Predica Papei la Vesperele celebrate cu clerul și persoanele consacrate la New York

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Vesperele celebrate cu clerul și
persoanele consacrate la New York
Catedrala Sf. Patrick, 24 septembrie 2015

Două sentimente simt astăzi față de frații mei islamici. Primul, salutul meu pentru că se celebrează astăzi ziua jertfei. Aș fi voit ca salutul meu să fie mai călduros. Și al doilea sentiment este apropierea în fața tragediei pe care poporul lor a suferit-o astăzi la Mecca. În acest moment de rugăciune, mă unesc, ne unim în invocația către Dumnezeu, Tatăl nostru atotputernic și milostiv.

Să-l ascultăm pe apostol: „Pentru aceasta vă bucurați, deși acum, pentru puțin timp, trebuie să vă întristați de felurite încercări” (1Pt 1,6). Aceste cuvinte ne amintesc ceva esențial: vocația noastră trebuie trăită în bucurie.

Această frumoasă catedrală a sfântului Patriciu, construită în mulți ani cu jertfa atâtor bărbați și femei, poate să fie un simbol al operei generațiilor de preoți, de călugări și de laici americani care au contribuit la edificarea Bisericii în Statele Unite. Sunt mulți preoții și consacrații din această țară care, nu numai în domeniul educației, au avut un rol central în ajutorarea părinților pentru a da copiilor lor mâncarea care îi hrănește pentru viață! Mulți au făcut asta cu prețul unor jertfe extraordinare și cu caritate eroică. Mă gândesc, de exemplu, la sfânta Elisabeta Ana Seton, care a întemeiat prima școală catolică gratuită pentru fete din America, sau la sfântul Ioan Neumann, întemeietor al primului sistem de educație catolică în această țară.

În această seară, iubiți frați și surori, am venit să mă rog cu voi, preoți, consacrate, consacrați, pentru ca vocația noastră să continue să construiască marele edificiu al Împărăției lui Dumnezeu în această țară. Știu că voi, ca trup sacerdotal, în fața poporului lui Dumnezeu, ați suferit mult în trecutul neîndepărtat suportând rușinea din cauza atâtor frați care au rănit și scandalizat Biserica în fiii săi cei mai lipsiți de apărare… Ca în Apocalips, vă spun că voi „veniți din marea strâmtorare” (cf. 7,14). Vă însoțesc în acest moment de durere și dificultate; de asemenea îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru slujirea pe care o realizați însoțind poporul lui Dumnezeu. Cu scopul de a vă ajuta să urmați în drumul fidelității față de Isus Cristos, îmi permit să fac două scurte reflecții.

Prima se referă la spiritul de recunoștință. Bucuria de bărbați și femei care îl iubesc pe Dumnezeu atrage pe alții la ei; preoți și consacrați chemați să găsească și să iradieze o permanentă satisfacție pentru chemarea lor. Bucuria provine dintr-o inimă recunoscătoare. Este adevărat: am primit mult, multe haruri, multe binecuvântări și ne bucurăm pentru asta. Ne va face bine să reparcurgem viața noastră cu harul amintirii. Amintirea acelei prime chemări, amintirea drumului parcurs, amintirea atâtor haruri primite… și mai ales amintirea întâlnirii cu Isus Cristos în atâtea momente de-a lungul drumului. Amintirea uimirii pe care o produce în inima noastră întâlnirea cu Isus Cristos. Surori și frați, consacrați și consacrate, a cere harul amintirii pentru a face să crească spiritul de recunoștință. Să ne întrebăm: suntem capabili să enumerăm binecuvântările primite sau le-am uitat?

Un al doilea domeniu este spiritul de sârguință. O inimă recunoscătoare este în mod spontan stimulată să-l slujească pe Domnul și să întreprindă un stil de viață activă. În momentul în care ne dăm seama de cât de mult ne-a dat Dumnezeu, drumul renunțării la noi înșine pentru a munci pentru El și pentru alții devine o cale privilegiată pentru a răspunde la marea sa iubire.

Însă, dacă suntem cinstiți, știm cât de ușor poate fi sufocat acest spirit de muncă generoasă și jertfă personală. Există două moduri pentru ca asta să se poată întâmpla și amândouă sunt exemplu al „spiritualității lumești”, care ne slăbește în drumul nostru de bărbați și femei consacrați și întunecă fascinația, uimirea primei întâlniri cu Isus Cristos.

Putem să fim prinși în măsurarea valorii eforturilor noastre apostolice de criteriul eficienței, al funcționalității și al succesului exterior care conduce lumea afacerilor. Nu că acest lucruri n-ar fi importante! Ne-a fost încredințată o mare responsabilitate și pe bună dreptate poporul lui Dumnezeu se așteaptă la verificări. Dar adevărata valoare a apostolatului nostru este măsurată de valoarea pe care el o are în ochii lui Dumnezeu. A vedea și a evalua lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu ne cheamă la o convertire constantă la primul timp al chemării și, nu este nevoie s-o spun, cere o mare umilință. Crucea ne arată un mod diferit în măsurarea succesului: nouă ne revine să semănăm și Dumnezeu vede roadele trudelor noastre. Dacă uneori trudele noastre și munca noastră par să se frângă și să nu aducă rod, noi să-l urmăm pe Isus Cristos…; și viața sa, omenește vorbind, s-a încheiat cu un eșec: eșecul crucii.

Celălalt pericol apare când devenim geloși pe timpul nostru liber, când credem că a ne înconjura de conforturile lumești ne va ajuta să slujim mai bine. Problema acestui mod de a raționa este că poate întuneca puterea chemării zilnice a lui Dumnezeu la convertire, la întâlnirea cu El. Încet-încet dar sigur diminuează spiritul nostru de jertfă, spiritul nostru de renunțare și de sârguință. Și îndepărtează și pe oamenii care suferă datorită sărăciei materiale și sunt constrânși să facă jertfe mai mari decât ale noastre, fără să fie consacrați. Odihna este o necesitate, așa cum sunt momentele de timp liber și de încărcare personală, dar trebuie să învățăm cum să ne odihnim în maniera care să aprofundeze dorința noastră de a sluji în mod generos. Apropierea de săraci, de refugiați, de migranți, de bolnavi, de exploatați, de bătrânii care îndură singurătatea, de cei închiși și de atâția alți săraci ai lui Dumnezeu ne va învăța un alt tip de odihnă, mai creștin și generos.

Recunoștință și sârguință: aceștia sunt cei doi pilaștri ai vieții spirituale pe care doream să-i împărtășesc în această seară cu voi, preoți, consacrate și consacrați. Vă mulțumesc pentru rugăciunile, pentru activitățile și pentru jertfele zilnice pe care le desfășurați în diferite domenii ale apostolatului vostru. Multe dintre acestea sunt cunoscute numai de Dumnezeu, dar aduc mult rod la viața Bisericii.

În mod special, aș vrea să exprim admirația mea și recunoștința mea călugărițelor din Statele Unite. Ce ar fi această Biserică fără voi? Femei puternice, luptătoare; cu acel spirit de curaj care vă pune în prima linie în vestirea Evangheliei. Vouă, călugărițelor, surori și maici din acest popor, vreau să spun „mulțumesc”, un „mulțumesc” foarte mare… și să vă spun că vă iubesc mult.

Știu că mulți dintre voi înfruntați provocările adaptării într-o panoramă pastorală în evoluție. Ca sfântul Petru, vă cer ca, în fața oricărei încercări pe care trebuie s-o înfruntați, să nu pierdeți pacea și să răspundeți așa cum a făcut Cristos: i-a mulțumit Tatălui, a luat crucea sa și a privit înainte.

Iubiți frați și surori, peste puțin timp, în câteva minute, vom cânta Magnificat. Să punem în mâinile Sfintei Fecioare Maria opera care ne-a fost încredințată; să ne unim cu ea în mulțumirea adusă Domnului pentru lucrurile mari pe care le-a făcut și pentru lucrurile mari pe care va continua să le facă în noi și în cei pe care avem privilegiul să-i slujim. Așa să fie.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 24.09.2015
Publicarea pe acest sit: 26.09.2015
Etichete: , ,

Lasă un răspuns