Predica Papei la Vigilia Pascală

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Vigilia Pascală
sâmbătă, 26 martie 2016

«Petru a alergat la mormânt» (Lc 24,12). Ce gânduri treceau prin mintea lui Petru și îi tulburau inima în timp ce alerga la mormânt? Evanghelia ne spune că cei Unsprezece, printre care și Petru, nu le-au crezut pe femei, când acestea le-au vestit Învierea. Dimpotrivă, «cuvintele acelea li s-au părut vorbe goale» (v. 11). De aceea, inima lui Petru era cuprinsă de îndoială și de multe gânduri negative: tristețea provocată de moartea Învățătorului iubit și dezamăgirea de a-l fi renegat de trei ori în timpul Pătimirii.

Există însă un detaliu care marchează schimbarea lui: după ce le-a ascultat pe femei și nu le-a dat crezare, Petru «s-a ridicat» (v. 12). Nu a rămas așezat, gânditor, nu a rămas închis în casă ca ceilalți. Nu s-a lăsat prins în capcana atmosferei sumbre din acele zile, și nici copleșit de îndoielile sale; nu s-a lăsat cuprins de remușcări, de teamă și de bârfe continue care nu servesc la nimic. L-a căutat pe Isus, nu pe sine însuși. A preferat calea întâlnirii și a încrederii și, așa cum era, s-a ridicat și a alergat spre mormânt, de unde apoi s-a întors «plin de uimire» (v. 12). Acesta a fost începutul „învierii” lui Petru, învierea inimii sale. Fără a ceda în fața tristeții și a obscurității, a făcut loc speranței: a lăsat ca lumina lui Dumnezeu să-i pătrundă în inimă, fără a o sufoca.

Și femeile, care ieșiseră dimineață devreme pentru a săvârși o faptă de milostivire, aceea de a duce arome la mormânt, au trăit aceeași experiență. Erau «cuprinse de spaimă, și-au plecat fața spre pământ», dar au fost cutremurate auzind cuvintele îngerilor: «De ce-l căutați pe Cel Viu printre cei morți?» (cfr v. 5).

Și noi, asemenea lui Petru și femeilor, nu putem afla viață rămânând triști și lipsiți de speranță și închiși în noi înșine. Să-i deschidem Domnului mormintele noastre sigilate, pentru ca Isus să intre și să aducă viață; să aducem la El pietrele ranchiunei și pietroaiele trecutului, bolovanii apăsători ai slăbiciunilor și ai căderilor noastre. El dorește să vină și să ne ia de mână, pentru a ne scoate din chin. Însă aceasta este prima piatră care trebuie dată la o parte în această noapte: lipsa de speranță care ne închide în noi înșine. Domnul să ne elibereze de această capcană teribilă, aceea de a fi creștini lipsiți de speranță, care trăiesc ca și cum Domnul nu ar fi înviat, iar centru vieții ar fi problemele noastre.

Vedem și vom continua să vedem probleme în jurul nostru și în noi. Vor fi mereu, însă în această noapte trebuie să luminăm aceste probleme cu lumina Celui Înviat, într-un fel „să le evanghelizăm”. Obscuritatea și temerile nu trebuie să ne distragă ochii sufletului și să pună stăpânire pe inima noastră, ci să ascultăm cuvântul Îngerului: Domnul «nu e aici, a înviat!» (v. 6); El este bucuria noastră cea mai mare, este mereu alături de noi și nu ne va dezamăgi niciodată.

Aceasta este temelia speranței, care nu înseamnă un simplu optimism, și nici o atitudine psihologică ori un îndemn de încurajare. Speranța creștină este un dar pe care ni-l face Dumnezeu, dacă ieșim din noi înșine și ne deschidem către El. Această speranță nu dezamăgește pentru că Duhul Sfânt a fost revărsat în inimile noastre (cfr Rm 5,5). Mângâietorul nu face ca totul să pară frumos, nu elimină răul cu o baghetă magică, ci revarsă în noi forța vieții, care nu înseamnă lipsa problemelor, ci certitudinea de a fi mereu iubiți și iertați de Cristos, care pentru noi a învins păcatul, moartea și teama. Astăzi este sărbătoarea speranței noastre, celebrarea acestei certitudini: nimeni și nimic nu ne va putea despărți vreodată de iubirea sa (cfr Rm 8,39).

Domnul este viu și vrea să fie căutat printre cei vii. După întâlnirea cu El, ne invită pe fiecare să ducem mai departe vestea Învierii, să facem să izvorască și să învie speranța în inimile împovărate de tristețe, în cei care întâmpină dificultăți în a afla lumina vieții. E mare nevoie de asta în ziua de azi. Uitându-ne pe noi înșine, ca niște slujitori ai speranței plini de bucurie, suntem chemați să-l vestim pe Cel înviat prin viața noastră și prin iubire; altfel nu vom fi decât o structură internațională cu un mare număr de adepți și cu reguli bune, dar incapabili să dăruiască speranța de care lumea este atât de însetată.

Cum putem alimenta speranța noastră? Liturgia din această noapte ne oferă un sfat bun. Ne învață să amintim faptele lui Dumnezeu. Lecturile ne-au relatat, de fapt, fidelitatea sa, istoria iubirii sale față de noi. Cuvântul viu al lui Dumnezeu e capabil să ne facă să intrăm și noi în această poveste de iubire, alimentând speranța noastră și stârnind din nou bucuria. Acest lucru ni-l amintește și Evanghelia pe care am ascultat-o: îngerii, pentru a le insufla speranță femeilor, le spun: «Amintiți-vă ce v-a spus [Isus]» (v. 6). Să nu uităm cuvântul său și faptele sale, altfel ne vom pierde speranța; să ne amintim însă de Domnul, de bunătatea sa și de cuvintele sale de viață care ne-au atins; să ni le amintim și să ni le însușim, pentru a fi sentinele ale dimineții care știu să vadă semnele Celui Înviat.

Iubiți frați și surori, Cristos a înviat! Să ne deschidem spre speranță și să pornim la drum; amintirea faptelor și cuvintelor sale să fie o lumină strălucitoare, care să orienteze pașii noștri cu încredere, spre Paștele care nu va avea sfârșit.

Autor: Papa Francisc
Traducător: Cristina Grigore
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ARCB.ro
Publicarea în original: 26.03.2016
Publicarea pe acest sit: 26.03.2016
Etichete: ,

Comments are closed