Predica Papei la Vigilia Pascală

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Vigilia Pascală
sâmbătă, 31 martie 2018

Această celebrare am început-o afară, cufundați în întunericul nopții și în frigul care o însoțește. Simțim povara tăcerii în fața morții Domnului, o tăcere în care fiecare dintre noi se poate recunoaște și care coboară adânc în fisurile inimii discipolului care rămâne fără cuvinte în fața crucii.

Sunt orele discipolului amuțit în fața durerii generate de moartea lui Isus: ce să spunem în fața acestei realități? Discipolul care rămâne fără cuvinte conștientizând propriile reacții în timpul orelor cruciale ale vieții Domnului: în fața nedreptății care l-a condamnat pe Învățătorul, discipolii au făcut tăcere; în fața calomniilor și a mărturiei false îndurate de Învățător, discipolii au tăcut. În timpul orelor dificile și dureroase ale pătimirii, discipolii au experimentat în mod dramatic incapacitatea lor de a risca și de a vorbi în favoarea Învățătorului; mai mult, l-au renegat, s-au ascuns, au fugit, au fost liniștiți (cf. In 18,25-27).

Este noaptea tăcerii discipolului care se simte anchilozat și paralizat, fără să știe unde să meargă în fața atâtor situații dureroase care-l oprimă și-l înconjoară. Este discipolul de astăzi, amuțit în fața unei realități care i se impune făcându-l să simtă și, ceea ce este mai rău, să creadă că nu se poate face nimic pentru a învinge atâtea nedreptăți pe care le trăiesc în carnea lor atâția frați ai noștri.

Este discipolul năucit pentru că este cufundat într-o rutină zdrobitoare care-l privează de amintire, face să tacă speranța și îl obișnuiește cu acel „mereu s-a făcut așa”. Este discipolul amuțit și întunecat care ajunge să se obișnuiască și să considere normală expresia lui Caiafa: „Nu înțelegeți că este mai bine pentru voi ca să moară un singur om pentru popor și să nu piară întreaga națiune” (In 11,50).

Și în mijlocul tăcerilor noastre, când tăcem în mod așa de zdrobitor, atunci pietrele încep să strige (cf. Lc 19,40: „Vă spun, dacă aceștia vor tăcea, vor striga pietrele”) și să lase spațiu celei mai mari vești pe care istoria a putut vreodată s-o conțină în sânul ei: „Nu este aici. A înviat” (Mt 28,6). Piatra de la mormânt a strigat și cu strigătul său a vestit tuturor o nouă cale. Creația a fost prima care a devenit ecou al triumfului vieții asupra tuturor realităților care încearcă să reducă la tăcere și să potolească bucuria evangheliei. Piatra de la mormânt a fost prima care a tresăltat și, în modul său, a intonat o cântare de laudă și de entuziasm, de bucurie și de speranță la care toți suntem invitați să participăm.

Și dacă ieri, cu femeile, l-am contemplat „pe cel pe care l-au străpuns” (In 19,37; cf. Zah 12,10), astăzi, cu ele, suntem chemați să contemplăm mormântul gol și să ascultăm cuvintele îngerului: „Nu vă temeți […] A înviat” (Mt 28,5-6). Cuvinte care vor să ajungă la convingerile și certitudinile noastre cele mai profunde, la modurile noastre de a judeca și de a înfrunta evenimentele zilnice; în special modul nostru de a ne relaționa cu alții. Mormântul gol vrea să provoace, să miște, să interogheze, dar mai ales vrea să ne încurajeze să credem și să avem încredere că Dumnezeu „se întâmplă” în orice situație, în orice persoană și că lumina sa poate să ajungă în colțurile cele mai imprevizibile și mai închise ale existenței. A înviat din moarte, a înviat din locul din care nimeni nu se aștepta la nimic și ne așteaptă – așa cum așteptau femeile – pentru a ne face părtași de lucrarea sa de mântuire. Acesta este fundamentul și forța pe care le avem fiind creștini pentru a trăi viața noastră și energia noastră, inteligența, afectele și voința în a căuta și în special în a genera drumuri de demnitate. Nu este aici… A înviat! Este vestea care susține speranța noastră și o transformă în gesturi concrete de caritate. Câtă  nevoie avem să lăsăm ca fragilitatea noastră să fie unsă de această experiență! Câtă nevoie avem ca să fie reînnoită credința noastră, ca orizonturile noastre mioape să fie puse în discuție și reînnoite de această veste! El a înviat și cu el învie speranța noastră creativă pentru a înfrunta problemele actuale, pentru ca să știm că nu suntem singuri.

A celebra Paștele înseamnă a crede din nou că Dumnezeu intră năvalnic și nu încetează să intre năvalnic în istoriile noastre, sfidând determinismele noastre uniformizante și paralizante. A celebra Paștele înseamnă a lăsa ca Isus să învingă acea atitudine lașă care de atâtea ori ne asediază și încearcă să îngroape orice tip de speranță.

Piatra de la mormânt a făcut partea sa, femeile au făcut partea lor, acum invitația este adresată încă o dată vouă și mie: invitație de a întrerupe obiceiurile repetitive, de a reînnoi viața noastră, alegerile noastre și existența noastră. O invitație care ne este adresată acolo unde ne aflăm, în ceea ce facem și ceea ce suntem; cu „cota de putere” pe care o avem. Vrem să participăm la această veste de viață sau vom rămâne muți în fața evenimentelor?

Nu este aici, a înviat! Și te așteaptă în Galileea, te invită să te întorci la timpul și la locul primei iubiri, pentru a-ți spune: „Nu-ți fie frică, urmează-mă!”

Autor: Papa Francisc
Traducător: Cristina Grigore
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ARCB.ro
Publicarea în original: 31.03.2018
Publicarea pe acest sit: 01.04.2018
Etichete: ,

Comments are closed