Predica Papei la Vigilia Pascală

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Vigilia Pascală
Bazilica San Pietro, 7 aprilie 2007

Dragi frați și surori,

Din timpurile cele mai vechi liturgia zilei de Paști începe cu aceste cuvinte: „Resurrexi et adhuc tecum sum” – Am înviat și sunt întotdeauna cu tine; ai pus mâna ta asupra mea. Liturgia vede aici primele cuvinte ale Fiului adresate Tatălui după înviere, după întoarcerea din noaptea morții în lumea celor vii. Mâna Tatălui l-a sprijinit și în această noapte și astfel El a putut să se ridice, să învie.

Cuvintele sunt luate din Psalmul 138 și aici au avut inițial o semnificație diferită. Acest psalm este un cântec de uimire pentru atotputernicia și omniprezența lui Dumnezeu, un cântec de încredere în acel Dumnezeu care nu ne lasă niciodată să cădem din mâinile Sale. Și mâinile Sale sunt mâini bune. Rugătorul își imaginează o călătorie prin toate dimensiunile universului – ce i se va întâmpla? „Dacă mă urc la cer, tu ești acolo, dacă m-aș coborî în împărăția morților, tu ești de față. Dacă aș lua aripile aurorei și m-aș opri dincolo de mare, și acolo mă călăuzește mâna ta și dreapta ta m-ar ține. Dacă aș spune: ‘Cel puțin întunericul să mă acopere…’ dar nici întunericul nu-i întuneric pentru tine, întunericul pentru tine este ca lumina” (Psalm 138/139, 8-12).

În ziua de Paști Biserica ne spune: Isus Cristos a săvârșit pentru noi această călătorie prin dimensiunile universului. În Scrisoarea către Efeseni citim că El a coborât în regiunile cele mai joase ale pământului și că Cel care a coborât este același care s-a și urcat deasupra tuturor cerurilor pentru a umple universul (cf 4,9). Astfel, viziunea psalmului a devenit realitate. În obscuritatea de nepătruns a morții, el a intrat ca lumină – noaptea a devenit luminoasă ca ziua și întunericul a devenit lumină. De aceea, Biserica poate considera pe bună dreptate cuvântul de mulțumire și de încredere drept cuvânt al Celui înviat adresat Tatălui: „Da, am făcut călătoria până în adâncurile extreme ale pământului, în abisul morții și am dus lumina; și acum am înviat și sunt ținut pentru totdeauna în mâinile Tale”. Dar cuvântul Celui Înviat către Tatăl a devenit și un cuvânt pe care Domnul îl adresează nouă: „Am înviat și acum sunt întotdeauna cu tine”, spune fiecăruia dintre noi. Mâna Mea te sprijină. Oriunde ai cădea, vei cădea în mâinile Mele. Sunt prezent chiar și la ușa morții. Unde nimeni nu te mai poate însoți și unde nu poți duce nimic, acolo te aștept Eu și pentru tine prefac întunericul în lumină.

Aceste cuvinte ale psalmului, citite ca dialog al Celui înviat cu noi, este în același timp o explicație a ceea ce se întâmplă la Botez. Botezul, în fapt, este mai mult decât o spălare, o purificare. Este mai mult decât o intrare într-o comunitate. Este o nouă naștere. Un nou început al vieții. Pasajul din Scrisoarea către Romani pe care l-am ascultat mai înainte spune prin cuvinte misterioase că în Botez am fost „altoiți” în asemănarea cu moartea lui Cristos. În Botez ne dăruim lui Cristos – El ne asumă în sine, pentru ca apoi noi să nu mai trăim pentru noi înșine, ci grație Lui, cu El și în El; pentru ca să trăim cu El și astfel pentru alții. În Botez ne lepădăm de noi înșine, depunem viața noastră în mâinile Sale, astfel încât să putem spune cu Sf. Paul: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine”. Dacă ne dăruim în acest mod, acceptând un fel de moarte a eului nostru, atunci acest lucru înseamnă și că granița dintre moarte și viață devine permeabilă. Dincoace precum și dincolo de moarte, suntem cu Cristos și de aceea, din acel moment înainte, moartea nu mai este o adevărată limită. Paul ne-o spune în mod foarte clar în Scrisoarea către Filipeni: „Pentru mine a trăi este Cristos, iar a muri este un câștig. Dar dacă a trăi în trup îmi este de folos pentru lucrare, nu știu ce să aleg. Sunt constrâns de acestea două: am dorința să mă despart de viața aceasta și să fiu cu Cristos, și aceasta ar fi cu mult mai bine. Însă este mai de folos pentru voi să rămân în trup” (cf 1,21ș.u.). Dincoace și dincolo de granița morții, el este cu Cristos – nu mai există o reală diferență. Da, este adevărat: „În urmă și în față tu mă înconjori. Întotdeauna sunt în mâinile tale”. Romanilor, Paul le-a scris: „Nimeni… nu trăiește pentru sine și nimeni nu moare pentru sine… fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem” (Romani 14,7ș.u.).

Dragi candidați la Botez, aceasta este noutatea Botezului: viața noastră îi aparține lui Cristos, nu ne mai aparține nouă. Dar tocmai de aceea nu suntem singuri nici chiar în moarte, ci suntem cu El care trăiește întotdeauna. În Botez, împreună cu Cristos, am făcut deja călătoria cosmică până în adâncurile morții. Însoțiți de El, mai mult, primiți de El în iubirea Sa, suntem liberi de teamă. El ne învăluie și ne duce, oriunde am merge, El care este Viața însăși.

Să revenim încă o dată la noaptea din Sâmbăta Sfântă. În Crez, mărturisim cu privire la drumul lui Cristos: „a coborât în iad”. Ce s-a întâmplat atunci? Pentru că nu cunoaștem lumea morții, putem să ne imaginăm acest proces de depășire a morții numai prin imagini care rămân întotdeauna puțin potrivite. Cu toată insuficiența lor, totuși, ele ne ajută să înțelegem ceva din mister. Liturgia aplică la coborârea lui Isus în noaptea morții cuvintele Psalmului 23/24: „Ridicați, căpetenii, porțile voastre și vă ridicați porțile cele veșnice” (v.7). Poarta morții este închisă, nimeni nu se poate întoarce de acolo. Nu există o cheie pentru această poartă de fier. Cristos, însă, are cheia. Crucea Sa deschide larg porțile morții, porțile fără ieșire. Ele nu mai sunt acum de netrecut. Crucea Sa, radicalitatea iubirii Sale este cheia care deschide această poartă. Iubirea Aceluia care, fiind Dumnezeu, s-a făcut om ca să poată muri – această iubire are forța de a deschide poarta. Această iubire este mai puternică decât moartea. Icoanele pascale ale Bisericii orientale arată cum Cristos intră în lumea morților. Veșmântul Său este lumină, pentru că Dumnezeu e lumină. „Noaptea este clară ca ziua, tenebrele sunt ca lumina” (cf Psalm 138/139,12). Isus care intră în lumea morților poartă stigmatele: rănile Sale, pătimirile Sale au devenit putere, sunt iubirea care învinge moartea. El îl întâlnește pe Adam și pe toți oamenii care așteaptă în noaptea morții. La vederea lor parcă auzim rugăciunea lui Iona: „Din adâncul împărăției morților am strigat și tu ai ascultat glasul meu” (Iona 2,3). Fiul lui Dumnezeu în întrupare s-a făcut una cu ființa umană, cu Adam. Dar numai în acel moment, în care împlinește actul extrem al iubirii coborând în noaptea morții, El duce la împlinire drumul întrupării. Prin intermediul morții Sale El îl ia de mână pe Adam, pe toți oamenii în așteptare și îi duce la lumină.

Acum, însă, ne putem întreba: Dar ce înseamnă această imagine? Ce noutate s-a întâmplat cu adevărat acolo prin intermediul lui Cristos? Sufletul omului, întocmai, este prin sine nemuritor încă de la creație – ce noutate a adus Cristos? Da, sufletul este nemuritor, pentru că omul în mod unic stă în memoria și în iubirea lui Dumnezeu, chiar și după căderea lui. Dar puterile lui nu îi sunt îndeajuns ca să se poată înălța până la Dumnezeu. Nu avem aripi care să ne poată duce până la o astfel de înălțime. Și totuși, nimic altceva nu îl poate îndestula pe om în veci decât să fie cu Dumnezeu. O eternitate fără această unire cu Dumnezeu ar fi o osândă. Omul nu reușește să ajungă în înalt, dar tânjește după înalt: „Dintru adâncuri strig către tine…” Numai Cristos cel înviat ne poate duce sus până la unirea cu Dumnezeu, până acolo unde puterile noastre nu pot ajunge. El ia cu adevărat oaia rătăcită pe umerii Săi și o duce acasă. Ținându-ne strâns de Trupul Său noi trăim, și în comuniune cu Trupul Său ajungem până la inima lui Dumnezeu. Și numai în acest fel este învinsă moartea, suntem liberi și viața noastră este speranță.

Aceasta este bucuria Vigiliei pascale: suntem liberi. Prin învierea lui Isus iubirea s-a dovedit mai tare decât moartea, mai puternică decât răul. Iubirea l-a făcut să coboare și este în același timp forța cu care El urcă, forța prin intermediul căreia ne duce cu Sine. Uniți cu iubirea Sa, purtați pe aripile iubirii, ca persoane care iubesc să coborâm împreună cu El în tenebrele lumii, știind că tocmai în acest fel urcăm împreună cu El. Să ne rugăm așadar în această noapte: Doamne, arată și astăzi că iubirea este mai tare decât ura, că este mai tare decât moartea. Coboară și în nopțile și în abisurile timpului nostru modern și ia-i de mână pe cei care așteaptă. Du-i la lumină! Fii cu mine și în nopțile mele întunecate și condu-mă afară! Ajută-mă, ajută-mă să cobor împreună cu tine în întunericul celor care sunt în așteptare, care strigă dintru adâncuri către tine! Ajută-ne să ducem lumina ta! Ajută-ne să ajungem la „da”-ul iubirii care ne face să coborâm și chiar în acest fel să urcăm împreună cu tine! Aleluia. Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: Radio Vatican
Copyright: Libreria Editrice Vaticana
Publicarea în original: 07.04.2007
Publicarea pe acest sit: 07.04.2007
Etichete: , ,

Lasă un răspuns