Predica pr. Cantalamessa în Ziua Mondială pentru Creație

Predica pr. Raniero Cantalamessa
la celebrarea din Bazilica San Pietro
din Ziua Mondială de Rugăciune
pentru Îngrijirea Creației
marți, 1 septembrie 2015

Dumnezeu i-a binecuvântat și le-a spus: „Și i-a binecuvântat Dumnezeu. Dumnezeu le-a zis: «Fiți rodnici, înmulțiți-vă, umpleți pământul și supuneți-l; stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului și peste toate animalele care se mișcă pe pământ»” (Gen 1,28).

Aceste cuvinte au provocat în timpuri recente o critică puternică. Ele, a scris cineva, atribuind omului o dominare nediscriminată asupra restului naturii, sunt la originea actualei crize ecologice. Este răsturnat raportul lumii antice, mai ales al grecilor, care îl vedea pe om în funcție de cosmos și nu cosmosul în funcție de om (Lynn White, The historical roots of our ecologic crisis în «Science» 1967 și în «Ecology and religion in history» 1974).

Eu cred că această critică, precum atâtea atacuri la adresa textului biblic, pornește de la faptul că se interpretează cuvintele Bibliei în lumina categoriilor seculare străine de ea. Aici, „stăpâniți” nu are semnificația pe care o are cuvântul în afara Bibliei. Pentru Biblie, modelul ultim al lui dominus, al stăpânului, nu este suveranul politic care îi exploatează pe supușii săi, ci este Dumnezeu însuși, Stăpân și tată.

Desigur, stăpânirea lui Dumnezeu asupra creaturilor nu are ca scop propriul interes, ci pe cel al creaturilor pe care el le creează și le păzește. Există un paralelism evident: așa cum Dumnezeu este dominus al omului, tot așa omul trebuie să fie dominus al restului creației, adică responsabil al ei și păzitorul ei. Omul este creat pentru ca să fie „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, nu a stăpânilor umani. Sensul stăpânirii omului este explicat de ceea ce urmează puțin după aceea în text: „Domnul Dumnezeu l-a luat pe om și l-a pus în grădina Edenului ca să o lucreze și să o păzească” (Gen 2,15). Exprimă asta foarte bine rugăciunea euharistică IV unde se spune adresându-se lui Dumnezeu: „L-ai zidit pe om după chipul tău și i-ai încredințat lui grija lumii întregi, pentru ca, slujindu-ți numai ție, Creatorul său, să stăpânească peste toate celelalte făpturi”.

Credința într-un Dumnezeu creator și în omul făcut după chipul lui Dumnezeu nu este, așadar, o amenințare, ci mai degrabă o garanție pentru creație, și cea mai puternică dintre toate. Spune că omul nu este stăpân absolut al celorlalte creaturi; trebuie să dea cont de ceea ce a primit. Parabola talanților are aici aplicația sa primordială: pământul este talantul pe care cu toții împreună l-am primit și de care trebuie să dăm cont.

Ideea unui raport idilic dintre om și cosmos, în afara Bibliei, până la urmă, este o invenție literară. Opinia dominantă printre filozofii păgâni ai timpului tindea să facă din lumea materială, pe urma lui Platon, produsul unui zeu de rangul al doilea (Deuteros theos, sau Demiurg), sau chiar, așa cum va spune Marcion, opera unui zeu rău, diferit de Dumnezeul revelat de Isus Cristos. Dorința era de a se elibera de materie, nu de a elibera materia. Aceasta este o viziune care în timpul lui Francisc de Assisi retrăia în erezia catarilor.

O nouă dovadă că nu viziunea biblică favorizează samavolnicia omului asupra creației este că harta poluării nu coincide deloc cu aceea a răspândirii religiei biblice sau a altor religii, ci coincide mai degrabă cu aceea a unei industrializări sălbatice, îndreptată numai spre profit, și cu aceea a corupției care închide gura tuturor protestelor și opune rezistență tuturor puterilor.

Alături de marea afirmație că oamenii și lucrurile provin dintr-un unic principiu, relatarea biblică scoate în evidență, asta e adevărat, o ierarhie de importanță care este însăși ierarhia vieții și pe care o vedem înscrisă în toată natura. Mineralul folosește vegetalului care din el se hrănește, vegetalul folosește animalului (boul e cel care mănâncă iarba, nu contrariul!), și toți trei folosesc creaturii raționale care este omul.

Această ierarhie este pentru viață, nu împotriva ei. Ea este încălcată, de exemplu, când se fac cheltuieli nebune pentru animale (și, desigur, nu pentru cele în pericol de dispariție!), în timp ce se lasă să moară de foame și de boli milioane de copii sub proprii ochi. Cineva ar vrea să abolească total ierarhia dintre ființe, pusă de Biblie și sădită în natură. Chiar s-a ajuns la imaginarea și dorința unui univers viitor fără prezența în el a speciei umane, considerată dăunătoare pentru restul creației. Este numită „ecologie profundă” (este cazul sitului internet VHEMT – Voluntary human extinction movement). Dar acesta este în mod clar un nonsens. Ar fi ca și cum o imensă orchestră ar fi redusă să interpreteze o splendidă simfonie, dar în gol total, fără ca să fie cineva care s-o asculte și interpreții înșiși să fie surzi.

Cât de încurajator este, în acest context, să reascultăm cuvintele psalmului 8 pe care vrem să ni le însușim în această veghe de rugăciune: „Când privesc cerurile, lucrările mâinilor tale, luna și stelele pe care le-ai făcut, mă întreb: «Ce este omul, că te gândești la el, sau fiul omului, că-l iei în seamă?» L-ai făcut cu puțin mai mic decât pe îngeri, l-ai încununat cu cinste și măreție. I-ai dat în stăpânire lucrările mâinilor tale, toate le-ai pus la picioarele lui: oile și boii laolaltă, precum și fiarele câmpului, păsările cerului și peștii mării, tot ce străbate căile apelor. Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele tău pe tot pământul!”.

Să trecem acum la textul evanghelic pe care l-am ascultat: „De aceea vă spun: nu vă îngrijorați pentru viața voastră: ce veți mânca sau ce veți bea, nici pentru trupul vostru: cu ce vă veți îmbrăca. Oare nu este viața mai mult decât hrana, iar trupul mai mult decât îmbrăcămintea? Priviți păsările cerului… Observați cum cresc crinii de pe câmp… Deci, nu vă îngrijorați spunând: «Ce vom mânca? Ce vom bea?» sau «Cu ce ne vom îmbrăca?»… Deci nu vă îngrijorați pentru ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ea însăși. Ajunge zilei răutatea ei” (Mt 6,25-34).

Aici obiecțiile umane devin un cor de proteste. A nu ne îngrijora de ziua de mâine? Dar nu este tocmai ceea ce își propune ecologismul și ceea ce face Papa Francisc în toată enciclica sa Laudato si’? Este salutar că uneori reacționăm astfel la cuvântul lui Isus; este mereu ocazia pentru a descoperi ceva nou în cuvintele sale.

Înainte de toate o precizare necesară. Isus nu adresează acele cuvinte tuturor fără deosebire, ci celor pe care îi cheamă la o urmare radicală, ca să fie colaboratorii săi în predicarea Împărăției, la fel cu El care nu avea unde să-și rezeme capul. Celor care au încredere până acolo în providența Tatălui ceresc încât nu se îngrijorează de ziua de mâine El le asigură (și istoria în douăzeci de secole n-a dezmințit niciodată asta) tot necesarul, eventual în ultimul moment.

Însă acele cuvinte ale lui Isus astăzi ne vorbesc și nouă tuturor. Ele spun: nu vă îngrijorați de ziua de mâine, ci îngrijorați-vă de ziua de mâine a celor care vor veni după voi! Nu vă întrebați: „Ce vom mânca? Ce vom bea? Cu ce ne vom îmbrăca?”. Mai degrabă întrebați-vă: „Ce vor mânca? Ce vor bea? Cu ce se vor îmbrăca fiii noștri, viitorii locuitori ai acestei planete?”.

Un mare studios al antichității creștine, Adolph von Harnack, a scris că atunci când e vorba despre noi înșine, evanghelia ne vrea dezlipiți de bunurile pământului, dar când e vorba despre aproapele nu vrea nici măcar să audă vorbindu-se despre dezinteres și despre a trăi ziua de azi. „Maxima sofistă a «jocului liber al forțelor», a «trăiește și lasă să trăiască» – ar fi mai bine de spus: trăiește și lasă să moară – este în opoziție deschisă cu evanghelia” (Das Wesen des Christentums, Lipsia 1900. Traducerea italiană L’essenza del cristianesimo, Brescia, Queriniana 1980). Din păcate, această maximă a „trăiește și lasă să moară” este aceea pe care nimeni nu o rostește, dar mulți o practică în realitate. Isus, în mai multe ocazii, se preocupă să dea El însuși de mâncare oamenilor, înmulțind pâinea și peștii, și la sfârșit spune să se adune firimiturile „ca nimic să nu se piardă” (In 6,12). Un cuvânt care ar trebui adoptat ca moto împotriva risipei, mai ales în domeniul alimentar.

În realitate, textul evanghelic pune toporul la rădăcină – același topor la aceeași rădăcină la care îl pune Papa Francisc în enciclica sa. Face asta când spune la începutul textului: „Nu puteți sluji lui Dumnezeu și bogăției”. Nimeni nu poate sluji în mod serios cauza salvgardării creației dacă nu are curajul de a arăta cu degetul împotriva acumulării de bogății exagerate în mâinile câtorva puțini și împotriva banului care este măsura acestei acumulări.

Să fie clar: Isus n-a condamnat niciodată bogăția în ea însăși. Lui Zaheu îi permite să țină jumătate din bunurile sale care trebuiau să fie multe; printre prietenii săi este Iosif din Arimateea definit „om bogat” (Mt 27,57). Ceea ce Isus condamnă este „bogăția necinstită” (Lc 16,9), bogăția acumulată pe spatele aproapelui, rod de corupție și speculă, bogăția surdă față de nevoile săracului: de exemplu, aceea a bogatului din parabolă, care astăzi, printre altele, nu mai este a unui individ, ci a unei întregi emisfere.

Acum putem dedica un pic de atenție și lui Francisc de Assisi și cântului creaturilor pe care Papa Francisc, cu intenție foarte fericită, a ales-o drept cadru spiritual pentru enciclica sa. Ce anume putem învăța de la el, noi oamenii de astăzi?

Francisc este dovada vie a aportului pe care credința în Dumnezeu poate să-l dea efortului comun pentru salvgardarea creației. Iubirea sa față de creaturi este o consecință directă a credinței sale în paternitatea universală a lui Dumnezeu. Nu are încă motivele practice pe care le avem noi astăzi pentru a ne îngrijora de viitorul planetei: poluarea atmosferică, lipsa de apă curată… Ecologismul său este unul pur de scopurile utilitariste, oricât ar fi de legitime, pe care le avem noi astăzi. Cuvintele lui Isus, „unul singur este Tatăl vostru, cel ceresc; voi toți sunteți frați” (cf. Mt 23,8-9), îi sunt suficiente. Ele nu sunt pentru el un principiu abstract; este orizontul constant în care trăiește și gândește. Întărit de această certitudine, el a voit să pună lumea întreagă „în stare de fraternitate și în stare de laudă”.

Fonti francescane ne prezintă sentimentele cu care Francisc a început să scrie cântarea sa: „Vrea, spre lauda lui Dumnezeu și spre mângâierea mea și pentru edificarea aproapelui, să compun o nouă Laudă a Domnului pentru creaturile sale. În fiecare zi folosim creaturi și fără ele nu putem trăi și în ele neamul omenesc îl ofensează mult pe Creator. Și în fiecare zi ne arătăm nerecunoscători pentru această mare binefacere și nu-i aducem laudă, așa cum ar trebui, Creatorului nostru și dătătorului tuturor bunurilor”. Și așezându-se, s-a concentrat ca să reflecteze, și apoi a spus: „Preaînalte, atotputernice, bunule Domn…” (Leggenda Perugina, 43; „Fonti Francescane”, 1592).

Cuvintele sfântului care definește frumos soarele, frate frumos focul, strălucitoare și frumoase stelele, sunt ecoul acelui „Și Dumnezeu a văzut că totul era frumos”, din relatarea creației.

Păcatul de fond împotriva creației, care precede toate celelalte, este de a nu asculta glasul său, de a-l condamna iremediabil, ar spune sfântul Paul, vanității, nesemnificației (cf. Rom 8,18 șu). Același apostol vorbește despre un păcat fundamental pe care-l numește fărădelege, sau „a sufoca adevărul”. Spune că el este păcatul celui care „deși îl cunoaște pe Dumnezeu nu-i aduce slavă și nu-i spune mulțumesc”, așa cum se cuvine lui Dumnezeu. Așadar, acesta nu este numai păcatul ateilor care neagă existența lui Dumnezeu; este și păcatul acelor credincioși din inima cărora n-a ieșit niciodată un entuziast „Mărire în cer lui Dumnezeu”, nici un emoționat „Mulțumesc ție, Doamne”. Biserica ne pune pe buze cuvintele pentru a face asta atunci când, la Gloria de la Liturghie, ne face să spunem: „Te lăudăm, te binecuvântăm, te adorăm, te preamărim, îți mulțumim ție pentru slava ta cea mare”.

„Cerurile și pământul – spune adesea Scriptura – sunt pline de mărirea ta”. Sunt, ca să spunem așa, gravide. Dar ele nu pot, singure, „să se degreveze”. Ca femeia însărcinată, au nevoie și ele de mâinile abile ale unei moașe pentru a aduce la lumină pe cea cu care „gravide”. Și aceste „moașe” ale gloriei lui Dumnezeu trebuie să fim noi. Cât a trebuit să aștepte universul, ce cursă lungă a trebuit să ia, pentru a ajunge la acest punct! Milioane și miliarde de ani, în timpul cărora materia, prin opacitatea sa, înainta cu trudă spre lumina conștiinței, ca limfa care din pământ urcă spre înălțimea copacului pentru a se extinde în floare și rod. Această conștiință a fost în sfârșit dobândită, când a apărut în univers „fenomenul uman”. Dar acum când universul a ajuns la ținta sa, cere ca omul să-și facă datoria, ca să asume, pentru a spune așa, dirijarea corului și să intoneze pentru toți „Mărire în cer lui Dumnezeu!”.

Francisc ne arată drumul pentru o schimbare radicală în raportul nostru cu creația: el constă în înlocuirea posesiei cu contemplația. El a descoperit un mod diferit de a se bucura de lucruri, care este acela de a le contempla, în loc de a le poseda. Poate să se bucure de toate lucrurile, pentru că a renunțat să posede vreunul dintre ele. Fonti francescane ne descriu situația lui Francisc atunci când a compus Cântarea creaturilor: „Nefiind în stare să suporte ziua lumina naturală, nici în timpul nopții strălucirea focului, stătea mereu în întuneric în casă și în chilie. Nu numai atât, dar suferea noaptea și ziua o durere așa de mare la ochi încât aproape că nu putea să se odihnească și să doarmă și asta creștea și înrăutățea aceste infirmități ale sale și altele” (Leggenda Perugina, 1614; „Fonti Francescane”, 1591).

Francisc cântă frumusețea creaturilor când nu mai este în stare să vadă niciuna dintre ele și chiar simpla lumină a soarelui sau a focului îi provoca dureri teribile! Posesia exclude, contemplația include; posesia împarte, contemplația înmulțește. Unul singur poate să posede un lac, un parc și astfel toți ceilalți sunt excluși; mii pot să contemple același lac sau parc și toți se bucură de ele fără a-l sustrage de la nimeni. Este vorba despre o posesie mai adevărată și profundă, o posesie înăuntru, nu în afară, cu sufletul, nu numai cu trupul. Câți latifundiari s-au oprit vreodată să admire o floare din câmpiile lor sau să mângâie un spic de grâu din lanul lor? Contemplația permite să se posede lucrurile fără a le acapara.

Exemplul lui Francisc de Assisi demonstrează că atitudinea religioasă și doxologică față de creație nu este fără consecințe practice și operative; nu este ceva lăsat în aer. Determină și la gesturi concrete. Iată cum prezintă primul biograf al sfântului câteva dintre aceste gesturi concrete ale sărăcuțului: „Îmbrățișează toate ființele create cu o iubire și o devoțiune cum nu s-a auzit vreodată […]. Când frații taie lemne, le interzice să taie de tot copacul, pentru ca să poată aduce noi vlăstare. Și poruncește ca grădinarul să lase necultivate marginile din jurul grădinii, pentru ca la timpul său verdele ierburilor și strălucirea florilor să cânte cât de frumos este Tatăl întregii creații. Vrea de asemenea ca în grădină să fie rezervat un răzor pentru ierburile mirositoare și care produc flori, pentru ca să-i amintească celui care le vede de suavitatea veșnică. Adună chiar de pe drum viermii mici, pentru ca să nu fie călcați în picioare, și vrea ca albinelor să li se dea miere și vin foarte bun, pentru ca să nu moară de foame în rigoarea iernii” (Celano, Vita Seconda, 165).

Câteva recomandări ale sale par scrise astăzi, sub presiunea ambientaliștilor. El a spus într-o zi: „Eu nu vreau să fiu hoț de pomeni” (Celano, Vita Secunda, 54), se înțelege, primind mai mult decât avea nevoie, sustrăgând astfel de la cel care are mai multă nevoie decât mine. Astăzi această regulă ar putea avea o aplicația deosebit de utilă pentru viitorul pământului. Și noi ar trebui să ne propunem: nu vreau să fiu hoț de resurse, folosind mai mult decât se cuvine și sustrăgând astfel de la cel care va veni după mine.

Desigur, Francisc nu avea viziunea globală și planetară a problemei ecologice, ci o viziune locală, nemijlocită. Se gândea la ceea ce putea să facă el și eventual frații săi. Însă și în asta el ne învață ceva. Un slogan foarte la modă astăzi spune: Think globally, act locally, gândește global, dar acționează local. De exemplu, ce sens are a mă lua de cel care poluează atmosfera, oceanele și pădurile, dacă eu nu ezit să arunc în râu sau în mare o pungă de plastic care va rămâne acolo secole, dacă nu o va lua cineva, dacă eu arunc unde se întâmplă, pe drum sau în pădure, lucruri de care vreau să scap, sau dacă eu mâzgălesc zidurile din orașul meu?

Salvgardarea creației, ca pacea, se face, ar spune Sfântul nostru Părinte Francisc, „în mod artizanal”, începând imediat de la noi înșine. Pacea începe de la tine, se repetă adesea în mesajele pentru Ziua Păcii; și salvgardarea creației începe de la tine. Era ceea ce un reprezentant ortodox afirma deja în Adunarea ecumenică de la Basilea din 1989 despre „Dreptate, pacea și salvgardarea creației”: „Fără o schimbare a inimii omului, ecologia nu are speranțe de succes”.

Închei reflecția mea. Cu puține săptămâni înainte de moartea sa, sfântul Francisc a adăugat o strofă la Cântarea sa, aceea care începe cu cuvintele: „Lăudat să fii, Domnul meu, pentru cei care iartă din iubire față de tine” (Leggenda Perugina, 84). Cred că dacă ar trăi astăzi, el ar adăuga încă o strofă la Cântarea sa: Lăudat să fii, Domnul meu, pentru toți cei care lucrează pentru a ocroti pe fratele nostru pământ, oameni de știință, politicieni, conducători ai tuturor religiilor și oameni de bunăvoință. Lăudat să fii, Domnul meu, pentru cel care, împreună cu numele meu, a luat și mesajul meu și-l duce astăzi întregii lumi!

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 01.09.2015
Publicarea pe acest sit: 04.09.2015
Etichete: ,

Lasă un răspuns