Predica Papei la Vesperele celebrate în Catedrala din Asuncion

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Vesperele celebrate în Catedrala din Asuncion
sâmbătă, 11 iulie 2015

Ce frumos este să ne rugăm toți împreună Vesperele! Cum să nu visăm o Biserică ce reflectă și repetă armonia glasurilor și a cântului în viața zilnică? Și facem asta în această catedrală, care de atâtea ori a trebuit să reînceapă din nou; această catedrală este semn al Bisericii și al fiecăruia dintre noi: uneori furtunile din afară și dinăuntru ne obligă să dărâmăm ceea ce am construit și să începem din nou, dar mereu cu speranța pusă în Dumnezeu; și dacă privim acest edificiu, fără îndoială că nu i-a dezamăgit pe paraguaieni, pentru că Dumnezeu nu dezamăgește niciodată și pentru această îl lăudăm cu recunoștință.

Rugăciunea liturgică, cu structura sa și forma sa ritmată, vrea să exprime întreaga Biserică, mireasa lui Cristos, care încearcă să se conformeze Domnului său. Fiecare dintre noi în rugăciunea noastră vrem să devenim mai asemănători lui Isus.

Rugăciunea face să iasă în evidență ceea ce trăim sau ceea ce ar trebui să trăim în viața zilnică, măcar rugăciunea care nu vrea să fie alienantă sau numai decorativă. Rugăciunea ne dă impuls pentru a pune în acțiune sau a ne verifica în ceea ce recitam în psalmi: noi suntem mâinile lui Dumnezeu care „înalță din cenușă pe cel sărac” (Ps 112 [113],7) și noi suntem cei care lucrăm pentru ca tristețea sterilității să se transforme în bucuria terenului fertil. Noi care cântăm că „prețioasă este în ochii Domnului moartea credincioșilor săi” (Ps 116,15), suntem cei care luptăm, ne străduim, apărăm valoarea fiecărei vieții umane, de la zămislire până când anii sunt mulți și forța puțină. Rugăciunea este reflexul iubirii pe care o simțim față de Dumnezeu, față de alții, față de lumea creată; porunca iubirii este cea mai bună configurare cu Isus a discipolului misionar. A fi alipiți de Isus dă profunzime vocației creștine, care, implicată în modul de „a face” al lui Isus – care este mult mai mult decât activitățile -, încearcă să se asemene Lui în tot ceea ce săvârșește. Frumusețea comunității ecleziale se naște din adeziunea fiecăruia dintre membrii săi la persoana lui Isus, formând un „ansamblu vocațional” în bogăția varietății armonioase.

Antifonurile de la cântările evanghelice din acest sfârșit de săptămână ne amintesc trimiterea celor doisprezece din partea lui Isus. Mereu este bine a crește în această conștiință a muncii apostolice în comuniune. Este frumos a vă vedea colaborând pastoral, mereu pornind de la natura și de la funcția eclezială a fiecărei vocații și a fiecărei carisme. Doresc să vă îndemn pe voi toți, preoți, călugări și călugărițe, laici și seminariști, episcopi, să vă angajați în această colaborare eclezială, în special în jurul planurilor pastorale ale diecezelor și al misiunii continentale, cooperând cu toată disponibilitatea voastră la binele comun. Dacă diviziunea dintre noi provoacă sterilitate (cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 98-101), nu există îndoială că din comuniune și din armonie se naște rodnicia, pentru că sunt profund consonante cu Duhul Sfânt.

Toți avem limite, nimeni nu poate să-l reproducă pe Isus Cristos în totalitatea sa și deși fiecare vocație se configurează îndeosebi cu câteva raze ale vieții și ale operei lui Isus, există unele comune și la care nu se poate renunța. Tocmai l-am lăudat pe Domnul pentru că „n-a considerat un privilegiu faptul de a fi ca Dumnezeu” (Fil 2,6), și aceasta este o caracteristică a fiecărei vocații creștine, „n-a considerat un privilegiu faptul de a fi ca Dumnezeu”: cine este chemat de Dumnezeu nu se laudă, nu merge în căutarea de recunoașteri și nici de aplauze efemere, nu simte că a urcat în categorie și nu-i tratează pe ceilalți care și cum ar fi pe un piedestal.

Primatul lui Cristos este descris clar în liturgie de Scrisoarea către Evrei; noi tocmai am citit aproape finalul acestei scrisori: „Să devenim desăvârșiți ca păstorul cel mare al oilor” (cf. 13,20-21) și acest lucru comportă a recunoaște că fiecare consacrat se configurează Celui care în viața sa pământească, printre „rugăciuni și cereri, cu strigăte puternice și lacrimi” (Evr 5,7) a ajuns la desăvârșire când a învățat, suferind, ce anume însemna a asculta; și acest lucru face parte din chemare.

Să terminăm de recitat Vesperele noastre. Clopotnița acestei catedrale a fost refăcută de mai multe ori; sunetul clopotelor precede și însoțește în multe ocazii rugăciunea noastră liturgică: făcuți noi de Dumnezeu de fiecare dată când ne rugăm, trainici ca o clopotniță, bucuroși de a predica minunățiile lui Dumnezeu, să împărtășim Magnificat-ul și să-l lăsăm pe Domnul să facă – El să facă – prin viața noastră consacrată, mari lucruri în Paraguay.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 11.07.2015
Publicarea pe acest sit: 12.07.2015
Etichete: , ,

Lasă un răspuns