Predica Papei la Vigilia Pascală

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Vigilia Pascală
sâmbătă, 15 aprilie 2017

«După ce a trecut sâmbăta, în zorii primei zile a săptămânii, Maria Magdalena și cealaltă Marie au venit să vadă mormântul» (Mt 28,1). Ne putem imagina acei pași…: pasul tipic al persoanei care merge la cimitir, pasul ostenit din pricina confuziei, pasul slăbit al celui care nu se convinge că totul s-a sfârșit în ace mod… Ne putem imagina chipurile lor palide, scăldate de lacrimi… Și întrebarea: cum e posibil să moară Iubirea?

Spre deosebire de discipoli, ele sunt acolo – întrucât au însoțit ultima suflare a Învățătorului lor țintuit pe cruce și apoi pe Iosif din Arimateea în timpul înmormântării lui –; două femei capabile să nu fugă, capabile să reziste, să înfrunte viața așa cum se prezintă ea și să suporte gustul amar al nedreptăților. Și iată-le acolo, în fața mormântului, între durerea și incapacitatea de a se resemna, de a accepta că totul trebuie să se termine mereu așa.

Și dacă facem un efort cu imaginația noastră, în chipul acestor femei putem afla chipurile multor mame și bunici, chipul copiilor și al tinerilor care suportă povara și durerea multor nedreptăți inumane. În ele vedem reflectate chipurile tuturor celor care, mergând prin oraș, simt durerea mizeriei, durerea exploatării și a traficului uman. În ele vedem și chipurile acelora care sunt disprețuiți pentru că sunt emigranți, orfani de patrie, de casă, de familie; chipurile acelora a căror privire dezvăluie singurătate și părăsire pentru că au mâinile prea aspre. Ele reflectă chipul femeilor, al mamelor care plâng văzând cum viața fiilor lor rămâne îngropată sub povara corupției care privează de drepturi și frânge multe năzuințe, sub egoismul cotidian care răstignește și îngroapă speranța multora, sub birocrația paralizantă și sterilă care nu permite ca lucrurile să se schimbe. În durerea lor, ele au chipul tuturor acelora care, mergând prin oraș, văd cum demnitatea este răstignită.

În chipul acestor femei sunt multe chipuri, poate găsim și chipul tău și al meu. Asemenea lor, ne putem simți îmboldiți să mergem, să nu ne resemnăm în fața faptului că toate trebuie să se sfârșească așa. E adevărat, purtăm înlăuntrul nostru o făgăduință și certitudinea fidelității lui Dumnezeu. Dar și chipurile noastre vorbesc despre răni, vorbesc despre atâtea infidelități – ale noastre și ale altora –, vorbesc despre încercări și bătălii pierdute. Inima noastră știe că lucrurile pot fi diferite, însă, aproape că fără să ne dăm seama, ne putem obișnui să conviețuim cu mormântul, să conviețuim cu frustrarea. Mai mult, putem să ajungem să ne convingem că aceasta este legea vieții, anesteziindu-ne cu evadări care nu fac altceva decât să stingă speranța pusă de Dumnezeu în mâinile noastre. Așa sunt, de multe ori, pașii noștri, așa e mersul nostru, ca al acestor femei, un mers între dorința după Dumnezeu și o tristă resemnare. Nu moare numai Învățătorul: cu El moarte speranța noastră.

«Și, iată, a fost un cutremur mare!» (Mt 28,2). Deodată, acele femei au fost zguduite puternic, ceva și cineva a făcut să se cutremure pământul sub picioarele lor. Cineva, încă o dată, a venit în întâmpinarea lor și le-a spus: «Nu vă temeți», însă de data aceasta adăugând: «A înviat după cum a zis!» (Mt 28,6). Și aceasta este vestea pe care, din generație în generație, ne-o dăruiește această Noapte sfântă: Să nu ne temem, fraților, a înviat după cum a zis! Acea viață sfâșiată, distrusă, anihilată pe cruce s-a trezit și zvâcnește din nou de viață (cfr. R. Guardini, Il Signore, Milano 1984, 501). Zvâcnirea de viață a celui Înviat ni se oferă ca dar, ca un cadou, ca orizont. Zvâcnirea de viață a celui Înviat este ceea ce ne-a fost oferit și ceea ce ni se cere și nouă să oferim la rândul nostru ca forță transformatoare, ca ferment al noii umanități. Prin Înviere, Cristos nu doar a dat la o parte piatra de pe mormânt, dar vrea și să facă să se ridice toate barierele care ne închid în pesimismul nostru steril, în lumile noastre conceptuale calculate care ne îndepărtează de viață, în căutările noastre obsedate de siguranță și ambițiile nemăsurate capabile să se joace cu demnitatea celuilalt.

Atunci când Marele Preot, mai marii Sinagogii în complicitate cu romanii au crezut că pot să calculeze totul, când au crezut că ultimul cuvânt era deja spus și că lor le revenea să-l stabilească, Dumnezeu irupe pentru a răsturna toate criteriile și pentru a oferi astfel o nouă posibilitate. Dumnezeu, încă o dată, ne vine în întâmpinare pentru a stabili și a consolida un timp nou, timpul milostivirii. Aceasta este făgăduința rezervată din totdeauna, aceasta este surpriza lui Dumnezeu pentru poporul său fidel: bucură-te, pentru că viața ta ascunde în ea o sămânță a învierii, o ofertă de viață care așteaptă trezirea.

Și iată ce anume ne cheamă această noapte să vestim: zvâcnirea de viață a celui Înviat, Cristos trăiește! Și este ceea ce a schimbat pasul Mariei Magdalena și al celeilalte Marii: este ceea ce le face să pornească din nou în grabă și să alerge pentru a da vestea (cfr Mt 28,8); este ceea ce le face să se întoarcă pe urmele pașilor lor și ale privirii lor; se întorc în oral pentru a se întâlni cu ceilalți.

Așa cum împreună cu ele am intrat în mormânt, tot la fel împreună cu ele vă invit să mergem, să ne întoarcem în oraș, și să revenim pe urma pașilor noștri, a privirilor noastre. Fiecare dintre noi a intrat în propriul mormânt. Vă invit să ieșiți. Să mergem împreună cu ele pentru a da vestea, să mergem… În toate acele locuri unde pare că mormântul a avut ultimul cuvânt și unde pare că moartea a fost unica soluție. Să mergem să vestim, să împărtășim cu ceilalți, să arătăm că e adevărat: Domnul este Viu. Este viu și vrea să învie în multe chipuri care au înmormântat speranța, care au înmormântat visurile, care au înmormântat demnitatea. Și dacă nu suntem capabili să lăsăm ca Duhul Sfânt să ne călăuzească pe acest drum, atunci nu suntem creștini.

Să mergem și să ne lăsăm surprinși de aceste zori de zi diferite, să ne lăsăm surprinși de noutatea pe care numai Cristos o poate da. Să permitem ca tandrețea lui și iubirea lui să ne miște pașii, să permitem ca bătaia inimii sale să transforme slaba noastră zvâcnire de viață.

Autor: Papa Francisc
Traducător: Cristina Grigore
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ARCB.ro
Publicarea în original: 15.04.2017
Publicarea pe acest sit: 16.04.2017
Etichete: ,

Comments are closed