Predica Papei pe aeroportul din Brno

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia celebrată pe aeroportul Turany din Brno
duminică, 27 septembrie 2009

Iubiți frați și surori,

„Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și eu vă voi da odihnă” (Matei 11,28). Isus îi invită pe fiecare dintre discipolii Lui să petreacă timp cu El, să găsească în El mângâiere, susținere și înnoire. Această invitație este adresată într-un mod special adunării noastre liturgice care, în conformitate cu idealul eclesial, aduce întreaga voastră Biserică locală alături de Succesorul lui Petru. Vă salut pe fiecare dintre voi: mai întâi pe Episcopul de Brno, căruia îi sunt recunoscător pentru cuvintele frumoase pe care mi le-a adresat la începutul Liturghiei, și de asemenea pe Cardinalii și pe ceilalți Episcopi prezenți. Îi salut pe preoți, pe diaconi, pe seminariști, pe călugări și călugărițe, pe cateheți și operatorii pastorali, tinerii și numeroasele familii de aici. Îmi aduc respectele mele autorităților civile și militare, în particular președintelui Republicii și primei doamne, primarului orașului Brno și președintelui regiunii Moravia de Sud, un pământ bogat în istorie și în activitate culturală, industrială și comercială. Doresc de asemenea să adresez calde salutări pelerinilor din întreaga regiune Moravia și din diecezele apropiate din Slovacia, Polonia, Austria și Germania.

Iubiți prieteni, referitor la caracterul adunării liturgice de astăzi, am susținut cu bucurie decizia, menționată de Episcopul vostru, de a baza lecturile din Scriptură de la Liturghie pe tema speranței: am sprijinit-o cu gândul la oamenii din acest iubit pământ precum și din Europa și din întreaga lume, însetați după ceva pe care să își bazeze un viitor ferm. În a doua mea Enciclică, Spe Salvi, am subliniat că doar speranța „vrednică de încredere” (cf. nr. 1) se bazează pe Dumnezeu. Istoria a demonstrat absurditățile la care se coboară omul atunci când îl exclude pe Dumnezeu din orizontul alegerilor și acțiunilor sale, și cât de greu este să se construiască o societate inspirată de valorile bunătății, dreptății și fraternității, deoarece ființa umană este liberă și libertatea rămâne fragilă. Libertatea trebuie să fie constant câștigată pentru cauza binelui, și căutarea asiduă a „orânduirilor drepte pentru lucrurile umane” este o sarcină care aparține tuturor generațiilor (cf. ibid., 24-25). De aceea, iubiți prieteni, prima noastră motivație pentru a fi aici este a asculta, a asculta un cuvânt care ne va arăta calea care duce la speranță; într-adevăr, ascultăm singurul cuvânt care poate să ne dea speranță fermă, deoarece este cuvântul lui Dumnezeu.

În prima lectură (Isaia 61,1-3a), profetul vorbește ca unul investit cu misiunea de a proclama eliberarea, mângâierea și bucuria la toți cei năpăstuiți și săraci. Isus a luat acest text și l-a reaplicat la Sine în predicarea Sa. Într-adevăr, El a declarat explicit că promisiunea profetului s-a împlinit în El (cf. Luca 4,16-21). S-a împlinit complet atunci când, prin moartea pe cruce și învierea din morți, ne-a eliberat de sclavia egoismului și a răului, a păcatului și a morții. Și acesta este mesajul mântuirii, străvechi și mereu nou, pe care Biserica îl proclamă din generație în generație: Cristos răstignit și înviat, Speranța omenirii!

Acest cuvânt de mântuire răsună încă cu putere astăzi, în adunarea noastră liturgică. Isus vi se adresează cu iubire vouă, fii și fiice ale acestor binecuvântate ținuturi, în care sămânța Evangheliei a fost așezată cu mai bine de o mie de ani în urmă. Țara voastră, asemenea altor națiuni, experimentează condiții culturale care adesea prezintă o provocare radicală pentru credință și de aceea și pentru speranță. De fapt, în vremurile moderne, atât credința cât și speranța au suferit o „mutație”, deoarece au fost trimise în sfera privată sau în alte sfere lumești, în timp ce în viața publică de zi cu zi a fost afirmată încrederea în progresul științific și economic (cf. Spe Salvi, nr. 17). Noi toți știm că acest progres este ambiguu: el deschide posibilități de bine dar și de rău. Dezvoltările tehnice și îmbunătățirile structurilor sociale sunt importante și cu siguranță necesare, dar nu sunt suficiente pentru a garanta binele moral al societății (cf. ibid., nr. 24). Omul are nevoie să fie eliberat de opresiunile materiale, dar mai în profunzime, el trebuie să fie salvat de relele ce îi afectează spiritul. Și cine îl poate salva dacă nu Dumnezeu, care este Iubire și care și-a revelat chipul ca Tată Atotputernic și Milostiv în Isus Cristos? Speranța noastră fermă este de aceea Cristos: în El, Dumnezeu ne-a iubit la maxim și ne-a dat viață din plin (cf. Ioan 10,10), viața pe care fiecare persoană, chiar fără să o știe, tânjește să o aibă.

„Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și eu vă voi da odihnă” (Matei 11,28). Aceste cuvinte ale lui Isus, scrise cu litere mari deasupra intrării în Catedrala din Brno, ni le adresează acum fiecăruia dintre noi și adaugă: „învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi alinare pentru sufletele voastre” (Matei 11,29). Putem noi rămâne indiferenți în fața acestei iubiri? Aici, ca și în alte părți, mulți oameni au suferit în secolele trecute pentru că au rămas fideli Evangheliei și nu și-au pierdut speranța; mulți s-au sacrificat pentru a reda demnitatea omului și libertatea popoarelor, găsind în adeziunea lor generoasă la Cristos tăria de a construi o nouă umanitate. În societatea zilelor noastre, multe forme de sărăcie se nasc din izolare, din a fi neiubit, din respingerea lui Dumnezeu și din profunda și tragica închidere a omului care se crede auto-suficient, iar alteori ceva nesemnificativ și trecător; în această lume a noastră, care este alienată „când prea multă încredere se pune în proiectele strict omenești” (Caritas in Veritate, nr. 53), doar Cristos poate să fie speranța sigură. Acesta este mesajul pe care noi creștinii suntem chemați să îl răspândim în fiecare zi, prin mărturia personală.

Proclamați-l voi înșivă, dragi preoți, rămânând strâns uniți cu Isus, în timp ce vă exercitați slujirea cu entuziasm, siguri de faptul că nimic nu poate să lipsească celor care își pun speranța în El. Dați mărturie despre Cristos, dragi persoane consacrate, prin practicarea cu bucurie și consecvență a sfaturilor evanghelice, arătând unde se află adevărata noastră patrie: în Ceruri. Și voi, dragi tineri, dragi laici, dragi familii, așezați pe temelia fermă a credinței în Cristos orice planuri aveți legate de familie, de muncă, de școală, de activitățile din orice sferă a societății. Isus nu își abandonează niciodată prietenii. El ne asigură de ajutorul Său, deoarece nu putem face nimic fără El, dar în același timp îi cere fiecăruia să se angajeze personal în răspândirea mesajului Său universal de iubire și de pace. Fie ca voi să găsiți încurajare în exemplul Sfinților Ciril și Metodiu, principalii patroni ai Moraviei, cei care au evanghelizat popoarele slavice, și în Sfinții Petru și Paul, cărora le este dedicată Catedrala voastră. Priviți la mărturia strălucitoare a Sfintei Zdislava, mama unei familii, bogată în opere religioase și în opere de milostenie; la Sfântul Ioan Sarkander, preot și martir; la Sfântul Clement Maria Hofbauer, preot și călugăr, născut în această Dieceză și canonizat acum o sută de ani; și la Fericita Restituta Kafkova, călugăriță născută în Brno și ucisă de naziști la Viena. Vă doresc să fiți mereu însoțiți și apărați de Fecioara Maria, Maica lui Cristos, Speranța noastră. Amin!

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: Oana Capan
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 27.09.2009
Publicarea pe acest sit: 27.09.2009
Etichete: , , ,

Lasă un răspuns