Predica Papei la Vigilia Pascală

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Vigilia Pascală
sâmbătă, 23 aprilie 2011

Iubiți frați și surori,

Două mari semne caracterizează celebrarea liturgică din Veghea Pascală. Înainte de toate este focul care devine lumină. Lumina lumânării pascale, care în procesiune prin biserica învăluită în întunericul nopții devine un val de lumini, ne vorbește despre Cristos ca adevărat luceafăr al dimineții, care nu apune în veci – despre Cel înviat în care lumina a învins întunericul. Al doilea semn este apa. Ea amintește, pe de o parte, apele Mării Roșii, afundarea și moartea, misterul Crucii. Însă apoi se prezintă ca apă care izvorăște, ca element care dă viață în timpul secetei. Devine astfel imagine a Sacramentului Botezului, care ne face părtași de moartea și învierea lui Isus Cristos.

Totuși, din liturgia Veghii Pascale nu fac parte numai marile semne ale creației, lumina și apa. Caracteristica total esențială a Veghii este faptul că ea ne conduce la o amplă întâlnire cu cuvântul Sfintei Scripturi. Înainte de reforma liturgică erau douăsprezece lecturi veterotestamentare și două neotestamentare. Cele din Noul Testament au rămas. Numărul lecturilor din Vechiul Testament a fost fixat la șapte, dar, în funcție de situațiile locale, poate să fie redus și la trei lecturi. Biserica vrea să ne conducă, printr-o mare vedere panoramică, de-a lungul căii istoriei mântuirii, de la creație prin alegerea și eliberarea Israelului până la mărturiile profetice, cu care toată această istorie se îndreaptă tot mai clar spre Isus Cristos. În tradiția liturgică toate aceste lecturi erau numite profeții. Și atunci când nu sunt direct prevestiri de evenimente viitoare, ele au un caracter profetic, ne arată fundamentul intim și orientarea istoriei. Ele fac în așa fel încât creația și istoria să devină transparente la esențial. Astfel ne iau de mână și ne conduc spre Cristos, ne arată Lumina adevărată.

Drumul pe căile Sfintei Scripturi începe, în Veghea Pascală, cu relatarea creației. Cu aceasta liturgia vrea să ne spună că și relatarea creației este o profeție. Nu este o informație despre desfășurarea exterioară a devenirii cosmosului și a omului. Părinți Bisericii era foarte conștienți de acest lucru. Nu au înțeles această relatare ca povestire despre desfășurarea originilor lucrurilor, ci o trimitere la esențial, la adevăratul principiu și la scopul ființei noastre. Acum, ne putem întreba: dar este într-adevăr importantă în Veghea Pascală să se vorbească și despre creație? Nu s-ar putea începe cu evenimentele în care Dumnezeu îl cheamă pe om, își formează un popor și creează istoria sa cu oamenii de pe pământ? Răspunsul trebuie să fie: nu. A omite creația ar însemna a înțelege greșit însăși istoria lui Dumnezeu cu oamenii, a o diminua, a nu mai vedea adevărata sa ordine de măreție. Raza istoriei pe care Dumnezeu a întemeiat-o ajunge până la origini, până la creație. Mărturisirea noastră de credință începe cu cuvintele: „Cred în Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, Creatorul cerului și al pământului”. Dacă omitem acest prim articol din Crez, întreaga istorie a mântuirii devine prea restrânsă și prea mică. Biserica nu este o asociație oarecare care se ocupă de necesitățile religioase ale oamenilor, ci care are, întocmai, scopul limitat al acestei asociații. Nu, ea îl duce pe om în contact cu Dumnezeu, deci cu principiul oricărui lucru. Pentru aceasta Dumnezeu ne interesează drept Creator, și pentru aceasta avem responsabilitatea față de creație. Responsabilitatea noastră se extinde până la creație, pentru că ea provine de la Creator. Numai pentru că Dumnezeu a creat toate, poate să ne dea viață și să conducă viața noastră. Viața în credința Bisericii nu cuprinde numai un domeniu de senzații și de sentimente și probabil de obligații morale. Ea îl cuprinde o om în întregimea sa, de la începuturile sale și în perspectiva veșniciei. Numai pentru că creația îi aparține lui Dumnezeu, noi putem să ne încredem în El până la capăt. Și numai pentru că El este Creator, poate să ne dea viața pentru veșnicie. Bucuria pentru creație, recunoștința pentru creației și responsabilitatea față de ea merg una împreună cu cealaltă.

Mesajul central al relatării creației se lasă determinat și mai precis. Sfântul Ioan, în primele cuvinte din Evanghelia sa, a rezumat semnificația esențială a acestei relatări într-un unică frază: „La început era Cuvântul”. De fapt, relatarea creației pe care am ascultat-o mai înainte este caracterizată de fraza care apare cu regularitate: „Dumnezeu a spus…”. Lumea este un produs al Cuvântului, al Logosului, cum se exprimă Ioan cu un termen central din limba greacă. „Logos” înseamnă „rațiune”, „sens”, „cuvânt”. Nu este numai rațiune, ci Rațiune creatoare care vorbește și care se comunică pe ea însăși. Este Rațiune care este sens și care creează ea însăși sens. Așadar, relatarea creației ne spune că lumea este un produs al Rațiunii creatoare. Și cu aceasta ea ne spune că la originea tuturor lucrurilor nu era ceea ce este fără rațiune, fără libertate, ci principiul tuturor lucrurilor este Rațiunea creatoare, este iubirea, este libertatea. Aici ne aflăm în fața alternativei ultime care este în joc în disputa dintre credință și necredință: iraționalitatea, absența libertății și întâmplarea sunt principiul a toate, sau rațiunea, libertatea, iubirea sunt principiul ființei? Primatul revine iraționalității sau rațiunii? Aceasta este întrebarea despre care este vorba în ultimă analiză. Ca oameni care credem răspundem cu relatarea creației și cu sfântul Ioan: la origine se află rațiunea. La origine se află libertatea. Pentru aceasta este un lucru bun a fi o persoană umană. Nu este așa că în universul în expansiune, la sfârșit, într-un mic colț oarecare din cosmos s-a format din întâmplare și o oarecare specie de ființă vie, capabilă să raționeze și să încerce să găsească în creație o rațiune sau să o ducă în ea. Dacă omul ar fi numai un astfel de produs întâmplător al evoluției într-un loc oarecare la marginea universului, atunci viața lui ar fi lipsită de sens sau chiar o deranjare a naturii. În schimb nu: Rațiunea este la început, Rațiunea creatoare, divină. Și de vreme ce este Rațiune, ea a creat și libertatea; și de vreme ce se poate folosi în mod necuvenit libertatea, există și ceea ce este potrivnic creației. Pentru aceasta se extinde, ca să spunem așa, o deasă linie întunecată prin structura universului și prin natura omului. Dar în pofida acestei contradicții, creația ca atare rămâne bună, viața rămâne bună, pentru că la origine se află Rațiunea bună, iubirea creatoare a lui Dumnezeu. Pentru aceasta lumea poate fi salvată. Pentru aceasta putem și trebuie să fim de partea rațiunii, a libertății și a iubirii – de partea lui Dumnezeu care ne iubește așa de mult încât El a suferit pentru noi, pentru ca din moartea sa să poată izvorî o viață nouă, definitivă, vindecată.

Relatarea veterotestamentară a creației, pe care am ascultat-o, indică în mod clar această ordine a realităților. Dar ne provoacă să facem încă un pas mai înainte. A structurat procesului creației în cadrul unei săptămâni care merge spre Sâmbătă, având în ea împlinirea sa. Pentru Israel, Sâmbăta era ziua în care toți puteau să participe la odihna lui Dumnezeu, în care omul și animalul, stăpânul și sclavul, cei mari și cei mici erau uniți în libertatea lui Dumnezeu. Astfel Sâmbăta era expresie a alianței dintre Dumnezeu și om și creație. În felul acesta, comuniunea dintre Dumnezeu și om nu apare ca un adaos, instaurat ulterior într-o lume a cărei creare era deja terminată. Alianța, comuniunea dintre Dumnezeu și om, este predispusă în profunzimea creației. Da, alianța este rațiunea intrinsecă a creației așa cum creația este fundamentul exterior al alianței. Dumnezeu a făcut lumea, pentru ca să fie un loc în care El să poată comunica iubirea sa și din care răspunsul de iubire să se întoarcă la El. În fața lui Dumnezeu, inima omului care îi răspunde este mai mare și mai importantă decât întregul imens cosmos material care, desigur, ne lasă să întrevedem ceva din măreția lui Dumnezeu.

La Paște și de la experiența pascală a creștinilor, însă, trebuie acum să facem încă un pas. Sâmbăta este ziua a șaptea a săptămânii. După șase zile, în care omul participă, într-un anumit sens, la lucrarea creației lui Dumnezeu, Sâmbăta este ziua odihnei. Însă în Biserica de la început s-a întâmplat ceva nemaiauzit: în locul Sâmbetei, al zilei a șaptea, intră prima zi. Ca zi a adunării liturgice, ea este ziua întâlnirii cu Dumnezeu prin Isus Cristos, care în prima zi, Duminica, i-a întâlnit pe ai săi ca Înviat după ce ei au găsit gol mormântul. Structura săptămânii este acum răsturnată. Ea nu mai este îndreptată spre ziua a șaptea, pentru a participa în ea la odihna lui Dumnezeu. Ea începe cu prima zi ca zi a întâlnirii cu Cel Înviat. Această întâlnire are loc mereu din nou la celebrarea Euharistiei, în care Domnul intră din nou în mijlocul ucenicilor săi și se dăruiește lor, se lasă, ca să spunem așa, atins de ei, stă la masă cu ei. Această schimbare este un fapt extraordinar, dacă se consideră că Sâmbăta, ziua a șaptea ca zi a întâlnirii cu Dumnezeu, este profund înrădăcinată în Vechiul Testament. Dacă ținem cont de cât de mult cursul de la muncă spre ziua de odihnă corespunde și unei logici naturale, dramatismul acestei cotituri devine și mai evident. Acest proces revoluționar, care a avut loc imediat după începutul dezvoltării Bisericii, este explicabil numai prin faptul că în această zi s-a întâmplat ceva nemaiauzit. În prima zi a săptămânii era ziua a treia după moartea lui Isus. Era ziua în care El se arăta ucenicilor săi drept Cel Înviat. De fapt, această întâlnire avea în sine ceva tulburător. Lumea se schimbase. Cel care murise trăia o viață nouă, care nu mai era amenințată de nici o moarte. Se inaugurase o nouă formă de viață, o nouă dimensiune a creației. În prima zi, conform relatării din Geneză, este ziua în care începe creația. Acum ea a devenit într-un mod nou ziua creației, a devenit ziua noii creații. Noi celebrăm prima zi. Cu asta îl celebrăm pe Dumnezeu, pe Creatorul, și creația sa. Da, cred în Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului. Și îl celebrăm pe Dumnezeul care s-a făcut om, a pătimit, a murit și a fost îngropat și a înviat. Celebrăm victoria definitivă a Creatorului și a creației sale. Celebrăm această zi ca origine și, în același timp, ca țintă a vieții noastre. O celebrăm pentru că acum, grație Celui Înviat, este valabil în mod definitiv că rațiunea este mai puternică decât iraționalitatea, adevărul mai puternic decât minciuna, iubirea mai puternică decât moartea. Celebrăm prima zi, pentru că știm că linia întunecată care străbate creația nu rămâne pentru totdeauna. O celebrăm, pentru că știm că acum este valabil în mod definitiv ceea ce este spus la sfârșitul relatării creației: „Dumnezeu a văzut toate câte le-a făcut, și iată, era foarte bune” (Gen 1,31). Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 23.04.2011
Publicarea pe acest sit: 26.04.2011
Etichete: , ,

Lasă un răspuns