea universală a misiunii încredințate de Cristos apostolilor””[109]. Scăderea numerică a clerului, care se verifică în unele țări, unită cu dinamismul caracteristic lumii contemporane, face absolut necesar faptul de a putea conta pe preoți dispuși nu numai să-și schimbe misiunea pastorală, dar și orașul, regiunea sau țara în conformitate cu diferitele necesități, și să desfășoare misiunea care în orice circumstanță este necesară, trecând din iubire față de Dumnezeu peste propriile gusturi și proiecte personale. „Așadar, prin însăși natura ministerului lor, ei trebuie să fie pătrunși și animați de un profund spirit misionar și „de acel spirit cu adevărat catolic care să-i obișnuiască să depășească limitele diecezei, țării sau ritului, pentru a răspunde necesităților întregii Biserici, pregătiți sufletește să predice oriunde Evanghelia””[110]. Sensul corect al Bisericii particulare, chiar și în formarea permanentă, nu trebuie niciodată să întunece câtuși de puțin sensul Bisericii Universale, dar trebuie armonizat cu el.

Sugestii pentru reflecție asupra capitolului al IV-lea:

21. Cum să manifestăm, într-un mod cât mai viu, prin intermediul comunităților noastre și, într-un chip special, prin preoți milostivirea lui Dumnezeu față de cei nevoiași? Se insistă suficient, de exemplu, asupra practicării faptelor de milostenie, atât sufletească cât și trupească, drept cale de maturizare creștină și de evanghelizare?

22. Este oare dragostea pastorală în toate dimensiunile sale într-adevăr „sufletul și forța formării permanente” a preoților noștri?

23. Sunt încurajați concret preoții ca să aibă grijă, printr-un sincer spirit de fraternitate, de toți ceilalți confrați, în special de bolnavi și de cei în vârstă precum și de toți cei care se află în dificultate? Există forme de viață comună liber alese sau experiențe similare?

24. Înțeleg și îndeplinesc corect preoții noștri misiunea lor specifică de călăuză spirituală a comunităților încredințate lor? Cum o îndeplinesc în mod concret?

25. În formarea spirituală a preoților se acordă suficientă importanță dimensiunii misionare a ministerului sacru și dimensiunii universale a Bisericii?

26. Există adevăruri de credință sau principii de morală care sunt omise cu ușurință în predică?

27. Una dintre îndatoririle proprii ale ministerului pastoral este cea de a-și uni forțele cu slujirea misiunii evanghelizatoare. Sunt stimulate toate vocațiile în cadrul Bisericii, respectând carisma proprie fiecăreia?

CONCLUZII

„Noua evanghelizare are nevoie de noi evanghelizatori, și aceștia sunt preoții care se angajează să-și trăiască preoția ca drum specific spre sfințenie”[111]. Pentru a fi așa, este foarte important ca fiecare preot să redescopere zilnic necesitatea absolută a sfințeniei personale. „Trebuie să înceapă prin a se purifica pe ei înșiși mai înainte de a-i purifica pe ceilalți; trebuie să fie instruiți pentru a putea instrui; trebuie să devină lumină pentru a lumina, să se apropie de Dumnezeu pentru a-i apropia pe alții de el, să se sfințească pentru a sfinți”[112]. Această datorie se concretizează prin căutarea unei profunde unități a vieții care-l conduce pe preot să caute să fie și să trăiască ca un alt Cristos în toate circumstanțele vieții.

Credincioșii din parohie, sau cei care participă la diferite activități pastorale, văd – observă! – și aud – ascultă! – nu numai când se predică cuvântul lui Dumnezeu, dar și când se celebrează diferite acte liturgice, în special sfânta Liturghie; când sunt primiți la biroul parohial, în care așteaptă moduri primitoare și amabile[113]; când văd preotul care mănâncă sau se odihnește, și rămân edificați de exemplul său de sobrietate și cumpătare; când merg în casa lui, și se bucură de simplitatea și sărăcia preoțească în care trăiește[114]; când îl văd îmbrăcat curat, ordonat și purtând haina proprie, când vorbesc cu el, chiar și despre problemele cele mai obișnuite, și se simt întăriți aprobând împreună viziunea sa supranaturală, delicatețea și stilul său uman în baza căruia tratează chiar și persoanele cele mai umile cu o autentică și preoțească noblețe. „Bunăvoința și dragostea de la altar se lărgește în felul acesta la amvon, la confesional, la biroul parohial, în școală, în oratoriu, în case și pe străzi, în spitale, în mijloacele de transport și în cele de comunicare socială, oriunde are preotul posibilitatea de a-și îndeplini misiunea lui de păstor: în orice caz cea care se răspândește este Liturghia sa, este unirea sa spirituală cu Cristos, preot și hostie, care-l conduce spre a fi – cum spunea sfântul Ignațiu din Antiohia – „grâul lui Dumnezeu pentru a fi aflat pâine curată a lui Cristos” (cf. Epist. ad Romanos; IV, 1), pentru binele fraților”[115].

În această lume, preotul celui de-al treilea mileniu va permite să se repete din nou în zilele noastre reacția ucenicilor din Emaus, care, după ce au ascultat de la Învățătorul divin, Isus, explicația Bibliei, nu au putut să nu se întrebe mirați: „Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum și ne explica Scripturile?” (Lc 24,32).

Reginei și Mamei Bisericii trebuie să ne încredințăm noi înșine, păstorii, pentru ca, în unitatea intențiilor cu vicarul lui Cristos, să știm să descoperim modalități pentru a face să izvorască în toți preoții Bisericii o dorință sinceră de reînnoire în misiunea lor de învățători ai cuvântului, miniștri ai sacramentelor și păstori ai comunității. Reginei evanghelizării să-i cerem ca Biserica de astăzi să fie capabilă să redescopere căile pe care milostivirea Tatălui, în Cristos, prin Duhul Sfânt, le-a pregătit încă din veșnicie pentru a-i atrage și pe oamenii timpului nostru la comuniune cu el.

Card. Dario Castrillon Hoyos, prefect
+ Csaba Ternyak, arhiepiscop tit. de Eminenziana, secretar

Rugăciune către preasfânta Fecioară

Marie,
steaua noii evanghelizări,
care încă de la început i-ai ajutat și încurajat pe apostoli și pe colaboratorii lor în răspândirea Evangheliei, fă să crească în preoți, acum în zorii celui de-al treilea mileniu, conștiința că sunt primii responsabili ai noii evanghelizări.

Marie,
prima evanghelizată și prima evanghelizatoare,
care printr-o incomparabilă credință, speranță și dragoste ai răspuns vestirii Îngerului, mijlocește pentru cei care sunt făcuți asemenea Fiului tău, Cristos, preot, ca să răspundă și ei cu același spirit la chemarea urgentă pe care Sfântul Părinte, în numele lui Dumnezeu, le-o adresează cu ocazia marelui jubileu.

Marie,
învățătoarea credinței trăite,
care ai primit Cuvântul divin cu deplină disponibilitate, învață-i pe preoți să se familiarizeze, prin rugăciune, cu acel Cuvânt și să se pună în slujirea sa, cu umilință și fervoare, astfel încât el să continue să-și exercite întreaga sa forță mântuitoare în al treilea mileniu al răscumpărării.

Marie,
plină de har și Mamă a harului,
ai grijă de fiii tăi preoți care, ca și tine, sunt chemați să fie colaboratorii Duhului Sfânt, care-l face pe Isus să renască în inima credincioșilor. Învață-i în aniversarul nașterii Fiului tău să fie împărțitori fideli ai misterelor lui Dumnezeu: pentru ca, ajutați de tine, ei să deschidă multor suflete drumul reconcilierii și să facă din Euharistie izvorul și culmea vieții proprii și a vieții credincioșilor încredințați lor.

Marie,
steaua dimineții celui de-al treilea mileniu,
continuă să-i călăuzești pe preoții lui Isus Cristos, pentru ca, urmând exemplul iubirii tale față de Dumnezeu și față de aproapele, să știe să fie păstori autentici și să călăuzească pașii tuturor spre Fiul tău, lumina adevărată care luminează pe orice om (cf. In 1,9). Fie ca preoții și, prin ei, întreg poporul lui Dumnezeu, să asculte invitația iubitoare și presantă pe care le-o adresezi în pragul noului mileniu al istoriei mântuirii: „Faceți tot ce el vă va spune” (cf. In 2,5). „În anul 2000 – ne spune vicarul lui Cristos – va trebui să răsune cu putere reînnoită proclamarea adevărului: Ecce natus est nobis Salvator mundi” (Tertio millennio adveniente, 38).

Vatican, 19 martie 1999, solemnitatea Sfântului Iosif, Patronul Bisericii Universale

Note
[1] Ioan Paul al II-lea, Scris. ap. Tertio millennio adveniente (10 noiembrie 1994), nr. 38: AAS 87 (1995), p. 30.
[2] Ioan Paul al II-lea, Scris. enc. Redemptoris missio (7 decembrie 1990), nr. 33: AAS 83 (1991), p. 279.
[3] Cf. Congregația pentru Cler, Îndrumar pentru ministerul și viața preoților, Tota Ecclesia (31 ianuarie 1994), nr. 7: Libreria Editrice Vaticana, 1994, p. 11.
[4] Ioan Paul al II-lea, Exort. ap. postsinodală Pastores dabo vobis (25 aprilie 1992), nr. 18; AAS 84 (1992), p. 685.
[5] Ioan Paul al II-lea, Scris. enc. Redemptoris missio, nr. 1: l.c., p. 249.
[6] “Adesea, religia creștină riscă să fie considerată o religie printre multe altele, sau să fie redusă la o simplă etică socială în slujba omului. În felul acesta, nu iese totdeauna la iveală noutatea sa uluitoare în istorie: ea este “mister”, este evenimentul Fiului lui Dumnezeu care se face om, și tuturor celor care-l primesc le dă “puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu” (In 1,12)” (Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică postsinodală Pastores dabo vobis, nr. 46: l.c., pp. 738-739).
[7] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Decr. Presbyterorum Ordinis, nr. 2; Ioan Paul al II-lea, Exort. ap. postsinodală Pastores dabo vobis, nr. 13: l.c., 677-678; Congregația pentru Cler, Îndrumar pentru ministerul și viața preoților, Tota Ecclesia, nn. 1, 3, 6: l.c., pp. 7, 9, 10-11; Congregația pentru Cler, Consiliul Pontifical pentru Laici, Congregația pentru Doctrina Credinței, Congregația pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor, Congregația pentru Episcopi, Congregația pentru Evanghelizarea Popoarelor, Congregația pentru Institutele de Viață Consacrată și Societățile de Viață Apostolică, Consiliul Pontifical pentru Interpretarea Textelor Legislative, Instrucția privind unele probleme referitoare la colaborarea credincioșilor laici la ministerul preoților, Ecclesiae de mysterio (15 august 1997), p. 852.
[8] Ioan Paul al II-lea, Scris. enc. Redemptoris missio, nr. 63: l.c., p. 311.
[9] Ibid., nr. 67: l.c., p. 315.
[10] Congregația pentru Cler, Îndrumar pentru ministerul și viața preoților, Tota Ecclesia, Introducere: l.c., Introducere: l.c., p. 4; cf. Ioan Paul al II-lea, Exort. ap. postsinodală Pastores dabo vobis, nn. 2 și 14; l.c., pp. 659-660; 678-679.
[11] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scris. enc. Fides et ratio (14 septembrie 1998), nr. 62.
[12] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 171.
[13] Conc. Ecum. Vat. II, Const dogm. Lumen gentium, nr. 30.
[14] Cf. ibid., nr. 48.
[15] Cf. Ioan Paul al II-lea, Exort. ap. postsinodală Pastores dabo vobis, nr. 21: l.c., pp. 688-690.
[16] Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Decr. Presbyterorum Ordinis, nr. 12; Ioan Paul al II-lea, Exort. ap. postsinodală Pastores dabo vobis, nr. 25: l.c., pp. 695-697.
[17] Cf. Congregația pentru Cler, Îndrumar pentru ministerul și viața preoților, Tota Ecclesia, nr. 43: l.c., p. 42.
[18] Sfântul Grigore cel Mare, Regula pastorală, II,1.
[19] Ioan Paul al II-lea, Alocuțiunea la Cel de-al VI-lea Simpozion al Episcopilor Europeni (11 octombrie 1985): Insegnamenti di Giovanni Paolo II, VIII, 2 (1985), pp. 918-919.
[20] Cf. Ioan Paul al II-lea, Exort. ap. postsinodală Pastores dabo vobis, nr. 12: l.c., pp. 675-677.
[21] Ioan Paul al II-lea, Alocuțiunea inaugurală de la Cea de-a IV-a Conferință Generală a Episcopatului Latino-American, Santo Domingo (12 octombrie 1992), nr. 1: AAS 85 (1993), p. 808; cf. Exort. ap. postsinodală Reconciliatio et paenitentia (2 decembrie 1984), nr. 13: AAS 77 (1985) pp. 208-211.
[22] Paul al VI-lea Exort. ap. Evangelii nuntiandi (8 decembrie 1975), nr. 47: AAS 68 (1976), p. 37.
[23] Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Const. dogm. Lumen gentium, nr. 28.
[24] Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Decr. Presbyterorum Ordinis, nr. 4; Ioan Paul al II-lea, Exort. ap. postsinodală Pastores dabo vobis, nr. 26: l.c., pp. 697-700.
[25] Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Decr. Presbyterorum Ordinis, nn. 5, 13, 14; Ioan Paul al II-lea, Exort. ap. postsinodală Pastores dabo vobis, nn. 23, 26, 48; l.c., pp. 691-694; 697-700; 742-745; Congregația pentru Cler, Îndrumar pentru ministerul și viața preoților, Tota Ecclesia, nr. 48: l.c., pp. 48 ș.u.
[26] Conc. Ecum. Vat. II, Decr. Unitatis redintegratio, nr. 4.
[27] Ibid., nr. 11.
[28] Cf. Ioan Paul al II-lea, Alocuțiunea adresată episcopilor CELAM (9 martie 1983): Insegnamenti, VI, 1 (1993), p. 698; Exort. ap. postsinodală Pastores dabo vobis, nr. 18: l.c., pp. 684-686.
[29] Conc. Ecum. Vat. II, Const. dogm. Dei Verbum, nr. 2.
[30] Conc. Ecum. Vat. II, Decr. Presbyterorum Ordinis, nr. 4.
[31] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1550.
[32] Ioan Paul al II-lea, Exort. ap. postsinodală Pastores dabo vobis, nr. 26: l.c., p. 698.
[33] Congregația pentru Cler, Îndrumar pentru ministerul și viața preoților, Tota Ecclesia, nr. 45; l.c., p. 44.
[34] Conc. Ecum. Vat. II, Decr. Presbyterorum Ordinis, nr. 4.
[35] Sf. Augustin, De doctr. christ., 4, 15, 32: PL 34, 100.
[36] Cf. Paul VI, Const. ap. Laudis canticum (1 noiembrie 1970), nr. 8: AAS 63 (1971), pp. 533-534.
[37] Congregația pentru Cler, Îndrumar pentru ministerul și viața preoților, Tota Ecclesia, nr. 45: l.c., p. 43.
[38] Conc. Ecum. Vat. II, Const. past. Gaudium et spes, nr. 22.
[39] Ibidem.
[40] Cf. Congregația pentru Cler, Consiliul Pontifical pentru Laici, Congregația pentru Doctrina Credinței, Congregația pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor, Congregația pentru Episcopi, Congregația pentru Evanghelizarea Popoarelor, Congregația pentru Institutele de Viață Consacrată și Societăților de Viață Apostolică, Consiliul Pontifical pentru Interpretarea Textelor Legislative, Instrucția privind unele probleme referitoare la colaborarea credincioșilor laici la ministerul preoților, Ecclesiae de mysterio (15 august 1997), art. 3: AAS 89 (1997), p. 852 ș.u.
[41] Conc. Ecum. Vat. II, Decr. Presbyterorum Ordinis, nr. 19.
[42] Cf. Ioan Paul al II-lea, Exort. ap. postsinodală Pastores dabo vobis, nn. 70 ș.u.: l.c.,, pp. 778 ș. u; Congregația pentru Cler, Îndrumar pentru ministerul și viața preoților, Tota Ecclesia, nr. 69 ș.u.: l.c., pp. 72 ș.u.
[43] Cf. Ioan Paul al II-lea, Exort. ap. postsinodală Pastores dabo vobis, nn. 26 și 47: l.c., pp. 697-700; 740-742; Congregația pentru Cler, Îndrumar pentru ministerul și viața preoților, Tota Ecclesia, nr. 46: l.c., p. 46.
[44] Congregația pentru Educația Catolică, a Seminariilor și Institutelor de Studii, Instrucția privind studiul părinților Bisericii în formarea sacerdotală (10 noiembrie 1990), pp. 618-619.
[45] Ioan Paul al II-lea, Scris. enc. Fides et ratio (14 septembrie 1998), nr. 2.
[46] Cf. Congregația pentru Cler, Îndrumar pentru ministerul și viața preoților, Tota Ecclesia, nr. 46: l.c., p. 46.
[47] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 738.
[48] Conc. Ecum. Vat. II, Const. Sacrosanctum Concilium, nr. 2.
[49] Conc. Ecum. Vat. II, Const. dogm. Lumen gentium, nr. 48.
[50] Conc. Ecum. Vat. II, Const. past. Gaudium et spes, nr. 45.
[51] Cf. Congregația pentru Cler, Îndrumar pentru ministerul și viața preoților, Tota Ecclesia, nr. 7b-c: l.c., pp. 11-12.
[52] Ioan Paul al II-lea, Cateheză la Audiența generală (5 mai 1993): Insegnamenti XVI, 1 (1993), p. 1061.
[53] Conc. Ecum. Vat. II, Decr. Presbyterorum Ordinis, nr. 12.
[54] Cf. ibid., nr. 5.
[55] Ioan Paul al II-lea, Cateheză la Audiența generală (5 mai 1993): Insegnamenti XVI, 1 (1993), p. 1197.
[56] Conc Ecum. Vat. II, Const. Sacrosanctum Concilium, nr. 2.
[57] Ioan Paul al II-lea, Scrisoare adresată preoților de Joia Sfântă (16 martie 1997), nr. 5: AAS 89 (1997), p. 662.
[58] Cf. Conc. Ecum. Vat II, Const Sacrosanctum Concilium, nn. 2; 10.
[59] Conc. Ecum. Vat. II, Decr. Presbyterorum Ordinis, nr. 6.
[60] Ibid., nr. 5.
[61] Cf. ibidem.
[62] Cf. Ioan Paul al II-lea, Cateheză la Audiența generală (12 mai 1993): Insegnamenti XVI, 1 (1993), pp. 1197-1198.
[63] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scris. ap. Dies Domini (31 mai 1998), nr. 46; AAS 90 (1998), p. 742).
[64] Congregația pentru Cler, Îndrumar pentru ministerul și viața preoților, Tota Ecclesia, nr. 49.
[65] Ioan Paul al II-lea, Cateheză la Audiența generală (12 mai 1993): Insegnamenti XVI, 1 (1993), p. 1198.
[66] Cf. ibidem; Conc. Ecum. Vat. II, Const. Sacrosanctum Concilium, nn. 112, 114, 116, 120, 122-124, 128.
[67] Cf. Pius al XII-lea, Radio-mesaj către Congresul Catehetic Național din Statele Unite 26 octombrie 1946: Discorsi e Radiomessaggi, VIII (1946), p. 288; Ioan Paul al II-lea, Exort. ap. postsinodală Reconciliatio et paenitentia (2 decembrie 1984), nr. 18: AAS 77 (1985), pp. 224-228.
[68] Ioan Paul al II-lea, Scris. enc. Dives in misericordia (30 noiembrie 1980), nr. 13: AAS 72 (1980), pp. 1220-1221.
[69] Cf. Ioan Paul al II-lea, Cateheză la Audiența generală (22 septembrie 1993): Inseganmenti XVI, 2 (1993), p. 826
[70] Ioan Paul al II-lea, Scris. enc. Dives in misericordia, nr. 13: l.c., p. 1219.
[71] Congregația pentru Cler, Îndrumar pentru ministerul și viața preoților, Tota Ecclesia, nr. 54: l.c., p. 54; cf. Ioan Paul al II-lea, Exort. ap. postsinodală Reconciliatio et paenitentia, nr. 31: l.c., pp. 257-266.
[72] Congregația pentru Cler, Îndrumar pentru ministerul și viața preoților, Tota Ecclesia, nr. 32: l.c., 31.
[73] Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Decr. Presbyterorum Ordinis, nr. 13; Congregația pentru Cler, Îndrumar pentru ministerul și viața preoților, Tota Ecclesia, nr. 52: l.c., pp. 52-53.
[74] Congregația pentru Cler, Îndrumar pentru ministerul și viața preoților, Tota Ecclesia, nr. 52: l.c., 53; cf. Conc. Ecum. Vat. II, Decr. Presbyterorum Ordinis, nr. 13.
[75] Cf. Consiliul Pontifical pentru Interpretarea Textelor Legislative, Răspuns referitor la can. 964 & 2 CIC (7 iulie 1998): AAS 90 (1998), p. 711.
[76] Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Decr. Presbyterorum Ordinis, nr. 18; Ioan Paul al II-lea, Exort. ap. postsinodală Pastores dabo vobis, nn. 26, 48: l.c., pp. 697-700; 742-745; Cateheză la Audiența generală (26 mai 1993), nr. 4: Insegnamenti XVI, 1 (1993), p. 1331; Exort. ap. postsinodală Reconciliatio et paenitentia, nr. 31: l.c., pp. 257-266; Congregația pentru Cler, Îndrumar pentru ministerul și viața preoților, Tota Ecclesia, nr. 53: l.c., p. 54.
[77] Ioan Paul al II-lea, Exort. ap. postsinodală Reconciliatio et paenitentia, nr. 31; VI: l.c., p. 266.
[78] Ioan Paul al II-lea, Exort. ap. postsinodală Pastores dabo vobis, nr. 17: l.c., p. 683.
[79] În această privință i se cere o solidă pregătire referitoare la acele teme care se prezintă cel mai adesea. În acest sens, este de foarte mare ajutor acel Vademecum pentru confesori referitor la unele teme de morală privind viața conjugală (Consiliul Pontifical pentru Familie [12 februarie 1997]).
[80] Cf. ibidem.
[81] Ioan Paul al II-lea, Scris. enc. Dives in misericordia, nr. 13: l.c., p. 1219.
[82] Ibid., nr. 3: l.c., p. 1183.
[83] Cf. ibid., nr. 13: l.c., pp. 1218-1221.
[84] Ibid., nr. 8: l.c., p. 1204.
[85] Congregația pentru Cler, Îndrumar pentru ministerul și viața preoților, Tota Ecclesia, nr. 48: l.c., p. 49.
[86] Cf. Ioan Paul al II-lea, Exort. ap. postsinodală Pastores dabo vobis, nr. 8: l.c., pp. 668-669.
[87] Cf. Jean-Marie Vianney, curé d’Ars: sa pensée, son coeur, présentés par Bernard Nodet, Le Puy 1960, p. 100.
[88] Sf. Augustin, In Johannis evangelium tractatus, 123, 5: CCL 36, 678.
[89] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 875.
[90] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea către preoți pentru Joia Sfântă (16 martie 1997), nr. 4: AAS 89 (1997) p. 661.
[91] Cf. Sfântul Toma de Aquino, Summa theologiae, III, q. 83. a. 1, ad 3.
[92] Ioan Paul al II-lea, Exort. ap. postsinodală Pastores dabo vobis, nr. 22: l.c., p. 691.
[93] Ibid., nr. 29: l.c., p. 704.
[94] Conc. Ecum. Vat. II, Decr. Presbyterorum Ordinis, nr. 6.
[95] Conc. Ecum. Vat. II, Const dogm. Lumen gentium, nr. 28.
[96] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1550.
[97] Ioan Paul al II-lea, Cateheză la Audiența generală (19 mai 1993), nr. 2: Insegnamenti XVI, 1 (1993), p. 1254.
[98] Ibidem nr. 4: l.c., pp. 1255-1256.
[99] Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Decr. Presbyterorum Ordinis, nr. 6.
[100] Cf. ibidem.
[101] Ibidem.
[102] Cf. Congregația pentru Cler, Îndrumar pentru ministerul și viața preoților, Tota Ecclesia, nr. 17: l.c., pp. 18-20.
[103] Sf. Augustin, Ep. 134,1: CSEL 44,85.
[104] Cf. Congregația pentru Cler, Îndrumar pentru ministerul și viața preoților, Tota Ecclesia, nr. 19: l.c., p. 21; Ioan Paul al II-lea, Alocuțiune la Simpozionul despre “Colaborarea laicilor la ministerul pastoral al preoților” (22 aprilie 1994), nr. 4: “Sacrum ministerium”, 1 (1995), p.
64; Congregația pentru Cler, Consiliul Pontifical pentru Laici, Congregația pentru Doctrina Credinței, Congregația pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor, Congregația pentru Episcopi, Congregația pentru Evanghelizarea Popoarelor, Congregația pentru Institutele de Viață Consacrată și Societățile de Viață Apostolică, Consiliul Pontifical pentru Interpretarea Textelor Legislative, Instrucție despre unele probleme referitoare la colaborarea credincioșilor laici la ministerul preoților, Ecclesiae de mysterio (15 august 1997), Introducere: AAS 89 (1997), p. 852.
[105] Cf. Congregația pentru Cler, Îndrumar pentru ministerul și viața preoților, Tota Ecclesia, nr. 66: l.c., pp. 67-68.
[106] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2442; C.I.C., can 227; Congregația pentru Cler, Îndrumar pentru ministerul și viața preoților, Tota Ecclesia, nr. 33: l.c., pp. 31-32.
[107] Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Const. dogm. Sacrosanctum Concilium, nr. 22; C.I.C., can. 846; Congregația pentru Cler, Îndreptar pentru ministerul și viața preoților, Tota Ecclesia, nn. 49 și 64: l.c., pp. 49 și 66.
[108] Cf. Ioan Paul al II-lea, Exort. ap. postsinodală Pastores dabo vobis, nr. 26: l.c., pp. 697-700; Cateheză la Audiența generală (21 aprilie 1993), p. 938: Insegnamenti XVI, 1 (1993), p. 938; Congregația pentru Cler, Îndrumar pentru ministerul și viața preoților, Tota Ecclesia, nr. 45: l.c., pp. 43-45.
[109] Ioan Paul al II-lea, Exort. ap. postsinodală Pastores dabo vobis, nr. 82: l.c., 684; cf. Conc. Ecum. Vat. II, Decr. Presbyterorum Ordinis, nr. 10.
[110] Ioan Paul al II-lea, Exort. ap. postsinodală Pastores dabo vobis, nr. 18: l.c., p. 684; cf. Conc. Ecum. Vat. II, Decr. Optatam totius, nr. 20.
[111] Ioan Paul al II-lea, Exort. ap. postsinodală Pastores dabo vobis, nr. 82: l.c., p. 801.
[112] Sf. Grigore Nazianzenul, Orationes, 2,71: PG 35, 480.
[113] Cf. Ioan Paul al II-lea, Exort. ap. postsinodală Pastores dabo vobis, nr. 43: l.c., pp. 731-733.
[114] Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Decr. Presbyterorum Ordinis, nr. 17; C.I.C., can. 282; Ioan Paul al II-lea, Exort. ap. postsinodală Pastores dabo vobis, nr. 30: l.c., pp. 705-707; Congregația pentru Cler, Îndrumar pentru ministerul și viața preoților, Tota Ecclesia, nr. 67: l.c., pp. 68-70.
[115] Ioan Paul al II-lea, Cateheză la Audiența generală (7 iulie 1993), p. 38.

Autor: Cardinalul Dario Castrillon Hoyos
Traducător: pr. Anton Iștoc
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Editura Presa Bună
Publicarea în original: 19.03.1999
Publicarea pe acest sit: 20.04.2001
Etichete:

Lasă un răspuns