Predica Papei la solemnitatea Ss Petru şi Paul

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la solemnitatea Sfinții Petru și Paul
luni, 29 iunie 2015

Lectura luată din Faptele Apostolilor ne vorbește despre prima comunitate creștină asediată de persecuție. O comunitate persecutată dur de Irod care „l-a ucis cu sabia pe Iacob, fratele lui Ioan” și „a decis să-l prindă și pe Petru… L-a prins și l-a aruncat în închisoare” (12,2-4).

Totuși, n-aș vrea să mă opresc asupra persecuțiilor atroce, inumane și inexplicabile, din păcate prezente și astăzi în atâtea părți ale lumii, adesea sub ochii și în tăcerea tuturor. În schimb astăzi aș vrea să venerez curajul apostolilor și al primei comunități creștine; curajul de a duce înainte opera de evanghelizare, fără teama de moarte și de martiriu, în contextul social al unui imperiu păgân; să venerez viața lor creștină care pentru noi credincioșii de astăzi este o chemare puternică la rugăciune, la credință și la mărturie.

O chemare la rugăciune. Comunitatea era o Biserică în rugăciune: „Așadar, Petru era păzit în închisoare; dar se făceau neîncetat rugăciuni de către Biserică, pentru el, la Dumnezeu” (Fap 12,5). Și dacă ne gândim la Roma, catacombele nu erau locuri pentru a scăpa de persecuții, ci erau, înainte de toate, locuri de rugăciune, pentru a sfinți duminica și pentru a înălța, din sânul pământului, o adorație către Dumnezeu care nu-i uită niciodată pe fiii săi.

Comunitatea lui Petru și a lui Paul ne învață că o Biserică în rugăciune este o Biserică „în picioare”, solidă, în drum! De fapt, un creștin care se roagă este un creștin ocrotit, păzit și susținut, dar mai ales nu este singur.

Și continuă prima lectură: „Petru dormea…, iar în fața ușii, niște străjeri păzeau închisoarea. Și iată că un înger al Domnului a venit la el și o lumină a strălucit în încăpere! Îngerul l-a lovit în coastă pe Petru… Iar lanțurile i-au căzut de la mâini” (Fap 12,6-7).

Să ne gândim, de câte ori Domnul a ascultat rugăciunea noastră trimițându-ne un înger? Acel înger care pe neașteptat ne-a venit în întâmpinare pentru a ne scoate din situații dificile. Pentru a ne smulge din mâinile morții și ale celui rău; pentru a ne arăta calea pe care am pierdut-o; pentru a reaprinde în noi flacăra speranței; pentru a ne dărui o mângâiere; pentru a consola inima noastră istovită; pentru a ne trezi din somnul existențial; sau pur și simplu pentru a ne spune: „Nu ești singur”.

Câți îngeri pune El pe drumul nostru! Dar noi, cuprinși de frică sau de necredință, sau de euforie, îi lăsăm în afara ușii – exact cum s-a întâmplat lui Petru când a bătut la ușa casei și „o slujitoare cu numele Rode a venit ca să vadă cine este. Recunoscând vocea lui Petru, de bucurie nici n-a deschis ușa” (Fap 12,13-14).

Nicio comunitate creștină nu poate să meargă înainte fără sprijinul rugăciunii perseverente! Rugăciunea care este întâlnirea cu Dumnezeu, cu Dumnezeu care nu dezamăgește niciodată; cu Dumnezeul fidel față de cuvântul său; cu Dumnezeu care nu-i abandonează pe fiii săi. Se întreba Isus: „Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor săi care strigă zi și noapte către el, chiar dacă-i face să aștepte?” (Lc 18,7). În rugăciune, credinciosul exprimă credința sa, încrederea sa, și Dumnezeu exprimă apropierea sa, și prin darul îngerilor, mesagerii săi.

O chemare la credință: în lectura a doua, sfântul Paul îi scrie lui Timotei: „Domnul însă mi-a fost alături și m-a întărit, pentru ca predicarea să se împlinească prin mine și s-o audă toate popoarele. Și am fost salvat din gura leului. Domnul mă va salva din orice lucrare rea și mă va mântui pentru împărăția lui, cea din ceruri” (2Tim 4,17-18). Dumnezeu nu-i scoate niciodată pe fiii săi din lume sau din rău, ci le dăruiește forța pentru a le învinge. Numai cel care crede poate să spună cu adevărat: „Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic” (Ps 23,1).

Câte forțe, de-a lungul istoriei, au încercat – și încearcă – să distrugă Biserica, fie din exterior fie din interior, dar toate sunt distruse și Biserica rămâne vie și rodnică! Rămâne în mod inexplicabil trainică pentru ca, așa cum spune sfântul Paul, să poată aclama „Lui să-i fie glorie în vecii vecilor” (2Tim 4,18).

Totul trece, numai Dumnezeu rămâne. De fapt, au trecut regate, popoare, culturi, națiuni, ideologii, puteri, dar Biserica, întemeiată pe Cristos, în pofida multelor furtuni și a multelor noastre păcate, rămâne fidelă depozitului credinței în slujire, pentru că Biserica nu este a Papilor, a episcopilor, a preoților și nici a credincioșilor, este numai a lui Cristos. Numai cel care trăiește în Cristos promovează și apără Biserica prin sfințenia vieții, după exemplul lui Petru și al lui Paul.

Cei care cred în numele lui Cristos au înviat morții; au vindecat bolnavii; i-au iubit pe persecutorii lor; au demonstrat că nu există o forță în măsură să-l înfrângă pe cel care posedă forța credinței!

O chemare la mărturie: Petru și Paul, ca toți apostolii lui Cristos, care în viața lor pământească au fecundat cu sângele lor Biserica, au băut din potirul Domnului și au devenit prietenii lui Dumnezeu.

Am luptat lupta cea bună, am ajuns la capătul alergării, mi-am păstrat credința. De acum îmi este rezervată coroana dreptății pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, judecătorul cel drept; și nu numai mie, ci și tuturor acelora care au iubit arătarea lui” (2Tim 4,6-8).

O Biserică sau un creștin fără mărturie este steril; un mort care crede că este viu; un copac uscat care nu dă rod; o fântână secată care nu dă apă! Biserica a învins răul grație mărturiei curajoase, concrete și umile a fiilor săi. A învins răul grație proclamării convinse a lui Petru: „Tu ești Cristos, Fiului Dumnezeului celui viu”, și promisiunii veșnice a lui Isus (cf. Mt 16,13-18).

Dragi arhiepiscopi care astăzi primiți pallium, el este semnul care reprezintă oaia pe care păstorul o poartă pe umerii săi asemenea lui Cristos, Bunul Păstor, și este de aceea simbolul misiunii voastre pastorale; el este „semn liturgic al comuniunii care unește Scaunul lui Petru și pe Succesorul său cu mitropoliții și, prin intermediul lor, cu ceilalți episcopi din lume” (Benedict al XVI-lea, Angelus din 29 iunie 2005).

Astăzi, cu pallium, aș vrea să vă încredințez această chemare la rugăciune, la credință și la mărturie.

Biserica vă vrea oameni ai rugăciunii, maeștri ai rugăciunii; care să învețe poporul încredințat vouă de Domnul că eliberarea de toate închisorile este numai lucrare a lui Dumnezeu și rod al rugăciunii, că Dumnezeu în momentul oportun îl trimite pe îngerul său ca să ne salveze din multele sclavii și din nenumăratele lanțuri lumești. Și voi să fiți pentru cei mai nevoiași îngeri și mesageri ai carității!

Biserica vă vrea oameni ai credinței, maeștri ai credinței: care să-i învețe pe credincioși să nu le fie frică de atâția Irozi care chinuiesc cu persecuții, cu cruci de tot felul. Niciun Irod nu este în măsură să stingă lumina speranței, a credinței și a carității celui care crede în Cristos!

Biserica vă vrea oameni ai mărturiei. Spunea sfântul Francisc fraților săi: predicați mereu Evanghelia și, dacă ar fi necesar, și cu cuvintele! (cf. Fonti Francescane, 43). Nu există mărturie fără o viață coerentă! Astăzi nu este atâta nevoie de maeștri, ci de martori curajoși, convinși și convingători; martori care nu se rușinează de Numele lui Cristos și de Crucea sa nici în fața leilor care rag nici în fața puterilor din lumea aceasta. După exemplul lui Petru și al lui Paul și al atâtor alți martori de-a lungul întregii istorii a Bisericii, martori care, deși aparținând diferitelor confesiuni creștine, au contribuit să se manifeste și să facă să crească unicul Trup al lui Cristos. Și acest lucru îmi place să-l subliniez în prezența – mereu foarte plăcută – a delegației Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, trimisă de iubitul frate Bartolomeu I.

Lucrul este atât de simplu: pentru că mărturia cea mai eficace și mai autentică este aceea de a nu contrazice, cu comportamentul și cu viața, ceea ce se predică cu cuvântul și ceea ce se învață altora!

Iubiți frați, învățați rugăciunea rugându-vă; vestiți credința crezând; dați mărturie trăind!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 29.06.2015
Publicarea pe acest sit: 29.06.2015
Etichete: ,

Lasă un răspuns