Predica Papei la solemnitatea Ss Petru şi Paul

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la solemnitatea Sfinții Petru și Paul
joi, 29 iunie 2017

Liturgia de astăzi ne oferă trei cuvinte esențiale pentru viața apostolului: mărturisire, persecuție, rugăciune.

Mărturisirea este aceea a lui Petru în Evanghelie, când întrebarea Domnului din generală devine particulară. De fapt, Isus întreabă mai întâi: „Cine spun oamenii că este Fiul Omului?” (Mt 16,13). Din acest „sondaj” reiese din mai multe părți că poporul îl consideră pe Isus un profet. Și atunci Învățătorul le pune discipolilor întrebarea cu adevărat decisivă: „Dar voi cine spuneți că sunt eu?” (v. 15). În acest moment răspunde numai Petru: „Tu ești Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu” (v. 16). Iată mărturisirea: a recunoaște în Isus pe Mesia cel așteptat, Dumnezeul cel viu, Stăpânul propriei vieți.

Această întrebare vitală Isus ne-o adresează astăzi nouă, nouă tuturor, îndeosebi nouă păstorilor. Este întrebarea decisivă, în fața căreia nu sunt valabile răspunsuri de circumstanță, pentru că este în joc viața: și întrebarea vieții cere un răspuns de viață. Pentru că la puțin folosește a cunoaște articolele de credință dacă nu este mărturisi Isus Domn al propriei vieți. Astăzi El ne privește în ochi și întreabă: „Cine sunt eu pentru tine?”. Ca și cum ar spune: „Mai sunt eu Domnul vieții tale, direcția inimii tale, motivația speranței tale, încrederea ta de neclintit?”. Cu sfântul Petru, și noi reînnoim astăzi alegerea noastră de viață ca discipoli și apostoli; trecem din nou de la prima la a doua întrebare a lui Isus, pentru a fi „ai săi” nu numai în cuvinte, ci cu faptele și în viață.

Să ne întrebăm dacă suntem creștini de salon, care bârfesc despre cum merg treburile în Biserică și în lume, sau apostoli pe drum, care-l mărturisesc pe Isus cu viața pentru că îl au pe El în inimă. Cine îl mărturisește pe Isus știe că nu este ținut numai să dea păreri, ci să dea viața; știe că nu poate să creadă în mod lânced, ci este chemat să „ardă” din iubire; știe că în viață nu poate „pluti” sau aranja în bunăstare, ci trebuie să riște să iasă în larg, relansând în fiecare zi în dăruirea de sine. Cine îl mărturisește pe Isus face ca Petru și Paul: îl urmează până la sfârșit; nu până la un anumit punct, ci până la capăt și îl urmează pe calea sa, nu pe căile noastre. Calea sa este calea vieții noi, a bucuriei și a învierii, calea care trece prin cruce și persecuții.

Iată al doilea cuvânt, persecuții. Nu numai Petru și Paul și-au dat sângele pentru Cristos, ci întreaga comunitate la începuturi a fost persecutată, așa cum ne-a amintit cartea Faptele Apostolilor (cf. 2,1). Și astăzi în diferite părți ale lumii, uneori într-un climat de tăcere – adesea tăcere complice -, atâția creștini sunt marginalizați, calomniați, discriminați, făcuți obiect al violențelor chiar mortale, adesea fără angajarea corespunzătoare a celui care ar putea face să fie respectate drepturile lor sacrosancte.

Aș vrea să subliniez mai ales ceea ce apostolul Paul afirmă înainte de „a fi – așa cum scrie el – oferit ca jertfă” (2Tim 4,6). Pentru el a trăi era Cristos (cf. Fil 1,21), și Cristos răstignit (cf. 1Cor2,1), care și-a dat viața pentru el (cf. Gal 2,20). Astfel, ca discipol fidel, Paul l-a urmat pe Învățătorul oferind și el viața. Fără cruce nu există Cristos, dar fără cruce nu există nici creștinul. De fapt, „ține de virtutea creștină nu numai să facă binele, ci și să știe să suporte relele” (Augustin, Disc. 46,13), ca Isus. A suporta răul nu înseamnă numai a avea răbdare și a trage înainte cu resemnare; a suporta înseamnă a-l imita pe Isus: înseamnă a purta povara sa, a-l purta pe umeri pentru El și pentru alții. Înseamnă a accepta crucea, mergând înainte cu încredere pentru că nu suntem singuri: Domnul răstignit și înviat este cu noi. Astfel, cu Paul putem spune că „suntem apăsați de necazuri din toate părțile, dar nu striviți, suntem în cumpănă, dar nu disperați; persecutați, dar nu abandonați” (2Cor 4,8-9).

A suporta înseamnă a ști să învingem cu Isus în maniera lui Isus, nu în maniera lumii. Iată pentru ce Paul – am auzit asta – se consideră un învingător care urmează să primească o coroană (cf. 2Tim 4,8) și scrie: „am luptat lupta cea bună, am ajuns la capătul alergării, mi-am păstrat credința” (v. 7). Singura conduită a bătăliei sale bune a fost să trăiască pentru: nu pentru sine însuși, ci pentru Isus și pentru ceilalți. A trăit „alergând”, adică fără să se precupețească, ba chiar consumându-se. Un lucru spune că l-a păstrat: nu sănătatea, ci credința, adică mărturisirea lui Cristos. Din iubire față de El a trăit încercările, umilirile și suferințele, care nu trebuie căutate niciodată, dar trebuie acceptate. Și astfel, în misterul durerii oferite din iubire, în acest mister pe care atâția frați persecutați, săraci și bolnavi îl întrupează și astăzi, strălucește forța mântuitoare a crucii lui Isus.

Al treilea cuvânt este rugăciune. Viața apostolului, care provine din mărturisire și ajunge în oferire, se scurge în fiecare zi în rugăciune. Rugăciunea este apa indispensabilă care hrănește speranța și face să crească încrederea. Rugăciunea ne face să ne simțim iubiți și ne permite să iubim. Ne face să mergem înainte în momentele întunecate, pentru că aprinde lumina lui Dumnezeu. În Biserică, rugăciunea este cea care ne susține pe toți și ne face să depășim încercările. Vedem asta iarăși din prima lectură: „Așadar, Petru era păzit în închisoare; dar se făceau neîncetat rugăciuni de către Biserică, pentru el, la Dumnezeu” (Fap 12,5). O Biserică ce se roagă este păzită de Domnul și merge însoțită de El. A ne ruga înseamnă a-i încredința drumul, pentru ca să se îngrijească de el. Rugăciunea este forța care ne unește și ne sprijină, remediul împotriva izolării și autosuficienței care conduc la moartea spirituală. Pentru că Duhul de viață nu suflă dacă nu ne rugăm și fără rugăciune nu se deschid închisorile interioare care ne cer prizonieri.

Sfinții apostoli să ne dobândească o inimă ca a lor, trudită și împăcată de rugăciune: trudită pentru că cere, bate și mijlocește, încărcată de atâtea persoane și situații de încredințat; dar în același timp împăcată, pentru că Duhul aduce mângâiere și tărie atunci când ne rugăm. Cât de urgent este în Biserică să avem maeștri de rugăciune, dar înainte de toate să fim bărbați și femei ai rugăciunii, care trăiesc rugăciunea!

Domnul intervine atunci când ne rugăm, El care este fidel față de iubirea pe care i-am mărturisit-o și ne stă aproape în încercări. El a însoțit drumul apostolilor și vă va însoți și pe voi, iubiți frați cardinali, reuniți aici în caritatea apostolilor care au mărturisit credința cu sângele. Va fi aproape și de voi, iubiți frați arhiepiscopi care, primind pallium-ul, veți fi întăriți să trăiți pentru turmă, imitându-l pe Bunul Păstor, care vă susține purtându-vă pe umeri. Același Domn, care dorește cu ardoare să vadă reunită în întregime turma sa, să binecuvânteze și să păzească Patriarhia Ecumenică, pe iubitul frate Bartolomeu și delegația pe care a trimis-o aici în semn de comuniune apostolică.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 29.06.2015
Publicarea pe acest sit: 29.06.2017
Etichete: ,

Lasă un răspuns