Predica Papei la Ziua Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii

Predica Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea
la Liturghia celebrată în Bazilica San Pietro
cu ocazia Zilei Mondiale de Rugăciune pentru Vocații
7 mai 2006

Iubiți frați și surori,
Iubiți candidați la Preoție,

În această oră în care voi, dragi prieteni, prin sacramentul Preoției, sunteți introduși ca păstori în serviciul marelui Păstor Isus Cristos, Domnul însuși este acela care ne vorbește în Evanghelie despre slujirea în favoarea turmei lui Dumnezeu. Imaginea păstorului vine de departe. În Orientul antic, regii obișnuiau să se desemneze pe sine ca păstori ai popoarelor lor. În Vechiul Testament, Moise și David, înainte de a fi chemați să devină capi și păstori ai Poporului lui Dumnezeu, au fost efectiv păstori de turme. În frământările perioadei exilului, în fața eșecului păstorilor lui Israel, adică al conducătorilor politici și religioși, Ezechiel a trasat imaginea lui Dumnezeu însuși ca Păstor al poporului Său: „Așa cum păstorul își socotește turma… tot astfel îmi voi căuta eu oile mele și le voi mâna din fiece loc unde s-au risipit în vreme de nor și negură” (34,12). Acum Isus anunță că această oră a sosit: El însuși este Bunul Păstor prin care Dumnezeu are grijă de creatura sa, omul, adunând ființele umane și conducându-le la adevărata pășune. Sfântul Petru, căruia Domnul înviat i-a dat sarcina de a paște oile Sale, de a deveni păstor împreună cu El și pentru El, îl numește pe Isus „archipoimen – arhipăstorul (1Petru 5,4), și prin aceasta vrea să spună că putem fi păstori ai turmei lui Isus Cristos numai prin El și în comuniune intimă cu El. Tocmai acest lucru este exprimat prin sacramentul Hirotonirii: preotul este introdus cu totul în Cristos pentru ca, pornind de la El și acționând în vederea Lui, să desfășoare în comuniune cu El slujirea unicului Păstor Isus, în care Dumnezeu, ca om, vrea să fie Păstorul nostru.

Evanghelia din această duminică este doar o parte din marele discurs al lui Isus despre păstori. În acest pasaj Domnul ne spune trei lucruri despre adevăratul păstor: el își dă viața pentru oi; le cunoaște și ele îl cunosc; stă în serviciul unității. Înainte de a reflecta asupra acestor trei caracteristici esențiale ale stării de păstor, ar fi poate util să amintim pe scurt partea precedentă a discursului despre păstori în care Isus, înainte de a se desemna pe sine ca Păstor, spune spre surprinderea noastră: „Eu sunt poarta” (Ioan 10,7). Prin el trebuie să se intre în slujirea de păstor. Isus pune în evidență foarte clar această condiție fundamentală afirmând: „Cine… sare prin altă parte, acela este un hoț și un tâlhar” (Ioan 10,1). Cuvântul „sare” evocă imaginea unuia care se cațără pe gard pentru a ajunge, trecând peste îngrăditură, acolo unde în mod legitim nu ar putea ajunge. „A sări” – se poate vedea aici și imaginea carierismului, a încercării de a ajunge „sus”, de a obține o poziție prin intermediul Bisericii: a se servi, nu a servi. Este imaginea omului care, prin preoție, vrea să se facă important, să devină un personaj; imaginea celui care are ca țintă propria afirmare și nu slujirea umilă a lui Isus Cristos. Însă unica ascensiune legitimă spre slujirea de păstor este crucea. Aceasta este poarta. A nu dori să devii personal cineva, ci a fi, în schimb, pentru altul, pentru Cristos, și astfel prin El și cu El a fi pentru oamenii pe care El îi caută, pe care El vrea să îi conducă pe calea vieții. Intrăm în preoție prin Sacrament – iar acest lucru înseamnă: prin dăruirea totală de sine lui Cristos, pentru ca El să dispună de mine; pentru ca eu să îl slujesc și să urmez chemarea Sa, chiar dacă aceasta ar trebui să fie în contrast cu dorințele mele de autorealizare și stimă. A intra pe poarta, care este Cristos, înseamnă a-l cunoaște și a-l iubi din ce în ce mai mult, pentru ca voința noastră să se unească cu a Sa și lucrarea noastră să devină una cu lucrarea Sa. Dragi prieteni, pentru această intenție voim să ne rugăm tot mai mult, dorim să ne străduim tocmai pentru aceasta, pentru ca Cristos să crească în noi, pentru ca uniunea noastră cu El să devină tot mai profundă, astfel încât prin noi Cristos însuși să fie cel care paște turma.

Să privim acum mai îndeaproape cele trei afirmații fundamentale ale lui Isus despre bunul păstor. Prima, care străbate cu mare forță întreg discursul despre păstori, spune: păstorul își dă viața pentru oi. Misterul Crucii stă în centrul slujirii lui Isus ca păstor; este adevăratul mare serviciu pe care El ni-l face nouă tuturor. El se dăruiește pe sine. De aceea, pe bună dreptate, în centrul vieții sacerdotale stă Preasfânta Euharistie, în care jertfa lui Isus pe cruce rămâne continuu prezentă în mijlocul nostru. Pornind de la aceasta învățăm și ceea ce înseamnă a celebra Euharistia așa cum se cuvine: este o întâlnire cu Domnul care pentru noi se leapădă de slava sa divină, se lasă umilit până la moartea pe cruce și astfel se dăruiește nouă tuturor. Este foarte importantă pentru preot Euharistia zilnică, în care se expune din nou acestui mister; se pune din nou pe sine în mâinile lui Dumnezeu trăind în același timp bucuria de a ști că El este prezent, mă primește, mă ridică mereu și mă poartă. Euharistia trebuie să devină pentru noi o școală a vieții, în care învățăm să ne dăruim viața. Viața nu se dăruiește doar în momentul morții, și nici doar în forma martirajului. Trebuie să o dăruim zi de zi. Trebuie să învățăm zi de zi că eu nu posed viața mea pentru mine însumi. Zi de zi trebuie să învăț să mă abandonez pe mine însumi; să stau la dispoziție pentru acel lucru pentru care El, Domnul, are nevoie în acest moment de mine, chiar dacă alte lucruri îmi par mai frumoase și mai importante. A dărui viața, nu a o lua. Și tocmai în felul acesta experimentăm libertatea. Libertatea față de noi înșine, vastitatea existenței. Tocmai în felul acesta, fiind utilă, viața noastră devine importantă și frumoasă. Numai cine își dăruiește viața, o găsește.

Ca al doilea lucru, Domnul ne spune: „Eu cunosc oile mele și oile mă cunosc pe Mine, așa cum Tatăl mă cunoaște pe Mine și Eu îl cunosc pe Tatăl” (Ioan 10,14-15). Sunt două relații aparent total diferite ce se găsesc aici împletite una cu alta: relația dintre Isus și Tatăl și relația dintre Isus și oamenii încredințați Lui. Dar amândouă relațiile merg împreună, pentru că oamenii, la urma urmelor, aparțin Tatălui și sunt în căutarea Lui. Când ei își dau seama că cineva vorbește doar în nume propriu și cu cuvinte proprii, atunci intuiesc că el nu poate fi ceea ce ei caută. Acolo însă unde răsună într-o persoană vocea Tatălui, se deschide poarta relației pe care omul o așteaptă. Astfel trebuie să fie, deci, și în cazul nostru. Înainte de toate și înăuntrul nostru trebuie să trăim relația cu Cristos și prin El cu Tatăl; numai atunci putem înțelege cu adevărat oamenii, și atunci ei își dau seama că au găsit adevăratul păstor. Evident, în cuvintele lui Isus este cuprinsă și întreaga sarcină pastorală practică, de a-i urma pe oameni, de a-i căuta, de a fi deschiși față de nevoile și cerințele lor. Bineînțeles, este fundamentală cunoașterea practică, concretă a persoanelor încredințate mie, și firește, este important a înțelege acest „a cunoaște” în sensul biblic: nu există o cunoaștere adevărată fără iubire, fără un raport interior, fără o profundă acceptare a celuilalt. Păstorul nu se poate mulțumi cu a ști numele și datele. Cunoașterea sa trebuie să fie întotdeauna și o cunoaștere cu inima. Acest lucru este însă realizabil, în fond, numai dacă Domnul ne-a deschis inima; dacă cunoașterea noastră nu leagă persoanele de micul nostru eu privat, de mica noastră inimă, ci le face, în schimb, să simtă inima lui Isus, inima Domnului. Trebuie să fie o cunoaștere cu inima lui Isus și orientată spre El, o cunoaștere ce nu leagă omul de mine, ci îl călăuzește spre Isus făcându-l astfel liber și deschis. Pentru ca acest lucru să ne fie dăruit, dorim să ne rugăm din nou Domnului.

În fine Domnul vorbește despre slujirea unității încredințată păstorului: „Mai am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta; și pe acestea trebuie să le aduc; iar ele vor asculta glasul meu și va fi o singură turmă și un singur păstor” (Ioan 10,16). Este același lucru pe care Ioan îl repetă după decizia sinedriului de a-l ucide pe Isus, când Caiafa a spus că ar fi mai bine să moară unul singur pentru popor, decât să piară națiunea întreagă. Ioan recunoaște în aceasta un cuvânt profetic și adaugă: „Isus trebuia să moară pentru popor și nu numai pentru popor, ci și pentru a-i aduna laolaltă pe fiii risipiți ai lui Dumnezeu” (Ioan 11,52). Se dezvăluie relația dintre cruce și unitate; unitatea se plătește cu Crucea. Mai presus de toate însă se deschide orizontul universal al lucrării lui Isus. Dacă Ezechiel în profeția sa despre păstor avea ca țintă refacerea unității dintre triburile dispersate ale lui Israel (cf. Ezechiel 34,22-24), acum este vorba despre unificarea tuturor fiilor lui Dumnezeu, a omenirii – a Bisericii iudeilor și păgânilor. Misiunea lui Isus privește omenirea întreagă, și de aceea Bisericii îi este dată o responsabilitate pentru întreaga omenire, pentru ca aceasta să îl recunoască pe Dumnezeu, pe acel Dumnezeu care, pentru noi toți, în Isus Cristos s-a făcut om, a pătimit, a murit și a înviat. Biserica nu trebuie să se mulțumească niciodată cu ceata acelora la care a ajuns la un moment dat. Nu se poate retrage comod în limitele propriului mediu. I-a fost dată sarcina solicitudinii universale, trebuie să se îngrijească de toți. Această mare îndatorire trebuie „să o traducem” în respectivele noastre misiuni. Evident, un preot, un păstor de suflete, trebuie înainte de toate să se preocupe de cei care cred și trăiesc în Biserică, care caută în ea calea vieții și care, la rândul lor, ca pietre vii, construiesc Biserica și astfel îl edifică și îl susțin împreună și pe preot. Totuși, trebuie să ieșim mereu – cum spune Domnul – „pe drumuri și cărări” (Luca 14,23), pentru a duce invitația lui Dumnezeu la ospățul Său și acelor oameni care până acum nu au auzit încă nimic despre ea, sau nu au fost mișcați lăuntric de ea. Slujirea unității are multe forme. Face întotdeauna parte din el și angajarea pentru unitatea interioară a Bisericii, pentru ca ea, dincolo de toate diversitățile și limitele, să fie un semn al prezenței în lume a lui Dumnezeu, care singur poate crea o astfel de unitate.

Biserica antică a găsit în sculptura timpului său imaginea păstorului care poartă o oaie pe umerii săi. Poate aceste imagini fac parte din visul idilic al vieții rustice care a fascinat societatea de atunci. Pentru creștini însă, această figură a devenit în mod cu totul firesc imaginea Aceluia care a pornit la drum în căutarea oii rătăcite: omenirea; imaginea Aceluia care ne urmează în pustiurile noastre și în rătăcirile noastre; imaginea Aceluia care a luat pe umerii săi oaia rătăcită, care este omenirea, și o duce acasă. Ea devenit imaginea adevăratului Păstor Isus Cristos. Să ne încredințăm Lui. Vă încredințăm Lui pe voi, iubiți frați, în special în acest ceas, pentru ca el să vă conducă și să vă poarte în toate zilele; pentru ca El să vă ajute să deveniți, prin El și cu El, buni păstori ai turmei sale. Amin!

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: Radio Vatican
Copyright: Libreria Editrice Vaticana
Publicarea în original: 07.05.2006
Publicarea pe acest sit: 08.05.2006
Etichete: , ,

Lasă un răspuns