Predica Papei la solemnitatea Mariei

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la celebrarea solemnității Mariei, Maica lui Dumnezeu
în Ziua Mondială pentru Pace
Vatican, 1 ianuarie 2012

Iubiți frați și surori!

În prima zi a anului, liturgia face să răsune în toată Biserica răspândită în lume vechea binecuvântare sacerdotală, pe care am ascultat-o în prima lectură: „Să te binecuvânteze Domnul și să te păzească. Domnul să-și lumineze fața asupra ta și să se îndure de tine. Domnul să-și îndrepte fața către tine și să-ți dăruiască pacea” (Num 6,24-26). Această binecuvântare a fost încredințată de Dumnezeu, prin intermediul lui Moise, lui Aron și fiilor săi, adică preoților poporului lui Israel. Este o triplă urare plină de lumină, care provine din repetarea numelui lui Dumnezeu, Domnul, și din imaginea feței sale. De fapt, pentru a fi binecuvântați trebuie să stăm în prezența lui Dumnezeu, să primim asupra noastră Numele său și să rămânem în conul de lumină care pornește de pe Fața sa, în spațiul luminat de privirea sa, care răspândește har și pace.

Aceasta este experiența pe care au avut-o și păstorii din Betleem, care apar iar în Evanghelia de astăzi. Au avut experiența de a sta în prezența lui Dumnezeu, a binecuvântării sale nu în sala unui palat maiestuos, în fața unui mare suveran, ci într-un grajd, în fața unui „prunc așezat în iesle” (Lc 2,16). Tocmai de la acel Prunc se iradiază o lumină nouă, care strălucește în întunericul nopții, așa cum putem vedea în atâtea picturi care prezintă Nașterea lui Cristos. De acum de la El vine binecuvântarea: de la numele său – Isus, care înseamnă „Dumnezeu mântuiește” – și de la fața sa umană, în care Dumnezeu, Atotputernicul Domn al cerului și al pământului, a voit să se întrupeze, să ascundă gloria sa sub vălul cărnii noastre, pentru a ne revela pe deplin bunătatea sa (cf. Tit 3,4).

Prima care a fost umplută de această binecuvântare a fost Maria, fecioara, soția lui Iosif, pe care Dumnezeu a ales-o dinainte din prima clipă a existenței sale pentru a fi mama Fiului său făcut om. Ea este cea „binecuvântată între femei” (Lc1,42) – așa cum o salută sfânta Elisabeta. Toată viața ei este în lumina Domnului, în raza de acțiune a numelui și a feței lui Dumnezeu întrupat în Isus, „rodul binecuvântat al sânului [ei]”. Așa ne-o prezintă Evanghelia lui Luca: în întregime dedicată să păstreze și să mediteze în inima ei fiecare lucru care se referă la fiul ei Isus (cf. Lc 2,19.51). Misterul maternității sale divine, pe care îl celebrăm astăzi, conține în măsură supraabundentă acel dar de har pe care îl poartă cu sine orice maternitate umană, așa încât rodnicia sânului a fost mereu asociată cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Mama lui Dumnezeu este prima binecuvântată și este Aceea care aduce binecuvântarea; este femeia care la primit pe Isus în ea și l-a adus pe lume pentru toată familia umană. Așa cum se roagă Liturgia: „păstrându-și slava fecioriei, a dat omenirii lumina cea veșnică, pe Isus Cristos Domnul nostru” (Prefața Sfintei Fecioare Maria I).

Maria este mamă și model al Bisericii, care primește în credință Cuvântul divin și se oferă lui Dumnezeu ca „pământ bun” în care El poate continua să împlinească misterul său de mântuire. Și Biserica participă la misterul maternității divine, prin predicare, care aruncă în lume sămânța Evangheliei, și prin Sacramente, care comunică oamenilor harul și viața divină. Îndeosebi în sacramentul Botezului Biserica trăiește această maternitate, atunci când îi naște pe fiii lui Dumnezeu din apă și din Duh Sfânt, care strigă în fiecare dintre ei: „Abba! Tată!” (Gal 4,6). Asemenea Mariei, Biserica este mediatoare a binecuvântării lui Dumnezeu pentru lume: o primește primindu-l pe Isus și o transmite purtându-l pe Isus. El este milostivirea și pacea pe care lumea nu poate să le dea de la sine și de care are nevoie mereu, ca de pâine și mai mult decât de pâine.

Dragi prieteni, pacea, în sensul său cel mai deplin și cel mai înalt, este suma și sinteza tuturor binecuvântărilor. Pentru aceasta atunci când două persoane prietene se întâlnesc se salută urându-și reciproc pacea. Și Biserica, în prima zi a anului, invocă în mod special acest bine suprem și face asta, asemenea Fecioarei Maria, arătându-l tuturor pe Isus, pentru că, așa cum afirmă apostolul Paul, „El este pacea noastră” (Ef 2,14), și în același timp el este „calea” pe care oamenii și popoarelor pot să ajungă la această țintă, la care cu toții aspirăm. Așadar, purtând în inimă această dorință profundă, sunt bucuros să vă primesc și să vă salut pe voi toți care astăzi în a XLV-a Zi Mondială a Păcii ați venit în Bazilica Sfântul Petru: Domnii Cardinali; Ambasadorii multor țări prietene, care, mai mult ca oricând în această fericită ocazie, împărtășesc cu mine și cu Sfântul Scaun voința de a reînnoi angajarea pentru promovarea păcii în lume; Președintele Consiliului Pontifical al Dreptății și Păcii, care cu Secretarul și Colaboratorii lucrează în mod special pentru această finalitate; ceilalți Prelați și Autoritățile prezente; reprezentanții din Asociații și Mișcări ecleziale și voi toți, frați și surori, îndeosebi cei dintre voi care lucrează în domeniul educației tinerilor. De fapt – așa cum știți – perspectiva educativă este aceea pe care am urmat-o în Mesajul meu din acest an.

„A educa pe tineri la dreptate și la pace” este misiunea care interesează orice generație și, slavă Domnului, familia umană, după tragediile celor două mari războaie mondiale, a arătat că este tot mai conștientă de acest lucru, așa cum atestă, pe de o parte, declarațiile și inițiativele internaționale și, pe de altă parte, afirmarea chiar printre tineri, în ultimele decenii, a multor și diferitor forme de angajare socială în acest domeniu. Pentru comunitatea eclezială a educa la pace face parte din misiunea primită de la Cristos, face parte integrantă din evanghelizare, pentru că Evanghelia lui Cristos este și Evanghelia dreptății și a păcii. Însă Biserica, în ultimele timpuri, s-a făcut interpretă a unei exigențe care implică toate conștiințele mai sensibile și responsabile față de destinele omenirii: exigența de a răspunde la o provocare decisivă care este întocmai cea educativă. De ce „provocare”? Cel puțin din două motive: în primul rând, pentru că în era actuală, puternic caracterizată de mentalitatea tehnologică, a voi să educi și nu numai să instruiești nu este sigur, ci este o alegere; în al doilea rând, deoarece cultura relativistă pune o problemă radicală: mai are sens a educa? Și apoi, a educa la ce anume?

Desigur că nu putem trata acum aceste întrebări de fond, la care am încercat să răspund în alte ocazii. În schimb aș vrea să subliniez că, în fața umbrelor care astăzi întunecă orizontul lumii, asumarea responsabilității de a-i educa pe tineri la cunoașterea adevărului, la valorile fundamentale ale existenței, la virtuțile intelectuale, teologale și morale, înseamnă a privi la viitor cu speranță. Și în această angajare pentru o educație integrală intră și formarea la dreptate și la pace. Tinerii și tinerele de astăzi cresc într-o lume care a devenit, ca să spunem așa, mai mică, în care contactele dintre diferitele culturi și tradiții, chiar dacă nu sunt mereu directe, sunt constante. Pentru ei, astăzi mai mult ca oricând, este indispensabil a învăța valoarea și metoda conviețuirii pașnice, a respectului reciproc, a dialogului și a înțelegerii. Tinerii sunt prin natura lor deschiși la aceste atitudini, dar tocmai realitatea socială în care cresc poate să-i facă să gândească și să acționeze în mod opus, chiar intolerant și violent. Numai o educație solidă a conștiinței lor poate să-i pună la adăpost în fața acestor riscuri și să-i facă capabili să lupte mereu și numai bazându-se pe forța adevărului și a binelui. Această educație pornește din familie și se dezvoltă în școală și în celelalte experiențe de formare. E vorba esențialmente de a-i ajuta pe copii, pe tineri, pe adolescenți, să dezvolte o personalitate care să unească un profund simț al dreptății cu respectarea celuilalt, cu capacitatea de a înfrunta conflictele fără prepotență, cu forța interioară de a mărturisi binele chiar și atunci când costă sacrificiu, cu iertarea și reconcilierea. Așa vor putea deveni bărbați și femei într-adevăr pașnici și făcători de pace.

În această operă educativă față de noile generații o responsabilitate deosebită revine și comunităților religioase. Orice itinerar de formare religioasă autentică însoțește persoana, încă de la cea mai fragedă vârstă, să-l cunoască pe Dumnezeu, să-l iubească și să facă voința sa. Dumnezeu este iubire, este drept și pașnic, și cel care vrea să-l cinstească înainte de toate trebuie să se comporte ca un fiu care urmează exemplul tatălui. Un Psalm afirmă: „Domnul face dreptate și judecată dreaptă tuturor celor care suferă nedreptatea. … Domnul este îndurător și milostiv, el este îndelung răbdător și plin de îndurare” (Ps 103,6.8). În Dumnezeu dreptatea și îndurarea conviețuiesc în mod perfect, așa cum ne-a demonstrat Isus cu mărturia vieții sale. În Isus „iubirea și adevărul” s-au întâlnit, „dreptatea și pacea” s-au sărutat (cf. Ps 85,11). În aceste zile Biserica celebrează marele mister al Întrupării: adevărul lui Dumnezeu a răsărit din pământ și dreptatea s-a arătat din cer, pământul și-a dat rodul său (cf. Ps 85,12.13). Dumnezeu ne-a vorbit în Fiul său Isus. Să ascultăm ce spune Dumnezeu: „el vestește pacea” (Ps 85,9). Isus este o cale practicabilă, deschisă tuturor. Este calea păcii. Astăzi Fecioara Mamă ni-l indică, ne arată Calea: să o urmăm! Și tu, Sfântă Maică a lui Dumnezeu, însoțește-ne cu ocrotirea ta! Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 01.01.2012
Publicarea pe acest sit: 02.01.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns