Predica Papei la Vesperele celebrate cu preoţii, persoanele consacrate şi seminariştii

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Vesperele celebrate cu preoții,
persoanele consacrate și seminariștii
Catedrala din Havana,
duminică, 20 septembrie 2015

Ne-am adunat în această catedrală istorică din La Habana pentru a cânta cu psalmi fidelitatea lui Dumnezeu față de poporul său și a-i mulțumi pentru prezența sa și milostivirea sa infinită. Fidelitate și milostivire făcute amintire nu numai în zidurile acestei case, ci și în unii care au „păr alb”, o amintire vie, actualizată, a faptului că „infinită este milostivirea sa și fidelitatea sa dăinuie în veci”. Fraților, să-i mulțumim împreună Domnului!

Mulțumim pentru prezența Duhului cu bogăția diferitelor carisme în fețele atâtor misionari care au venit în aceste ținuturi, devenind cubanezi printre cubanezi, semn al milostivirii veșnice a Domnului.

Evanghelia ni-l prezintă pe Isus în dialog cu Tatăl, ne pune în centrul intimității dintre Tatăl și Fiul devenită rugăciune. Când se apropia ceasul său, Isus s-a rugat Tatălui pentru discipolii săi, pentru cei care erau cu El și pentru cei care aveau să vină (cf. In 17,20). Ne face să ne gândim faptul că, în ora sa crucială, Isus pune în rugăciunea sa viața discipolilor săi, viața noastră. Și îi cere Tatălui ca să-i mențină în unitate și în bucurie. Isus cunoștea bine inima discipolilor săi, cunoaște bine inima noastră. De aceea se roagă, îi cere Tatălui să nu-i cuprindă o conștiință care tinde să se izoleze, să se refugieze în propriile certitudini, siguranțe, în propriile spații, să se dezintereseze de viața celorlalți, închizându-se în mici „ferme familiale”, care strică fața multiformă a Bisericii. Situații care ajung în tristețea individualistă, într-o tristețe care puțin câte puțin lasă spațiu resentimentului, plângerii continue, monotoniei; „aceasta nu este dorința lui Dumnezeu pentru noi; aceasta nu este viața în Duh” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 2) la care El v-a chemat, la care ne-a chemat. Pentru aceasta Isus se roagă, cere ca tristețea și izolarea să nu prevaleze în inima noastră. Și noi vrem să facem același lucru, vrem să ne unim cu rugăciunea lui Isus, cu cuvintele sale pentru a spune împreună: „Tată, păstrează-i în numele tău… pentru ca să fie una, ca și noi” (In 17,11) „și bucuria voastră să fie deplină” (In 15,11).

Isus se roagă și ne invită să ne rugăm deoarece știe că există lucruri pe care le putem primi numai ca dar, lucruri pe care le putem trăi numai ca un cadou. Unitatea este un har pe care ni-l poate da numai Duhul Sfânt, nouă ne revine să-l cerem și să punem la dispoziție ceea ce este mai bun în noi înșine pentru a fi transformați de acest dar.

Este frecvent a confunda unitatea cu uniformitatea, cu un a face, a auzi și a spune toți aceleași lucruri. Asta nu e unitate, ci omogenitate. Asta înseamnă a ucide viața Duhului, a ucide carismele pe care El le-a distribuit pentru binele poporului său. Unitatea se vede amenințată ori de câte ori vrem să-i facem pe alții după chipul și asemănarea noastră. Pentru aceasta unitatea este un dar, nu este ceva care se poate impune cu forța sau prin decret. Sunt bucuros să vă văd aici, bărbați și femei din diferite generații, contexte, experiențe de viață diferite, uniți pentru rugăciunea în comun. Să-i cerem lui Dumnezeu ca să facă să crească în noi dorința de proximitate. Să putem fi aproapele, să fim apropiați, cu diferențele, înclinările, stilurile noastre, însă apropiați. Cu discuțiile noastre, „certurile” noastre, vorbind față în față și nu pe la spate. Să fim păstori apropiați de poporul nostru, să ne lăsăm puși în discuție, interogați de oamenii noștri. Conflictele, discuțiile în Biserică sunt de dorit și, aș îndrăzni să spun, chiar necesare. Semn că Biserica este vie și Duhul continuă să acționeze și continuă s-o facă dinamică. Vai de acele comunități unde nu există un da și un nu! Sunt ca acei soți care nu mai discută pentru că au pierdut interesul, au pierdut iubirea.

În al doilea rând, Domnul se roagă pentru ca noi să fim umpluși de aceeași „bucurie perfectă” pe care o are El (cf. In 17,13). Bucuria creștinilor, și în special a consacraților, este semn foarte clar al prezenței lui Cristos în viața lor. Când sunt fețe triste este un semnal de alarmă, semnă că ceva nu merge bine. Și Isus face această cerere Tatălui nici mai mult nici mai puțin înainte de a merge în Grădina Măslinilor, când trebuie să reînnoiască acel „fiat” al său. Nu mă îndoiesc că voi toți trebuie să purtați povara multor jertfe și că pentru unii, de decenii, jertfele au fost dure. Isus se roagă, și El pornind de la jertfa sa, pentru ca noi să nu pierdem bucuria de a ști că El învinge lumea. Aceasta este certitudinea care ne determină zi după zi să reafirmăm credința noastră. „El – cu rugăciunea sa, pe fața poporului nostru – ne permite să ne ridicăm capul și să începem din nou, cu o duioșie care nu ne dezamăgește niciodată și care poate mereu să ne redea bucuria” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 3).

Cât de important este, ce mărturie prețioasă pentru viața poporului cubanez este aceea de a iradia mereu și peste tot această bucurie, în pofida oboselilor, scepticismelor, uneori și a disperării, care este o ispită foarte periculoasă care atrofiază sufletul!

Fraților, Isus se roagă pentru ca să fim una și bucuria sa să rămână în noi. Să facem același lucru: să ne unim unii cu alții în rugăciune.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 20.09.2015
Publicarea pe acest sit: 22.09.2015
Etichete: , ,

Lasă un răspuns