Predica Papei la vesperele cu studenţii Universităţilor Pontificale din Roma

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la celebrarea vesperelor cu studenții de la
Universitățile Pontificale din Roma
pentru începutul anului academic
vineri, 4 noiembrie 2011

Venerați Frați,
Iubiți frați și surori!

Este o bucurie pentru mine să celebrez aceste vespere cu voi, care formați marea comunitate a Universităților Pontificale romane. Îl salut pe cardinalul Zenon Grocholewski mulțumindu-i pentru cuvintele amabile pe care mi le-a adresat și mai ales pentru slujirea pe care o desfășoară ca prefect al Congregației pentru Educația Catolică, ajutat de Secretar și de ceilalți colaboratori. Lor și tuturor Rectorilor, Profesorilor și studenților adresez salutul meu cel mai cordial.

În urmă cu șaptezeci de ani Venerabilul Pius al XII-lea, cu Motu proprio Cum nobis [cf. AAS 33 (1941), 479-481] instituia Opera Pontificală pentru Vocațiile Sacerdotale, cu scopurile de a promova vocațiile preoțești, de a răspândi cunoașterea demnității și a necesității slujirii primite prin hirotonire și de a încuraja rugăciunea credincioșilor pentru a obține de la Domnul preoți numeroși și demni. Cu ocazia acestei aniversări, în seara aceasta aș vrea să vă propun câteva reflecții tocmai despre slujirea sacerdotală. Motu proprio Cum nobis a reprezentat începutul unei vaste mișcări de inițiative de rugăciune și de activități pastorale. A fost un răspuns clar și generos la apelul Domnului: „Secerișul este mare, dar lucrătorii sunt puțini. Rugați, așadar, pe stăpânul secerișului să trimită lucrători în secerișul său” (Mt 9,37). După demararea Operei Pontificale, altele s-au dezvoltat peste tot. Între acestea aș vrea să amintesc „Serra International„, întemeiat de câțiva întreprinzători din Statele Unite și care este dedicat Părintelui Junípero Serra, frate franciscan spaniol, cu scopul de a încuraja și a susține vocațiile la preoție și de a asista pe seminariști din punct de vedere economic. Membrilor de la Serra, care amintesc a 60-a aniversare a recunoașterii Sfântului Scaun, adresez un gând cordial. Opera Pontificală pentru Vocațiile Sacerdotale a fost instituită în comemorarea liturgică a sfântului Carol Borromeu, venerat ocrotitor al Seminariilor. Lui îi cerem și în această celebrare să mijlocească pentru trezirea, buna formare și creșterea vocațiilor la preoție.

Și Cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am ascultat în textul din Prima Scrisoare a lui Petru invită să medităm asupra misiunii Păstorilor în comunitatea creștină. Încă de la începuturile Bisericii a fost evidentă importanța conferită conducătorilor primelor comunități, stabiliți de Apostoli pentru a vesti Cuvântul lui Dumnezeu prin predicare și pentru a celebra jertfa lui Cristos, Euharistia. Petru adresează o încurajare pasionată: „Așadar, pe prezbiterii care sunt între voi, eu, care sunt prezbiter ca și ei și martor al suferințelor lui Cristos și părtaș al gloriei care se va arăta” (1Pt 5,1). Sfântul Petru adresează acest apel în virtutea relației sale personale cu Cristos, culminată în evenimentele dramatice ale pătimirii și în experiența întâlnirii cu El înviat din morți. În afară de asta, Petru face apel la solidaritatea Păstorilor în slujire, subliniind apartenența sa și a lor la unicul ordin apostolic: de fapt el spune că este „prezbiter ca și ei”, termenul grec este sumpresbyteros. A paște turma lui Cristos este vocație și misiune comună lor și îi face deosebit de legați între ei, pentru că sunt uniți cu Cristos cu o legătură specială. De fapt, Domnul Isus s-a asemănat de mai mult ori pe Sine însuși cu un păstor grijuliu, atent față de fiecare dintre oile sale. A spus despre sine: „Eu sunt Păstorul cel Bun” (In 10,11). Și sfântul Toma de Aquino comentează: „Deșii conducătorii Bisericii sunt cu toții păstori, totuși spune că el este păstor în mod singular: „Eu sunt păstorul cel bun”, cu scopul de a introduce cu dulceață virtutea carității. De fapt nu se poate fi bun păstor decât devenind una cu Cristos și cu membrii săi prin caritate. Caritatea este prima obligație a bunului păstor” – așa afirmă sfântul Toma de Aquino în Comentariul său la Evanghelia sfântului Ioan (Expunere despre Ioan, cap. 10, lect. 3).

Este marea viziune pe care o are apostolul Petru despre chemarea la slujirea de conducător al comunității, concepută în continuitate cu alegerea singulară primită de cei doisprezece. Vocația apostolică trăiește grație raportului personal cu Cristos, alimentat de rugăciunea asiduă și animat de pasiunea de a comunica mesajul primit și însăși experiența de credință a Apostolilor. Isus i-a chemat pe cei doisprezece pentru ca să fie cu El și pentru a-i trimite să predice mesajul său (cf. Mc 3,14). Există câteva condiții pentru ca să existe o consonanță crescândă cu Cristos în viața preotului. Aș vrea să subliniez trei condiții care reies din lectura pe care am ascultat-o: aspirația de a colabora cu Isus la răspândirea Împărăției lui Dumnezeu, gratuitatea angajării pastorale și atitudinea de slujire.

Înainte de toate, în chemarea la slujirea sacerdotală există întâlnirea cu Isus și faptul de a fi fascinați, uimiți de cuvintele sale, de gesturile sale, de însăși persoana sa. Este faptul de a fi deosebit, în mijlocul atâtor glasuri, glasul lui, răspunzând asemenea lui Petru „Tu ai cuvintele vieții veșnice și noi am crezut și am cunoscut că tu ești Sfântul lui Dumnezeu” (In 6,68-69). Este ca și cum ar fi fost atinși de iradierea Binelui și a Iubirii care provine din El, ca și cum s-ar fi simțit învăluiți și părtași până acolo încât să dorească să rămână cu El asemenea celor doi discipoli din Emaus – „rămâi cu noi căci se face seară” (In 24,29) și să ducă lumii vestea Evangheliei. Dumnezeu Tatăl l-a trimis pe Fiul veșnic în lume pentru a realiza planul său de mântuire. Cristos Isus a constituit Biserica pentru ca să se extindă în timp efectele binefăcătoare ale răscumpărării. Vocația preoților își are rădăcina în această acțiune a Tatălui realizată în Cristos, prin Duhul Sfânt. Așadar slujitorul Evangheliei este cel care se lasă prins de Cristos, care știe „să rămână” cu El, care intră în sintonie, în prietenie intimă, cu El, pentru ca totul să se împlinească „așa cum vrea Dumnezeu” (1Pt 5,2), după voința sa de iubire, cu mare libertate interioară și cu profundă bucurie a inimii.

În al doilea rând, sunt chemați să fie administratori ai Tainelor lui Dumnezeu „nu pentru un câștig necinstit, ci din iubire”, spune sfântul Petru în lectura de la aceste vespere (ibidem). Nu trebuie uitat niciodată că se intră în preoție prin intermediul Sacramentului, al Hirotonirii, și asta înseamnă întocmai a se deschide la acțiunea lui Dumnezeu alegând zilnic să se dăruiască pe ei înșiși pentru El și pentru frați, conform zicerii evanghelice: „Gratuit ați primit, gratuit să dați” (Mt 10,8). Chemarea Domnului la slujire nu este rod al meritelor deosebite, ci este dar care trebuie primit și căruia trebuie să i se corespundă dedicându-se nu unui proiect propriu, ci proiectului lui Dumnezeu, în mod generos și dezinteresat, pentru ca El să dispună de noi după voința sa, chiar dacă asta ar putea să nu corespundă dorințelor noastre de autorealizare. A iubi împreună cu Acela care ne-a iubit cel dintâi și s-a dat în întregime pe sine însuși. Este faptul de a fi disponibili să se lase implicați în actul său de iubire deplin și total față de Tatăl și față de fiecare om consumat pe Calvar. Niciodată nu trebuie uitat – ca preoți – că unica urcare legitimă spre slujirea de Păstor nu este aceea a succesului, ci aceea a Crucii.

În această logică a fi preoți înseamnă a fi slujitori și cu aspectul exemplar al vieții. „Faceți-vă exemple pentru turmă” este invitația apostolului Petru (1Pt 5,3). Preoții sunt împărțitorii mijloacelor de mântuire, ai sacramentelor, în special ai Euharistiei și ai Pocăinței, nu dispun de ele după propria plăcere, ci sunt umili servitori ai lor pentru binele poporului lui Dumnezeu. Așadar este o viață marcată profund de această slujire: de îngrijirea atentă a turmei, de celebrarea fidelă a liturgiei și de grija promptă față de toți frații, în special cei mai săraci și nevoiași. În trăirea acestei „carități pastorale” după modelul lui Cristos și cu Cristos, în orice loc cheamă Domnul, fiecare preot va putea să se realizeze pe deplin pe sine însuși și propria vocație.

Iubiți frați și surori, am oferit câteva reflecții despre slujirea sacerdotală. Dar și persoanele consacrate și laicii, mă gândesc îndeosebi la numeroasele călugărițe și laice care studiază în Universitățile Ecleziastice din Roma, precum și cei care prestează slujirea lor ca profesori sau ca personal în aceste Atenee, vor putea găsi elemente utile pentru a trăi mai intens perioada pe care o petrec în Cetatea Eternă. De fapt, este important pentru toți să învețe tot mai mult „să rămână” cu Domnul, zilnic, în întâlnirea personală cu El pentru a se lăsa fascinați și prinși de iubirea lui și să fie vestitori ai Evangheliei sale; este important a căuta să urmeze în viață, cu generozitate, nu un proiect propriu, ci pe cel pe care Dumnezeu îl are cu fiecare, conformând propria voință cu aceea a Domnului; este important să se pregătească, și printr-un studiu serios și angajat, ca să slujească poporul lui Dumnezeu în îndatoririle care vor fi încredințate.

Dragi prieteni, trăiți bine, în comuniune intimă cu Domnul, acest timp de formare: este un dar prețios pe care Dumnezeu vi-l oferă, în special aici la Roma unde se respiră, în mod cu totul singular, catolicitatea Bisericii. Sfântul Carol Borromeu să dobândească harul fidelității tuturor celor care frecventează Facultățile ecleziastice romane. Vouă tuturor, prin mijlocirea Fecioarei Maria, Sedes sapientiae, Domnul să vă dea un an academic profitabil. Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 04.11.2011
Publicarea pe acest sit: 08.11.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns