Predica Papei pe Esplanada Invalizilor

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la liturghia celebrată pe Esplanada Invalizilor
Paris, sâmbătă, 13 septembrie 2008

Excelența voastră Cardinal Vingt-Trois,
dragi Cardinali și dragi frați întru episcopat,
dragi frați și surori întru Cristos,

Isus Cristos ne adună pe toți în acest minunat loc, în inima Parisului, într-o zi în care Biserica Universală îl celebrează pe Sfântul Ioan Crisostomul, unul dintre cei mai mari Doctori ai Bisericii, care prin mărturia și viața sa a arătat în mod eficace creștinilor un itinerar de urmat. Salut cu bucurie toate autoritățile care m-au primit în acest nobil oraș, în special pe Cardinalul Andre Vingt-Trois, căruia îi mulțumesc pentru cuvintele amabile. De asemenea îi salut pe toți Episcopii, preoții, diaconii care se află în jurul meu pentru celebrarea jertfei lui Cristos. Mulțumesc tuturor personalităților, în special premierului, care a dorit să fie prezent aici, în această dimineață; îi asigur de rugăciunile mele fierbinți pentru a-și putea îndeplini misiunea importantă de slujire a concetățenilor lor.

Prima epistolă a Sf. Paul adresată Corintenilor ne face să descoperim, în acest an paulin care a început la 28 iunie, cât de valid rămâne sfatul dat de Apostol. „Fugiți de idolatrie” (1Corinteni 10,14), scrie el unei comunități greu încercate de păgânism și scindată între adeziunea la noutatea Evangheliei și adeziunea la vechile practici moștenite de la strămoșii lor. Fuga de idolatrie însemna deci încetarea onorării zeităților Olimpului și a aducerii de jertfe sângeroase. Fuga de idolatrie însemna înscrierea la școala profeților Vechiului Testament, care au denunțat tendința oamenilor de a-și făuri reprezentări false ale lui Dumnezeu. După cum spune Psalmul 113 despre statuile idolilor, acestea sunt „argint și aur, lucruri de mâini omenești. Gură au și nu vor grăi; ochi au și nu vor vedea; urechi au și nu vor auzi; nări au și nu vor mirosi” (4-5). În afara poporului lui Israel, care a primit revelația unicului Dumnezeu, lumea antică era în sclavia cultului idolilor. Foarte prezente în Corint, erorile păgânismului trebuiau denunțate, pentru că ele constituiau o gravă alienare și o deturnare a omului de la adevăratul său destin. Ele împiedicau recunoașterea faptului că Cristos este singurul și adevăratul Mântuitor, singurul care indică omului calea spre Dumnezeu.

Acest apel la a abandona idolii rămâne relevant și astăzi. Lumea contemporană nu își creează ea oare proprii idoli? Nu imită ea, probabil neintenționat, păgânitatea antică, deturnând omul de la scopul său adevărat, al fericirii vieții veșnice cu Dumnezeu? Este o problemă pe care fiecare om, onest cu el însuși, nu poate să nu și-o pună. Ce este important în viața mea? Ce pun eu oare pe primul loc? Cuvântul „idol” vine din greacă și înseamnă „imagine”, „figură”, „reprezentare”, dar și „spectru”, „fantomă”, „apariție falsă”. Idolul este o amăgire, deoarece îl distrage pe cel care îl slujește de la realitate pentru a-l bloca într-un spațiu al aparenței. Nu este oare aceasta o tentație proprie vremurilor noastre, singura asupra căreia noi putem acționa eficace? Tentația de idolatrizare a trecutului care nu mai există, uitarea carențelor sale, tentația de a idolatriza un viitor care nu există încă, crezând că, prin propriile sale forțe, omul va atinge fericirea veșnică pe pământ! Sfântul Paul le explică colosenilor că lăcomia de nestăpânit este o idolatrie (cf. 3,5) și amintește discipolului său Timotei că iubirea de arginți este rădăcina tuturor relelor. Pentru a fi eliberați, precizează el, unii „au rătăcit de la credință, și s-au străpuns cu multe dureri” (1Timotei 6,10). Banii, setea de avere, de putere și de cunoaștere nu au deturnat ele omul de la scopul său adevărat, de la propriul lui adevăr?

Dragi frați și surori, întrebarea pe care ne-o pune Liturghia din această zi își găsește răspunsul în aceeași Liturghie, pe care am moștenit-o de la părinții noștri întru credință, și mai ales de la Sfântul Paul însuși (cf. 1Corinteni 11,23). În comentariul său la acest text, Sf. Ioan Crisostomul remarcă faptul că Paul condamnă cu severitate idolatria, care este o „faptă gravă”, un „scandal”, o „plagă” (Predica 24 la prima Scrisoare către Corinteni, 1). Și imediat el adaugă că această condamnare radicală a idolatriei nu este în nici un caz o condamnare a persoanei idolatrului. Niciodată în judecățile noastre nu trebuie să confundăm păcatul, care este inacceptabil, cu păcătosul, a cărui conștiință nu o putem noi judeca și care, oricum, este oricând susceptibil de convertire și de iertare. Sf. Paul apelează la rațiunea cititorilor săi: „Ca unor înțelepți vă vorbesc. Judecați voi ce vă spun” (1Corinteni 10,15). Niciodată Dumnezeu nu cere omului să își sacrifice rațiunea! Niciodată rațiunea nu vine în contradicție reală cu credința! Unicul Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, a creat rațiunea noastră și ne-a dat credința, propunând libertății noastre să le primească asemenea unor daruri prețioase. Cultul idolilor este cel care deturnează omul de la această perspectivă, și rațiunea însăși poate să născocească idoli. Să îi cerem deci lui Dumnezeu, care ne vede și ne aude, să ne ajute să ne purificăm de toți idolii noștri, pentru a ajunge la adevărul ființei noastre, pentru a ajunge la adevărul ființei Sale infinite!

Cum să ajungem la Dumnezeu? Cum să ajungem să găsim sau regăsim pe Acela pe care omul îl caută în străfundul ființei lui, uitându-l însă atât de des? Sfântul Paul ne cere să ne folosim nu doar de rațiunea noastră, ci mai înainte toate de credința noastră pentru a-L descoperi. Dar ce ne spune credința? Pâinea pe care o frângem este comuniune cu Trupul lui Cristos; potirul de mulțumire pe care îl binecuvântăm este comuniune cu Sângele lui Cristos. O revelație extraordinară care ne vine de la Cristos și ne-a fost transmisă de Apostoli și de întreaga Biserică de două mii de ani: Cristos a instituit Sacramentul Euharistiei în Joia Mare. El a dorit ca jertfa Sa să fie prezentată într-un mod nou, într-un mod nesângeros, de fiecare dată când preotul repetă cuvintele consacrării asupra pâinii și vinului. De milioane de ori în ultimele douăzeci de secole, în cele mai umile capele și cele mai mărețe Bazilici și Catedrale, Domnul Înviat s-a dat pe Sine poporului Său, devenind astfel, cu faimoasa expresie a Sfântului Augustin, „mai intim cu noi decât suntem noi cu noi înșine” (cf. Confesiuni, II, 6, 11).

Fraților și surorilor, să acordăm cea mai mare venerație Sacramentului Trupului și Sângelui Domnului, Preasfântului Sacrament al prezenței reale a Domnului în Biserica Sa și în toată lumea. Să profităm de orice ocazie pentru a-i arăta respectul nostru și iubirea noastră! Să îi acordăm cele mai înalte semne de onoare! Prin cuvintele noastre, tăcerile noastre și gesturile noastre să nu permitem niciodată să slăbească în noi sau în jurul nostru credința pe care o avem în Cristos înviat prezent în Euharistie. După cum în mod strălucit spunea Sfântul Ioan Crisostomul: „Să privim la binefacerile inefabile ale lui Dumnezeu și la toate lucrurile bune de care El ne face să ne bucurăm, atunci când îi oferim acest potir, când ne împărtășim, mulțumindu-i pentru că a eliberat rasa umană de greșeală, pentru că i-a adus aproape de El pe cei care erau departe, pentru că ne-a făcut, dintr-un neam fără speranță și fără de Dumnezeu, un popor de frați, moștenitori împreună cu Fiul lui Dumnezeu” (Predica 24 la prima Scrisoare către Corinteni, 1). „De fapt”, continuă el, „în acest potir este tocmai ceea ce a curs din coasta Sa, și la aceasta suntem chemați să fim părtași” (ibid.). Nu este doar participare împreună și punere în comun, ci este „uniune”, spunea Doctorul al cărui nume înseamnă „gură de aur”.

Liturghia este jertfa de mulțumire prin excelență, cea care ne permite să ne unim propria acțiune mulțumire cu cea a Mântuitorului, Fiul din veșnicie al Tatălui. Ea face de asemenea apel la alungarea idolilor, pentru că, după cum insistă Sfântul Paul, „nu puteți să beți paharul Domnului și paharul demonilor” (1Corinteni 10,21). Liturghia ne invită să discernem ce din noi este în ascultare față de Duhul lui Dumnezeu și ce din noi ascultă de duhul răului. La Liturghie noi dorim să aparținem doar lui Cristos și ne însușim cu recunoștință strigătul psalmistului: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?” (Psalmi 116,12). Da, cum îi voi mulțumi eu Domnului pentru viața pe care mi-a dat-o? Răspunsul la întrebarea psalmistului îl găsim chiar în psalm, Cuvântul lui Dumnezeu răspunzând la propriile întrebări. Cum altcumva am putea aduce mulțumire Domnului pentru toată bunătatea Sa față de noi dacă nu conformându-ne cuvintelor Sale: „Paharul mântuirii voi lua și numele Domnului voi chema” (Psalmi 116,13)?

Ridicarea potirului mântuirii și chemarea numelui Domnului – nu sunt acestea modurile cele mai bune pentru „alungarea idolilor”, după cum ne cere Sfântul Paul să facem? De fiecare dată când se celebrează Liturghia, de fiecare dată când Cristos se face prezent sacramental în Biserica Sa, se împlinește lucrarea mântuirii noastre. Astfel, a celebra Euharistia înseamnă a recunoaște că doar Dumnezeu are puterea să ne ofere plinătatea bucuriei, să ne încredințeze adevăratele valori, valorile eterne care nu apun niciodată. Dumnezeu este prezent pe altar, dar El este de asemenea prezent pe altarul inimilor noastre atunci când, împărtășindu-ne, îl primim în Sacramentul Euharistiei. El ne învață să alungăm idolii, iluziile minților noastre.

Dragi frați și surori, cine poate să ridice potirul mântuirii și să cheme numele Domnului în numele întregului popor al lui Dumnezeu dacă nu preotul, hirotonit pentru acest scop de Episcopul său? În acest moment, dragi locuitori ai Parisului și din împrejurimi, dar și voi cei veniți din alte părți ale Franței și din țările învecinate, permiteți-mi să adresez un apel, încrezător în credința și generozitatea tinerilor care analizează opțiunea vocației la călugărie sau preoție: nu vă fie teamă! Să nu vă fie frică să vă dăruiți viața lui Cristos! Nimic nu va înlocui vreodată slujirea preoților în inima Bisericii! Nimic nu va înlocui vreodată Liturghia pentru mântuirea lumii! Dragi tineri și mai puțin tineri care mă ascultați: nu lăsați fără răspuns chemarea lui Cristos. Sfântul Ioan Crisostomul, în Tratatul său despre preoție, a arătat cum răspunsul omului poate să vină încet, dar el este totuși exemplul viu al acțiunii lui Dumnezeu în inima unei libertăți umane care se lasă modelată de harul Său.

La final, oprindu-ne la cuvintele pe care Cristos ni le-a lăsat în Evanghelia Sa, vom vedea că El însuși a îndemnat la alungarea idolatriei, invitându-ne să ne construim casa „pe stâncă” (Luca 6,48). Cine este această stâncă dacă nu El însuși? Gândurile noastre, cuvintele noastre și acțiunile noastre câștigă o dimensiune adevărată doar dacă sunt orientate spre mesajul evanghelic: „gura lui vorbește din prisosul inimii” (Luca 6,45). Când vorbim, căutăm noi binele interlocutorului nostru? Când gândim, căutăm armonizarea gândirii noastre cu gândirea lui Dumnezeu? Când acționăm, căutăm noi să răspândim Iubirea care ne-a dat viață? Sfântul Ioan Crisostomul spune din nou: „acum, dacă participăm cu toții la aceeași pâine și dacă cu toții devenim aceeași substanță, de ce nu arătăm aceeași caritate? De ce, din același motiv, nu devenim una? […] O, omule, Cristos a venit să te caute, pe tine cel care erai atât de departe de El, pentru a se uni cu tine; și tu, tu nu vrei să te unești cu fratele tău?” (Predica 24 la prima Scrisoare către Corinteni, 2).

Speranța va rămâne mereu mai puternică decât orice altceva! Biserica, zidită pe stânca lui Cristos, posedă promisiunea vieții veșnice nu pentru că membrii ei sunt mai sfinți decât alții, ci pentru că Cristos i-a făcut această promisiune lui Petru: „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea și porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16,18). În această speranță nepieritoare în prezența eternă a lui Dumnezeu în sufletele tuturor, în această bucurie a faptului de a ști că Cristos este cu noi până la sfârșitul veacurilor, în această putere pe care Duhul Sfânt o dă tuturor celor care se lasă umpluți de El, vă încredințez pe voi, dragi creștini din Paris și din Franța, acțiunii puternice și milostive a Dumnezeului iubirii care a murit pentru noi pe Cruce și a înviat victorios în duminica Paștelui. Tuturor oamenilor de bunăvoință care mă ascultă le spun încă o dată cu Sfântul Paul: alungați cultul idolilor și nu încetați să faceți binele!

Dumnezeu Tatăl să vă conducă la El și să facă să strălucească asupra voastră splendoarea gloriei Sale! Fiul unic al lui Dumnezeu, Învățătorul și Fratele nostru, să vă reveleze frumusețea chipului Său înviat! Duhul Sfânt să vă umple de darurile Sale și să vă dea bucuria cunoașterii păcii și luminii Preasfintei Treimi, acum și în veacul veacurilor! Amin!

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: Radu și Oana Capan
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 13.09.2008
Publicarea pe acest sit: 13.09.2008
Etichete: , , ,

Lasă un răspuns