Predica trimisului papal la beatificarea Mons. Ghika

Predica trimisului papal, Cardinalul Angelo Amato,
prefect al Congregației pentru Cauzele Sfinților,
la beatificarea Mons. Vladimir Ghika
București, sâmbătă, 31 august 2013

1. În pericopa evanghelică de astăzi, Isus zice: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur, iar dacă moare aduce mult rod. Cine își iubește viața o va pierde, iar cine își urăște viața în lumea aceasta o va păstra pentru viața veșnică. Dacă îmi slujește cineva, să mă urmeze pe mine, și unde sunt eu acolo va fi și slujitorul meu. Dacă îmi slujește cineva, Tatăl Meu îl va cinsti” (Ioan 12, 24-26). Aceste cuvinte exprimă cel mai bine figura eroică a Fericitului Vladimir Ghika, preot și martir. El este bobul de grâu care se pierde în pământ și odrăslește roade de bunătate și de sfințenie.

Martirul creștin cunoaște și un alt cuvânt al Domnului său, care spune: „Eu sunt Învierea și Viața; cine crede în Mine, chiar dacă moare, va trăi” (Ioan 11, 25). Prin aceste cuvinte adresate Martei, sora lui Lazăr, Domnul Isus înfățișează portretul adevăratului martir creștin, care iubește viața fiindcă îl iubește pe Isus, „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6). El respectă și cinstește viața altora. Nu o umilește nici nu o maltratează. Martirul este martor al vieții și nu al morții. Călăul său, însă, este sclavul morții. În martir strălucește chipul adevăratei ființe umane; în călăul său – chipul desfigurat al omului păcătos.

De două mii de ani Biserica suferă prigonire și de două mii de ani există în Biserică martorii eroici ai credinței. De la Petru și Paul până la martirii zilelor noastre, este lungă lista celor prigoniți pentru dreptate. În 25 mai a fost beatificat la Palermo, în Italia, don Pino Puglisi, preot și martir, ucis de mafie numai pentru că îi educa pe tineri la viața bună a Evangheliei. Pe 15 iunie a fost beatificat tot în Italia, la Carpi, Fericitul Odoardo Focherini, tată de familie, închis și omorât într-un lagăr nazist numai pentru că era ziarist catolic.

Secolul trecut a fost denumit „secolul martirilor”. În lumea întreagă forțele răului s-au dezlănțuit împotriva creștinilor, cu tragedia din Mexic, persecuția din Spania, exterminarea nazistă, holocaustul comunist. Și România și-a trăit calvarul prin ceea ce istoricii numesc „una dintre cele mai rele prigoane ale secolului” . Catolicii au fost umiliți, bunurile le-au fost confiscate, au fost închiși și uciși Episcopi și preoți, au fost torturați seminariști, creștini laici au fost siliți să se lepede de credința catolică, călugării au fost dispersați, institutele de învățământ – confiscate, au fost închise biserici, a fost suprimată libertatea religioasă.

În fața unei asemenea cruzimi, în 1952, Papa Pius al XII-lea a adresat Episcopilor, clerului și poporului din România un mesaj puternic și emoționat: „Dorim să sărutăm lanțurile acelora care, pe nedrept întemnițați, plâng și suferă din pricina atacurilor împotriva religiei, din pricina distrugerii instituțiilor sacre, pentru că e pusă în primejdie mântuirea veșnică a poporului lor.” Spre a respecta adevărul istoric trebuie să adăugăm că au existat și Episcopi și preoți ai Bisericii ortodoxe române care s-au opus cu mult curaj abuzului de putere al comuniștilor, sfârșindu-se, cei mai mulți dintre ei, în temniță sau otrăviți. Iar cunoscutul savant român, specialist în istoria religiilor, Mircea Eliade, a exprimat pe atunci simpatia întregului popor pentru frații catolici.

Evident, Episcopilor români li s-a interzis să participe la Conciliul ecumenic Vatican II. La Roma, în timpul Conciliului, s-a auzit doar glasul Episcopului Vasile Cristea (1906-2000), vizitator apostolic pentru credincioșii greco-catolici români din Europa. La 16 octombrie 1964, Mons. Cristea a vorbit despre Biserica răstignită și anume despre prigoana anticatolică din Ucraina și mai ales din România.

2. În acest context de barbarie inumană, de suferință nesfârșită și de supremă impietate, se înalță figura Monseniorului Vladimir Ghika, nepot al ultimului domnitor al Moldovei: „Se convertise cu ani în urmă considerând că a fi catolic însemna «a deveni și mai ortodox», păstrând toată viața un devotament nezdruncinat față de cauza catolică.” În Scrisoarea sa apostolică, Papa Francisc îl numește pe Fericitul „Vladimir Ghika, preot diecezan și martir, păstor cu râvnă și martor stăruitor al iubirii dumnezeiești, apărător neînfricat al credinței catolice, precum și al comuniunii cu Biserica Romană”.

De familie nobilă, Vladimir și-a folosit numeroasele înzestrări cu care fusese dăruit de natură și de har în folosul celor nevoiași. Convertit în 1902 și hirotonit preot la Paris la 7 octombrie 1923, la vârsta de 50 de ani, a început un intens apostolat de binefacere în slujba celor mici și a celor săraci. În 1939 a decis să rămână în România pentru a face față nevoilor refugiaților polonezi după invadarea Poloniei de către naziști. Credincios față de ceea ce numea el teologia nevoii („théologie du besoin”), s-a ocupat de bolnavi, de răniți și de prizonierii de război. Și-a întărit această decizie și în 1948 când, după abdicarea și plecarea regelui Mihai, regimul comunist a început o violentă și sistematică reprimare a catolicilor.

În 18 noiembrie 1952 a fost arestat, apoi încarcerat la Jilava, una dintre cele mai cumplite temnițe de exterminare. Demnitatea sa, iertarea prigonitorilor, susținerea spirituală a celor întemnițați împreună cu el, viața de rugăciune intensă, au făcut din el un înalt exemplu de mărturie evanghelică. S-a stins la 16 mai 1954, din pricina torturilor groaznice aplicate lui de către Securitate. Om de profundă spiritualitate și deschis ecumenismului, nutrea o mare dorință de a vedea înfăptuirea unității dintre Biserica ortodoxă și cea catolică.

Oroarea închisorilor regimului comunist român constituie mediul fizic și psihologic în care Fericitul nostru și-a găsit moartea. A fost supus unui tratament inuman: temnicerii săi au încercat să îl silească să semneze procese verbale false, l-au bătut și l-au chinuit inclusiv cu șocuri electrice, până ce l-au făcut să își piardă parțial vederea și auzul. Aceste maltratări repetate, exercitate asupra unui om în vârstă, l-au dus foarte repede la o epuizare totală. De aceea moartea sa se înfățișează ca un martiriu ex aerumnis carceris, adică pricinuit de suferințele extreme din închisoare.

3. Trei sunt aspectele iubirii pastorale a Fericitului nostru. Primul se referă la inima sa ecumenică. Visa la unitatea Bisericii. Pentru el, Răsăritul și Apusul erau cei doi plămâni ai unicei Biserici a lui Cristos. De aceea a avut privilegiul – excepțional pe atunci – al biritualismului. Propunea sfințenia ca mijloc indispensabil pentru promovarea unității creștinilor. Într-o conferință din 1904, spunea: „Acum este ceasul sfințeniei atrăgătoare, al sfințeniei vizibile, al luminii puse în sfeșnic. […]. Sfințenia unei iubiri nepătate pentru toți frații noștri și, printre ei, mai ales pentru frații noștri despărțiți, fără dușmănii de neam, fără resentimente istorice, fără neînțelegeri prea mult timp întreținute.” Promova ecumenismul faptelor, văzând în exercitarea carității locul unei nobile emulații între toți creștinii. Ecumenismul trebuia să se întemeieze pe apostolatul iubirii, respectând libertatea și buna credință a celuilalt și evitând polemicile inutile și dăunătoare. Pe lângă aceasta, el vedea în martiriul milioanelor de creștini ortodocși persecutați mai ales în Rusia și în Europa de Est de către regimurile comuniste garanția unei adevărate învieri, care, în logica misterului pascal, avea să ducă la regăsirea unității.

Al doilea aspect se referă la implicarea sa concretă în slujirea refugiaților, a răniților de război, a bolnavilor. Îi vizita adesea pe deținuții din închisoarea Văcărești, la periferia Bucureștiului, pentru a-i îmbărbăta în timpul bombardamentelor, pentru a le vorbi despre Dumnezeu și a celebra Liturghia. Și-a exercitat influența pe lângă autorități spre a-i feri pe mulți evrei de deportare către lagărele morții . În timpul foametei îngrozitoare din 1946 a reușit să obțină prin Nunțiul O’Hara ajutoarele americane, îndreptându-le și spre mănăstirile ortodoxe din Moldova.

Al treilea aspect se referă la pătimirea și moartea sa sub nemilosul regim stalinist. Interogatorii lungi și istovitoare de zi și de noapte, bătăi crunte, încât se temea că-și pierde auzul și văzul, spânzurări simulate. El a răbdat cu credință și curaj acest martiriu, cu ajutorul rugăciunii. În fiecare zi spunea rozariul cu un grup de deținuți și la fiecare decadă ținea o mică meditație. Adesea făcea Calea Crucii arătându-și toată duioșia și participarea față de Omul durerilor. Duminica spunea rugăciuni speciale. Într-o zi și-a început meditația citând cuvintele lui Iacob: „Locul acesta este sfânt și eu nu știam”. Când se ruga, părintele Ghika dădea impresia că este cu adevărat fericit.

Slăbit, bolnav, istovit, tăria sa era aceea a Slujitorului Domnului, din Cartea lui Isaia, în fața morții. Acuzat în mod vădit fals că amenință ordinea socială, în realitate a fost întemnițat pentru că era un preot zelos și sfânt care îi atrăgea pe mulți la Dumnezeu. Amintim ultimele sale cuvinte: „Mor cu conștiința împăcată că am făcut tot ce am putut […] pentru adevărata Biserică a lui Cristos, într-o perioadă tristă pentru țara mea și pentru lumea civilizată”.

4. Biserica, mama noastră, nu îi uită pe fiii săi mărinimoși. Ea îi cinstește și ni-i propune spre contemplare și imitare. În această clipă istorică, Biserica Catolică din România trăiește un eveniment glorios pentru că vede împlinindu-se în Fericitul Vladimir Ghika cuvintele profetului Isaia, care spunea: „Duhul Domnului este peste mine, căci Domnul m-a uns și m-a trimis să aduc săracilor vestea cea bună, să îi vindec pe cei cu inima zdrobită; să le vestesc celor închiși eliberarea și celor prinși în război libertatea; să dau de știre un an de milostivire al Domnului și o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să îi mângâi pe toți cei întristați” (Isaia 61, 1-2).

Beatificarea de astăzi trebuie trăită ca un semn profetic de reconciliere și de pace, ca amintire a unui trecut trist care nu trebuie nicidecum să se repete și ca angajare în construirea unui viitor de speranță, de comuniune frățească, de libertate și de bucurie. De astăzi Biserica îngăduie cultul public liturgic față de Fericitul Vladimir Ghika. Să cerem mijlocirea lui pentru ca nobila națiune română să poată trăi mai departe în pace, în frățietate și în prosperitate. Amin.

Autor: Cardinalul Angelo Amato
Copyright: ARCB
Publicarea în original: 31.08.2013
Publicarea pe acest sit: 01.09.2013
Etichete: ,

Lasă un răspuns