Predica Papei la veghea „Ștergerii lacrimilor”

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la veghea de rugăciune
„Pentru ștergerea lacrimilor”
joi, 5 mai 2016

Iubiți frați și surori,

După mărturiile pe care le-am ascultat și în lumina Cuvântului Domnului care luminează condiția noastră de suferință, să invocăm înainte de toate prezența Duhului Sfânt, pentru ca să vină în mijlocul nostru. El să lumineze mintea noastră, pentru a găsi cuvintele juste și capabile să ofere întărire; El să deschidă inima noastră pentru a avea certitudinea prezenței lui Dumnezeu care nu ne abandonează în încercare. Domnul Isus a promis discipolilor săi că nu-i va lăsa niciodată singuri: în orice situație a vieții El va fi aproape de ei trimițându-l pe Duhul Mângâietor (cf. In 14,26) care îi va ajuta, îi va susține și îi va întări.

În momentele de tristețe, în suferință și în boală, în angoasa persecuției și în durerea plânsului, fiecare caută un cuvânt de mângâiere. Simțim puternic nevoia ca să fie cineva aproape și să simtă compasiune față de noi. Experimentăm ce înseamnă a fi dezorientanți, încurcați, loviți în adânc așa cum nu ne-am fi gândit vreodată. Privim în jur nesiguri, pentru a vedea dacă găsim pe cineva care să poată înțelege realmente durerea noastră. Mintea se umple de întrebări, însă răspunsurile nu vin. Rațiunea singură nu este capabilă să facă lumină în interior, să perceapă durerea pe care o simțim și să furnizeze răspunsul pe care-l așteptăm. În aceste momente, avem mai multă nevoie de motivațiile inimii, singurele în măsură să ne facă să înțelegem misterul care înconjoară singurătatea noastră.

Câtă tristețe ni se întâmplă să vedem pe atâtea fețe pe care le întâlnim. Câte lacrimi vărsate în fiecare clipă în lume; un diferită de alta; și împreună formează ca un ocean de dezolare, care invocă milă, compasiune, mângâiere. Cele mai amare sunt cele provocate de răutatea umană: lacrimile celui care a trăit răpirea unei persoane dragi; lacrimile bunicilor, mamelor și taților, ale copiilor… Sunt ochii care adesea rămân îndreptați spre apus și nu reușesc să vadă zorii unei zile noi. Avem nevoie de milostivirea, de mângâierea care vine de la Domnul. Toți avem nevoie de asta; este sărăcia noastră dar și măreția noastră: să invocăm mângâierea lui Dumnezeu care cu duioșia sa vine să șteargă lacrimile de pe fața noastră (cf. Is 25,8; Ap 7,17; 21,4).

În această durere a noastră, noi nu suntem singuri. Și Isus știe ce înseamnă a plânge pentru pierderea unei persoane iubite. Este una dintre paginile cele mai emoționante din Evanghelie: când Isus o vede pe Maria plângând pentru moartea fratelui Lazăr, n-a reușit nici măcar El să-și stăpânească lacrimile. A fost cuprins de o profundă înduioșare și a izbucnit în plâns (cf. In 11,33-35). Evanghelistul Ioan cu această descriere vrea să arate participarea lui Isus la durerea prietenilor săi și împărtășirea în durere. Lacrimile lui Isus au descumpănit pe mulți teologi în decursul secolelor, dar mai ales au spălat atâtea suflete, au alinat atâtea răni. Și Isus a experimentat în persoana sa frica suferinței și a morții, dezamăgirea și descurajarea datorită trădării lui Iuda și a lui Petru, durerea datorită morții prietenului Lazăr. Isus „nu-i abandonează pe ce-i pe care-i iubește” (Augustin, In Jon.49,5). Dacă Dumnezeu a plâns, și eu pot să plâng știind că sunt înțeles. Plânsul lui Isus este antidotul împotriva indiferenței față de suferința fraților mei. Acel plâns mă învață să-mi însușesc durerea celorlalți, să fiu părtaș de necazul și de suferința celor care trăiesc în situațiile cele mai dureroase. Mă zdruncină faptul de a percepe tristețea și disperarea celor care au fost privați chiar de cei dragi ai lor și nu au nici măcar un loc un de să poate găsi trupul celor dragi ai lor și nu au nici măcar un loc un de să poată găsi mângâiere. Plânsul lui Isus nu poate să rămână fără răspuns din partea celui care crede în El. Așa cum El mângâie, și noi suntem chemați să mângâiem.

În momentul rătăcirii, al emoționării și al plânsului. Reiese în inima lui Cristos rugăciunea către Tatăl. Rugăciunea este adevăratul medicament pentru suferința noastră. Și noi, în rugăciune, putem simți prezența lui Dumnezeu alături de noi. Duioșia privirii sale ne mângâie, forța cuvântului său ne susține, revărsând speranță. Isus, la mormântul lui Lazăr, s-a rugat spunând: „Tată, îți mulțumesc că m-ai ascultat. Eu știam că mă asculți întotdeauna” (In 11,41-42). Avem nevoie de această certitudine: Tatăl ne ascultă și vine în ajutorul nostru. Iubirea lui Dumnezeu revărsată în inimile noastre ne permite să spunem că atunci când iubim, nimic și nimeni nu ne va putea despărți de persoanele pe care le-am iubit. „Cine ne va despărți de iubirea lui Cristos? Oare necazul, sau strâmtorarea, sau persecuția, sau foametea, sau lipsa de haine, sau primejdia, sau sabia? […] Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit. Căci sunt convins că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălțimile, nici adâncurile și nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (Rom 8,35.37-39). Forța iubirii transformă suferința în certitudine a victoriei lui Cristos și a victoriei noastră cu El, și în speranța că într-o zi vom fi din nou împreună și vom contempla pentru totdeauna fața Preasfintei Treimi, veșnic izvor al vieții și al iubirii.

Aproape de fiecare cruce este mereu Mama lui Isus. Cu mantia sa ea șterge lacrimile noastre. Cu mâna sa ne ridică și ne însoțește pe drumul speranței.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 05.05.2016
Publicarea pe acest sit: 08.05.2016
Etichete: ,

Comments are closed