Predica Papei la Vigilia Pascală

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Vigilia Pascală
sâmbătă, 22 martie 2008

Iubiți frați și surori!

În cuvântarea sa rămas bun, Isus a vestit discipolilor moartea și învierea sa iminentă cu o frază misterioasă: „Merg și vin la voi” (In 14,28). Moartea este o plecare. Chiar dacă trupul răposatului mai rămâne – el personal a plecat spre necunoscut și noi nu-l putem urma (cf. In 13,36). Dar în cazul lui Isus există o noutate unică ce schimbă lumea. În moartea noastră plecarea este un lucru definitiv, nu există întoarcere. În schimb Isus spune despre moartea sa: „Merg și vin la voi”. Tocmai plecând el vine. Plecarea sa inaugurează un mod cu totul nou și mai mare al prezenței sale. Cu moartea sa el intră în iubirea Tatălui. Moartea sa este un act de iubire. Însă iubirea este nemuritoare. Pentru aceasta plecarea sa se transformă într-o nouă venire, într-o formă de prezență care ajunge mai mult în profunzime și nu se mai termină. În viața sa pământească Isus, ca noi toți, era legat de condițiile externe ale existenței trupești: de un loc determinat și de un timp determinat. Corporalitatea pune limite existenței noastre. Nu putem fi în același timp în două locuri diferite. Timpul nostru este destinat să se termine. Și între eu și tu există zidul alterității. Desigur, în iubire într-un fel putem intra în existența celuilalt. Totuși rămâne bariera de netrecut a faptului de a fi diferiți. În schimb Isus, care acum prin actul iubirii este total transformat, este liber de aceste bariere și limite. El este în măsură să treacă nu numai prin ușile exterioare închise, așa cum ne relatează Evangheliile (cf. In 20,19). Poate trece prin ușa interioară dintre eu și tu, ușa închisă dintre ieri și astăzi, dintre trecut și ziua de mâine. Atunci când, în ziua intrării sale solemne în Ierusalim, un grup de greci ceruse să-l vadă, Isus a răspuns cu parabola bobului de grâu care, pentru a aduce mult rod, trebuie să treacă prin moarte. Cu aceasta a prezis propriul destin: atunci nu voia să vorbească pur și simplu cu grecul acesta sau acel timp de câteva minute. Prin crucea sa, prin plecarea sa, prin moartea sa asemenea bobului de grâu, va ajunge cu adevărat la greci, așa încât ei să-l poată vedea și atinge în credință. Plecarea sa devine o venire în modul universal al prezenței Celui Înviat, în care el este prezent ieri, astăzi și în veci; în care cuprinde toate timpurile și toate locurile. Acum poate să treacă și de zidul alterității care separă eu-l de tu. Asta s-a întâmplat cu Paul, care descrie procesul convertirii sale și al Botezului său cu cuvintele: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine” (Gal 2,20). Prin venirea Celui Înviat, Paul a obținut o identitate nouă. Eu-l său închis s-a deschis. Acum trăiește în comuniune cu Isus Cristos, în marele eu al credincioșilor care au devenit – așa cum definește el toate acestea – „una în Cristos” (Gal 3,28).

Iubiți prieteni, astfel apare clar că misterioasele cuvinte ale lui Isus în cenacol acum – prin Botez – devin pentru voi prezente din nou. În Botez Domnul intră în viața voastră prin ușa inimii voastre. Noi nu mai stăm unul lângă celălalt sau unul împotriva celuilalt. El străbate toate aceste uși. Aceasta este realitatea Botezului: el, Cel Înviat, vine, vine la voi și unește viața sa cu viața voastră, ținându-vă înăuntrul focului deschis al iubirii sale. Voi deveniți o unitate, da, una cu el, și astfel una între voi. Într-un prim moment acest lucru poate să pară destul de teoretic și puțin realist. Dar cu cât veți trăi mai mult viața ca botezați, cu atât mai mult veți putea experimenta adevărul acestui cuvânt. Persoanele botezate și credincioase nu sunt niciodată cu adevărat străine una pentru cealaltă. Pot să ne separe continente, culturi, structuri sociale sau chiar distanțe istorice. Dar când ne întâlnim, ne cunoaștem pe baza aceluiași Domn, a aceleiași credințe, a aceleiași speranțe, a aceleiași iubiri, care ne formează. Atunci experimentăm că fundamentul vieților noastre este același. Experimentăm că în locul cel mai adânc al interiorului nostru suntem ancorați în aceeași identitate, începând de la aceasta toate diversitățile exterioare, oricât de mari ar putea fi, sunt secundare. Credincioșii nu sunt niciodată total străini unul de celălalt. Suntem în comuniune din cauza identității noastre celei mai profunde: Cristos în noi. Astfel credința este o forță de pace și de reconciliere în lume: este depășită îndepărtarea, în Domnul am devenit apropiați (cf. Ef 2,13).

Această natură intimă a Botezului ca dar al unei identități noi este reprezentată de Biserică în sacrament prin intermediul elementelor sensibile. Elementul fundamental al Botezului este apa; alături de ea, în al doilea rând, este lumina, care în Liturgia din Privegherea Pascală, iese în evidență cu mare eficacitate. Să aruncăm numai o privire asupra acestor două elemente. În capitolul conclusiv al Scrisorii către evrei se găsește o afirmație despre Cristos, în care apa nu apare direct, dar care, datorită legăturii sale cu Vechiul Testament, lasă totuși să transpară misterul apei și semnificația sa simbolică. Acolo se citește: „Dumnezeul păcii a făcut să se întoarcă din morți pe păstorul cel mai al oilor în virtutea sângelui unei alianțe veșnice” (cf. 13,20). În această frază răsună un cuvânt din Cartea profetului Isaia, în care Moise este calificat ca păstorul pe care Domnul l-a scos din apă, din mare (cf. 63,11). Isus apare ca noul Păstor, cel definitiv care duce la împlinire ceea ce a făcut Moise: El ne conduce afară din apele aducătoare de moarte ale mării, afară din apele morții. Putem să ne amintim în acest context că Moise a fost așezat de mama lui într-un coș și depus pe Nil. Apoi, prin providența lui Dumnezeu, a fost scos afară din apă, adus de la moarte la viață, și astfel – salvat el însuși din apele morții – putea să-i conducă pe ceilalți făcându-i să treacă prin mare morții. Isus a coborât pentru noi în apele întunecate ale morții. Dar în virtutea sângelui său, ne spune Scrisoarea către evrei, a fost întors din moarte: iubirea lui s-a unit cu iubirea Tatălui și astfel din profunzimea morții el a putut să urce la viață. Acum ne ridică pe noi din moarte la viața adevărată. Da, este ceea ce se întâmplă la Botez: el ne trage sus spre el, ne atrage în viața adevărată. Ne conduce prin marea adesea așa de întunecată a istoriei, în ale cărei nenorociri și pericole adesea suntem amenințați să ne scufundăm. La Botez ne ia de mână, ne conduce pe calea care trece prin Marea Roșie din acest timp și ne introduce în viața durabilă, în cea adevărată și justă. Să ne ținem strâns de mâna lui! Orice s-ar întâmpla sau orice ne-ar veni în întâmpinare, să nu părăsim mâna lui! Atunci mergem pe calea care conduce la viață.

În al doilea rând există simbolul luminii și al focului. Grigore de Tours relatează despre un obicei care s-a păstrat îndelung pe ici pe acolo de a lua pentru celebrarea Privegherii Pascale focul nou prin intermediul unui cristal direct de la soare: se primea, pentru a spune așa, lumină și foc din nou din cer pentru a aprinde apoi de la ele toate luminile și focurile anului. Acesta este un simbol a ceea ce celebrăm în Privegherea Pascală. Cu radicalitatea iubirii sale, în care inima lui Dumnezeu și inima omului s-au atins, Isus Cristos a luat cu adevărat lumina din cer și a adus-o pe pământ – lumina adevărului și focul iubirii care transformă ființa omului. El a adus lumina și acum știm cine este Dumnezeu și cum este Dumnezeu. Astfel știm și cum sunt lucrurile în privința omului; ce suntem noi și pentru ce scop existăm. A fi botezați înseamnă că focul acestei lumini este coborât jos în interiorul nostru. Pentru aceasta, în Biserica antică Botezul era numit și sacramentul iluminării: lumina lui Dumnezeu intră în noi; astfel devenim noi înșine fii ai luminii. Această lumină a adevărului care ne arată calea, să nu o lăsăm să se stingă. Să o ocrotim împotriva tuturor puterilor care vor să o stingă pentru a ne aruncă din nou în întunericul despre Dumnezeu și despre noi înșine. Întunericul, din când în când, poate să pară comod. Pot să mă ascund și să-mi petrec viața dormind. Însă noi nu suntem chemați la întuneric, ci la lumină. În promisiunile boteziale aprindem, ca să spunem așa, din nou an după an această lumină: da, cred că lumea și viața mea nu provin din întâmplare, ci din rațiunea veșnică și din iubirea veșnică, sunt create de Dumnezeu cel atotputernic. Da, cred că în Isus Cristos, în întruparea sa, în crucea și învierea sa s-a manifestat chipul lui Dumnezeu; că în el Dumnezeu este prezent în mijlocul nostru, ne unește și ne conduce spre ținta noastră, spre Iubirea veșnică. Da, cred că Duhul Sfânt ne dăruiește cuvântul adevărului și luminează inima noastră; cred că în comuniunea Bisericii devenim cu toții un singur trup cu Domnul și astfel mergem în întâmpinarea învierii și vieții veșnice. Domnul ne-a dăruit lumina adevărului. Această lumină este în același timp și foc, forță din partea lui Dumnezeu, o forță care nu distruge, ci vrea să transforme inimile noastre, pentru ca noi să devenim într-adevăr oameni ai lui Dumnezeu și pentru ca pacea lui să devină activă în lumea aceasta.

În Biserica antică era obiceiul ca episcopul sau preotul după omilie să-i îndemne pe credincioși exclamând: „Conversi ad Dominum” – acum îndreptați-vă către Domnul. Asta însemna înainte de toate ca ei să se îndrepte spre Este – direcția răsăritului soarelui ca semn al lui Cristos care se întoarce, căruia îi ieșim în întâmpinare în celebrarea Euharistiei. Acolo unde, din diferite motive, acest lucru nu era posibil, ei în orice caz se îndreptau către imaginea lui Cristos în absidă sau către Cruce, pentru a se îndrepta interior către Domnul. Pentru că, în definitiv, era vorba de acest fapt interior: despre conversio, despre îndreptarea sufletului nostru către Isus Cristos și astfel către Dumnezeul cel viu, către lumina adevărată. Era legată de aceasta apoi cealaltă exclamație care și astăzi, înainte de Canon, este adresată comunității credincioase: „Sursum corda” – sus inimile, să ieșim afară din toate încurcăturile grijilor noastre, ale dorințelor noastre, ale neliniștilor noastre, ale distragerii noastre – sus inimile voastre, interiorul vostru! În ambele exclamații suntem îndemnați într-un fel la o reînnoire a Botezului nostru: Conversi ad Dominum – mereu din nou trebuie să ne întoarcem de la direcțiile greșite, în care ne mișcăm așa de des cu gândul și acțiunea noastră. Mereu din nou trebuie să ne îndreptăm către el, care este calea, adevărul și viața. Mereu din nou trebuie să devenim niște „convertiți”, îndreptați cu toată viața noastră către Domnul. Și mereu din nou trebuie să lăsăm ca inima noastră să fie luată de forța de gravitate, care o trage în jos și să o ridice interior în sus: în adevăr și iubire. La această oră să-i mulțumim Domnului pentru că în virtutea forței cuvântului său și a sfintelor sacramente el ne orientează în direcția corectă și atrage spre sus inima noastră. Și să-l rugăm astfel: da, Doamne, fă să devenim persoane pascale, bărbați și femei ai luminii, plini de focul iubirii tale. Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 22.03.2008
Publicarea pe acest sit: 22.03.2008
Etichete: , ,

Lasă un răspuns