Predica pr. Cantalamessa din Vinerea Sfântă

Predica pr. Raniero Cantalamessa
din Vinerea Sfântă 2015
în Bazilica San Pietro
3 aprilie 2015

„Ecce homo!”

Tocmai am ascultat relatarea procesului lui Isus în fața lui Pilat. Există în el un moment asupra căruia măcar o dată trebuie să ne oprim. „Atunci Pilat l-a luat pe Isus și l-a dat să fie biciuit. Soldații au împletit o coroană din spini, i-au pus-o pe cap și l-au îmbrăcat cu o haină de purpură, apoi veneau la el și spuneau: „Bucură-te, regele Iudeilor!” Și-i dădeau palme. (…) Așadar, Isus a ieșit afară, purtând coroana de spini și haina de purpură. Iar Pilat le-a zis: „Iată omul!” (In 19,1-5).

Printre nenumăratele picturi care au ca temă Ecce Homo, există una care m-a impresionat mereu. Este a pictorului flamand din secolul al XVI-lea, Jan Mostaert, și se află la National Gallery din Londra. Încerc s-o descriu. Va folosi pentru a ne imprima mai bine în minte episodul, din moment ce pictorul nu face decât să transcrie cu fidelitate în culori datele din relatarea evanghelică, mai ales cea a lui Marcu (Mc 15,16-20).

Isus are pe cap o coroană de spini. Un mănunchi de crengi cu spini care se afla în curte, pregătit probabil pentru a aprinde focul, le-a sugerat soldaților ideea acestei parodii crude a regalității sale. De pe capul lui Isus coboară picături de sânge. Are gura semi-deschisă, ca acela care respiră cu greu. Pe umeri îi este pusă o mantie grea și scorțoasă, mai asemănătare cu tabla decât cu stofa. Și sunt umeri brăzdați de loviturile recente de la biciuire! Are mâinile legate cu o funie aspră; într-o mână i-au pus o trestie ca sceptru și în cealaltă un mănunchi de vergi, simboluri batjocorâtoare ale regalității sale. Isus nu mai poate mișca nici măcar un deget; este omul redus la neputința cea mai totală, prototipul tuturor încătușaților din istorie.

Meditând asupra Pătimirii, filozoful Blaise Pascal a scris într-o zi aceste cuvinte: „Cristos este în agonie până la sfârșitul lumii: nu trebuie dormit în acest timp”1. Există un sens în care aceste cuvinte se aplică persoanei însăși a lui Isus, adică pentru capul trupului mistic, nu numai pentru mădularele sale. Nu, în pofida faptului că acum este înviat și viu, dar tocmai pentru că este înviat și viu. Dar să lăsăm deoparte această semnificație prea misterioasă pentru noi și să vorbim despre sensul mai sigur al acelor cuvinte. Isus este în agonie până la sfârșitul lumii în fiecare bărbat sau femeie supuși acelorași chinuri ale sale. „Mie mi-ați făcut” (Mt 25,40): acest cuvânt al său el nu l-a spus numai despre cei care cred în El; l-a spus despre fiecare bărbat și despre fiecare femeie înfometați, goi, maltratați, încarcerați.

Măcar o dată să nu ne gândim la plăgile sociale, colective: foamea, sărăcia, nedreptatea, exploatarea celor slabi. Despre ele se vorbește adesea – chiar dacă niciodată îndeajuns – dar există riscul ca să devină abstracții. Categorii, nu persoane. Să ne gândim mai degrabă la suferințele indivizilor, ale persoanelor cu un nume și o identitate precise; la torturile decise cu sânge rece și aplicate în mod voluntar, chiar în acest moment, de ființe umane altor ființe umane, chiar și copiilor.

Câți „Ecce Homo” în lume! Dumnezeul meu, câți „Ecce Homo”! Câți prizonieri care se află în aceleași condiții ale lui Isus în pretoriul lui Pilat: singuri, încătușați, torturați, în voia militarilor răi și plini de ură, care se abandonează la tot soiul de cruzimi fizice și psihologice, distrându-se să vadă suferind. „Nu trebuie să dormim, nu trebuie să-i lăsăm singuri!”.

Exclamația „Ecce Homo!” nu se aplică numai victimelor, ci și călăilor. Înseamnă: iată de ce anume este capabil omul! Cu teamă și cutremur, să spunem de asemenea: iată de ce anume suntem capabili noi oamenii! Nu marșul de neoprit al lui homo sapiens, omul care, conform unora, trebuia să se nască din moartera lui Dumnezeu și să-i ia locul2.

***

Creștinii nu sunt desigur singurele victime ale violenței ucigașe care există în lume, dar nu se poate ignora că în multe țări ei sunt victimele desemnate și mai frecvente. Este de ieri știrea despre 147 de creștini măcelăriți de furia jihadistă a extremiștilor somalezi într-un campus universitar din Kenya. Cel care îndrăgește soarta propriei religii, nu poate să rămână indiferent la toate acestea. Isus a spus într-o zi discipolilor săi: „Vine ceasul când cel care vă va ucide va crede că aduce cult lui Dumnezeu” (In 16,2). Probabil că niciodată aceste cuvinte nu au avut, în istorie, o împlinire așa de punctuală ca astăzi.

Un episcop din secolul al III-lea, Dionis din Alexandria, ne-a lăsat mărturia despre un Paște celebrat de creștini în timpul persecuției crude a împăratului roman Decius: „Ne-au exilat și, singuri printre toți, am fost persecutați și uciși. Dar și atunci am celebrat Paștele. Fiecare loc în care se pătimea a devenit pentru noi un loc pentru a celebra sărbătoarea: fie că era un câmp, un deșert, o navă, un han, o închisoare. Martirii perfecți au celebrat cea mai splendidă dintre sărbătorile pascale, fiind admiși la sărbătoarea cerească”3. Va fi așa pentru mulți creștini și Paștele din anul acesta, 2015 după Cristos.

Au existat unii care au avut curajul de a denunța, ca laici, indiferența neliniștitoare a instituțiilor mondiale și a opiniei publice în fața la toate acestea, amintind la ce anume a dus în trecut o asemenea indiferență4. Riscăm să fim cu toții, instituții și persoane din lumea occidentală, niște Pilați care se spală pe mâini.

Nouă, însă, în această zi nu ne este permis să facem nicio denunțare. Am trăda misterul pe care-l celebrăm. Isus a murit strigând: „Tată, iartă-i căci nu știu ce fac” (Lc 23,34). Această rugăciune nu este pur și simplu șoptită cu buzele; este stigată pentru ca să se audă bine. Ba mai mult, nici măcar nu e o rugăciune, este o cerere insistentă, făcută cu autoritatea care îi vine din faptul că este Fiul: „Tată, iartă-i!”. Și pentru că El însuși a spus că Tatăl îi asculta orice rugăciune a sa (In11,42), trebuie să credem că a ascultat și această ultimă rugăciune a sa de pe cruce, deci că aceia care l-au răstignit pe Cristos au fost iertați de Dumnezeu (desigur, nu fără ca mai înainte să se fi căit, în vreun fel) și sunt cu El în paradis, pentru a mărturisi pentru veșnicie până unde a fost capabilă să ajungă iubirea lui Dumnezeu.

Ignoranța, în sine, exista exclusiv în soldați. Însă rugăciunea lui Isus nu se limitează la ei. Măreția divină a iertării sale constă în faptul că este oferită și dușmanilor săi cei mai înverșunați. Tocmai pentru ai aduce argumentul neștiinței. Chiar dacă au acționat cu viclenie și răutate, în realitate nu știau ceea ce făceau, nu se gândeau că pun pe cruce un om care era realmente Mesia și Fiu al lui Dumnezeu! În loc să-i acuze pe adversarii săi, sau să ierte încredințând Tatălui ceresc grija de a-l răzbuna, el îi apără.

Exemplul său propune discipolilor o generozitate infinită. A ierta cu aceeași măreție sufletească nu poate să comporte pur și simplu o atitudine negativă, cu care se renunță să se voiască răul pentru cel care face rău; trebuie în schimb să se traducă într-o voință pozitivă de a le face bine, măcar cu o rugăciune adresată lui Dumnezeu în favoarea lor. „Rugați-vă pentru cei care vă prigonesc” (Mt5,44). Această iertare nu poate să aibă nici măcar o compensație în speranța unei pedepse divine. Trebuie să fie inspirată de o caritate care-l iartă pe aproapele, totuși fără a închide ochii în fața adevărului, ci, dimpotrivă, căutând să fie opriți cei răi în așa fel încât să nu facă alt rău celorlalți și lor înșiși.

Ne-ar veni să spunem: „Doamne, ne ceri imposibilul!”. Ne-ar răspunde: „Știu asta, dar eu am murit pentru a vă putea da ceea ce vă cer. Nu v-am dat numai porunca de a ierta și nici numai un exemplu eroic de iertare; cu moartea mea v-am procurat harul care vă face capabili de a ierta. Eu n-am lăsat lumii numai o învățătură despre milostivire, așa cum au făcut atâția alții. Eu sunt și Dumnezeu și am făcut să iasă pentru voi din moartea mea râuri de milostivire. Din ele puteți lua cu mâinile pline în anul jubiliar al milostivirii care stă în fața voastră”.

***

Așadar, va spune cineva, a-l urma pe Cristos este o încredințare pasivă înfrângerii și morții? Dimpotrivă! „Aveți curaj”, a spus El apostolilor săi înainte de a se porni spre pătimire: „Eu am învins lumea” (In 16,33). Din acea zi răul este perdant; cu atât mai perdant cu cât pare că triumfă mai mult. Este deja judecat și condamnat în ultimă instanță, cu o sentință inapelabilă.

Isus a învins violența neopunându-i o violență mai mare, ci îndurând-o și arătând toată nedreptatea și inutilitatea ei. A inaugurat un nou gen de victorie pe care sfântul Augustin a cuprins-o în trei cuvinte: „Victor quia victima – Învingător pentru că e victimă”5. „Văzându-l murind astfel”, centurionul roman a exclamat: „Cu adevărat, acest om era Fiul lui Dumnezeu!” (Mc 15,39). Ceilalți se întrebau ce ar însemna „strigătul puternic” pe care Isus l-a scos murind (Mc 15,37). El care era expert în luptători și în lupte, a recunoscut imediat că era un strigăt de victorie6.

Problema violenței ne chinuiește, ne scandalizează, astăzi când ea a inventat forme noi și înspăimântătoare de cruzime și de barbarie. Noi creștinii reacționăm îngroziți la ideea că se poate ucide în numele lui Dumnezeu. Însă unii obiectează: dar Biblia nu este și ea plină de istorii de violență? Dumnezeu nu este numit „Domnul oștirilor”? Nu-i este atribuită Lui porunca de a extermina cetăți întregi? Nu este El cel care prescrie, în Legea mozaică, numeroase cazuri de pedeapsă cu moartea?

Dacă i-ar fi adresat lui Isus, în timpul vieții sale, aceeași obiecție, El ar fi răspuns cu siguranță ceea ce a răspuns cu privire la divorț: „Din cauza împietririi inimii voastre v-a permis Moise să vă lăsați soțiile. De la început însă nu a fost așa” (Mt 19,8). Și cu privire la violență, „la început nu era așa”. Primul capitol din Geneză ne prezintă o lume în care nu era nici măcar imaginabilă violența, nici a ființelor umane între ele, nici între oameni și animale. Nici măcar pentru a răzbuna moartea lui Abel, așadar pentru a pedepsi un asasinat, nu este permis să se ucidă (cf. Gen 4,15).

Gândirea genuină a lui Dumnezeu este exprimată de porunca: „Să nu ucizi”, mai mult decât de excepțiile făcute de la ea în Lege, care sunt concesii date „împietririi inimii” și a obiceiurilor oamenilor. Violența, după păcat, face parte din viață, din păcate, și Vechiul Testament, care reflectă viața și trebuie să folosească pentru viață, caută cel puțin, cu legislația sa și cu însăși pedeapsa cu moartea, să canalizeze și să stăvilească violența pentru ca să nu degenereze în opțiune personală și să nu se sfâșie reciproc7.

Paul vorbește despre un timp caracterizat de „toleranța” lui Dumnezeu (Rom 3,25). Dumnezeu tolerează violența, așa cum tolerează poligamia, divorțul și alte lucruri, dar educă poporul spre un timp în care planul său originar va fi „recapitulat” și repus în onoare, ca pentru o nouă creație. Acest timp a venit cu Isus care, pe munte, proclamă: „Ați auzit că s-a spus: Ochi pentru ochi șidinte pentru dinte. Eu însă vă spun: să nu vă împotriviți celui rău; ba, mai mult, dacă cineva te lovește peste obrazul drept, întroarce-i-l și pe celălalt… Ați auzit că s-a spus: Să-l iubești pe aproapele tău și să-l urăști pe dușmanul tău. Eu însă vă spun: iubiți-i pe dușmanii voștri și rugați-vă pentru cei care vă persecută” (Mt 5,38-39; 43-44).

Adevărata „predică de pe munte” care a schimbat lumea nu este însă aceea pe care Isus a rostit-o într-o zi pe o colină din Galileea, ci aceea pe care o proclamă acum, în tăcere, de pe cruce. Pe Calvar el rostește un „Nu!” definitiv violenței, opunându-i nu pur și simplu non-violența, ci, mai mult, iertarea, blândețea și iubirea. Dacă va mai fi violență, ea nu va mai putea, nici măcar de departe, să facă referință la Dumnezeu și să se folosească de autoritatea sa. A face asta înseamnă a regresa ideea despre Dumnezeu la stadii primare și grosolane, depășite de conștiința religioasă și civilă a omenirii.

***

Adevărații martiri ai lui Cristos nu mor cu pumnii strânși, ci cu mâinile împreunate. Am avut atâtea exemple recente. El e cel care celor 21 de creștini copți uciși de ISIS în Libia la 22 februarie le-a dat forța de a muri sub lovituri, șoptind numele lui Iss. Și noi ne rugăm: „Doamne Isuse Cristoase, te rugăm pentru frații noștri de credință persecutați și pentru toți Ecce Homo care există, în acest moment, pe fața pământului, creștini și necreștini. Marie, sub cruce tu te-ai unit cu Fiul și ai șoptit după El: „Tată, iartă-i!”: ajută-ne să învingem răul cu binele, nu numai pe scenariul mare al lumii, ci și în viața zilnică, chiar între zidurile casei noastre. Tu, care, „suferind cu Fiul tău muribund pe cruce, ai cooperat în mod cu totul special la opera Mântuitorului cu ascultare, credință, speranță și iubire arzătoare8„, inspiră bărbaților și femeilor din timpul nostru gânduri de pace, de milostivire și de iertare. Așa să fie”.

Note
1 Blaise Pascal, „Misterul lui Isus” (Pensieri, ed. Brunschvicg, nr. 553).
2 F. Nietzsche, La gaia scienza, III, 125.
3 Dionis din Alexandria, în: Eusebiu, Istoria ecleziastică, VII, 22, 4.
4 Ernesto Galli della Loggia, L’indifferenza che uccide, în: „Corriere della sera”, 28 iulie 2014, pag. 1.
5 Sfântul Augustin, Confesiuni, X, 43.
6 Cf. F. Topping, An impossible God.
7 Cf. R. Girard, Delle cose nascoste sin dalla fondazione del mondo, Adelphi, Milano 1996.
8 Lumen gentium, nr. 61.

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 03.04.2015
Publicarea pe acest sit: 07.04.2015
Etichete: ,

Lasă un răspuns