Predica Papei la solemnitatea Mariei

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la sărbătoarea Sfintei Maria,
Născătoare de Dumnezeu
Vatican, 1 ianuarie 2017

„Maria însă păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei” (Lc 2,19). Așa descrie Luca atitudinea cu care Maria primește tot ceea ce trăia în acele zile. Departe de a voi să înțeleagă sau să domine situația, Maria este femeia care știe să păstreze, adică să protejeze, să păzească în inima sa trecerea lui Dumnezeu în viața poporului său. Din sânul său a învățat să asculte bătaia inimii Fiului său și asta a învățat-o, pentru toată viața, să descopere palpitația lui Dumnezeu în istorie. A învățat să fie mamă și, în acea ucenicie, i-a dăruit lui Isus experiența frumoasă de a se ști Fiu. În Maria, Cuvântul veșnic nu numai că s-a făcut trup ci a învățat să recunoască duioșia maternă a lui Dumnezeu. Cu Maria, Dumnezeul-Prunc a învățat să asculte dorințele, angoasele, bucuriile și speranțele poporului promisiunii. Cu ea s-a descoperit pe sine însuși ca Fiu al sfântului popor credincios al lui Dumnezeu.

În Evanghelii Maria apare ca femeia cu puține cuvinte, fără mari discursuri nici protagonisme, ci cu o privire atentă care știe să păzească viața și misiunea Fiului său și, de aceea, a tot ceea ce El iubește. A știut să păzească începuturile primei comunități creștine și astfel a învățat să fie mamă a unei multitudini. S-a apropiat de situațiile cele mai diferite pentru a semăna speranță. A însoțit crucile încărcate în tăcerea inimii fiilor săi. Atâtea devoțiuni, atâtea sanctuare și capele în locurile cele mai ascunse, atâtea imagini răspândite prin case ne amintesc de acest mare adevăr. Maria ne-a dat căldura maternă, aceea care ne învăluie în mijlocul dificultăților; căldura maternă care permite ca nimic și nimeni să nu stingă în sânul Bisericii revoluției duioșiei inaugurate de Fiul său. Unde este o mamă, este duioșie. Și Maria cu maternitatea sa ne arată că umilința și duioșia nu sunt virtuți ale celor slabi ci ale celor puternici, ne învață că nu este nevoie să-i maltratăm pe alții pentru a ne simți importanți (cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 288). Și din totdeauna sfântul popor credincios al lui Dumnezeu a recunoscut-o și a salutat-o ca Sfântă Mamă a lui Dumnezeu.

A celebra maternitatea Mariei ca Mamă a lui Dumnezeu și mama noastră la începutul unui an nou înseamnă a aminti o certitudine care va însoți zilele noastre: suntem un popor cu o Mamă, nu suntem orfani.

Mamele sunt antidotul cel mai puternic împotriva tendințelor noastre individualiste și egoiste, împotriva închiderilor și apatiilor noastre. O societate fără mame ar fi nu numai o societate rece, ci o societate care a pierdut inima, care a pierdut „gustul de familie”. O societate fără mame ar fi o societate fără milă, care a lăsat locul numai calcului și speculației. Pentru că mamele, chiar și în momentele cele mai rele, știu să mărturisească duioșia, dăruirea necondiționată, forța speranței. Am învățat mult de la acele mame care, având copiii în închisoare sau prosternați pe un pat de spital sau subjugați de sclavia drogurilor, cu frigul și căldura, cu ploaia și seceta, nu se opresc și continuă să lupte pentru a da ceea ce au mai bun din ele. Sau acele mame care, în lagărele de refugiați, sau chiar în mijlocul războiului, reușesc să îmbrățișeze și să susțină fără a șovăi suferința fiilor lor. Mame care își dau viața literalmente pentru ca niciunul dintre copii să nu se piardă. Unde mama, este unitate, este apartenență, apartenența de fii.

A începe anul amintind de bunătatea lui Dumnezeu pe fața maternă a Mariei, pe fața maternă a Bisericii, pe fețele mamelor noastre, ne ocrotește de boala corozivă a „orfanității spirituale”, acea orfanitate pe care sufletul o trăiește când se simte fără mamă și îi lipsește duioșia lui Dumnezeu. Acea orfanitate pe care o trăim atunci când se stinge în noi simțul de apartenență la o familie, la un popor, la o țară, la Dumnezeul nostru. Acea orfanitate care găsește spațiu în inima narcisistă care știe să privească numai la sine însăși și la propriile interese și care crește atunci când uităm că viața a fost un dar, că am primit-o de la alții și că suntem invitați s-o împărtășim în această casă comună.

Această orfanitate autoreferențială este aceea care l-a făcut pe Cain să spună: „Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Gen 4,9), ca și cum ar declara: el nu-mi aparține, nu-l recunosc. O astfel de atitudine de orfanitate spirituală este un cancer care în tăcere uzează și degradează sufletul. Și astfel ne degradăm puțin câte puțin, din moment ce nimeni nu ne aparține și noi nu aparținem nimănui: degradez pământul pentru că nu-mi aparține, îi degradez pe alții pentru că nu-mi aparțin, îl degradez pe Dumnezeu pentru că nu-i aparțin… Și în sfârșit ajunge să ne degradeze pe noi înșine pentru că uităm cine suntem, ce „nume” divin avem. Pierderea legăturilor care ne unesc, tipică a culturii noastre fragmentate și divizate, face în așa fel încât să crească acest sentiment de orfanitatea și de aceea de mare gol și singurătate. Lipsa de contact fizic (și nu virtual) cauterizează inimile noastre (cf. Scrisoarea enciclică Laudato si’, 49) făcându-le să piardă capacitatea duioșiei și a uimirii, a milei și a compasiunii. Orfanitatea spirituală ne face să pierdem amintirea a ceea ce înseamnă a fi copii, a fi nepoți, a fi părinți, a fi bunici, a fi prieteni, a fi credincioși. Ne face să pierdem amintirea valorii jocului, a cântului, a râsului, a odihnei, a gratuității.

A celebra sărbătoarea Sfintei Născătoare de Dumnezeu ne face să ne apară din nou pe față zâmbetul de a ne simți popor, de a simți că ne aparținem; de a ști că numai într-o comunitate, o familie, persoanele pot găsi „climatul”, „căldura” care permite să învețe să crească din punct de vedere uman și nu ca simple obiecte invitate să „consume și să fie consumați”. A celebra sărbătoarea Sfintei Născătoare de Dumnezeu ne amintește că nu suntem marfă de schimb sau terminale receptoare de informații. Suntem fii, suntem familie, suntem popor al lui Dumnezeu.

A o celebra pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu ne determină să creăm și să îngrijim spații comune care să ne dea simțul de apartenență, de înrădăcinare, de a ne face să ne simțim acasă în orașele noastre, în comunități care să ne unească și să ne susțină (cf. ibid., 151).

Isus Cristos, în momentul celui mai mare dar al vieții sale, pe cruce, n-a voit să țină nimic pentru sine și încredințându-și viața ne-a încredințat-o și pe Mama sa. I-a spus Mariei: iată fiul tău, iată fiii tăi. Și noi vrem s-o primim în casele noastre, în familiile noastre, în comunitățile noastre, în țările noastre. Vrem să întâlnim privirea sa maternă. Acea privire care ne eliberează de orfanitate; acea privire care ne amintește că suntem frați: că eu îți aparțin, cu tu îmi aparții, că suntem din aceeași carne. Acea privire care ne învață că trebuie să învățăm să ne îngrijim de viață în același mod și cu aceeași duioșie cu care s-a îngrijit ea: semănând speranță, semănând apartenență, semănând fraternitate.

A o celebra pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu ne amintește că o avem pe Mama; nu suntem orfani, avem o mamă. Să mărturisim împreună acest adevăr! Și vă invit s-o aclamăm în picioare [toți se ridică] de trei ori cum au făcut credincioșii din Efes: Sfântă Născătoare de Dumnezeu! Sfântă Născătoare de Dumnezeu! Sfântă Născătoare de Dumnezeu!

 

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 01.01.2017
Publicarea pe acest sit: 01.01.2017
Etichete: ,

Lasă un răspuns