Predica Papei la solemnitatea Domnului nostru Isus Cristos, Regele Universului

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la solemnitatea Domnului nostru Isus Cristos,
Regele Universului
duminică, 25 noiembrie 2012

Domnilor cardinali,
Venerați frați întru episcopat și întru preoție,
Iubiți frați și surori,

Solemnitatea de astăzi a lui Cristos Regele universului, încoronare a anului liturgic, se îmbogățește cu primirea în Colegiul Cardinalilor a șase noi membri pe care, conform tradiției, i-am invitat în această dimineață să concelebreze cu mine Euharistia. Fiecăruia dintre ei adresez salutul meu cel mai cordial, mulțumindu-i cardinalului James Michael Harvey pentru cuvintele respectuoase pe care mi le-a adresat în numele tuturor. Îi salut pe ceilalți cardinali și pe toți prelații prezenți, precum și stimatele autorități, pe domnii ambasadori, pe preoți, pe călugări și pe toți credincioșii, în special pe cei care provin din diecezele încredințate grijii pastorale a noilor cardinali.

În această ultimă duminică din anul liturgic Biserica ne invită să-l celebrăm pe Domnul Isus ca Rege al universului. Ne cheamă să ne îndreptăm privirea spre viitor, sau mai bine zis în profunzime, spre ținta ultimă a istoriei, care va fi împărăția definitivă și veșnică a lui Cristos. El era la început cu Tatăl atunci când a fost creată lumea și va manifesta pe deplin domnia sa la sfârșitul timpurilor, când îi va judeca pe toți oamenii. Cele trei lecturi de astăzi ne vorbesc despre această împărăție. În textul evanghelic pe care l-am ascultat, luat din Evanghelia Sfântului Ioan, Isus se află într-o situație umilitoare – aceea de acuzat – în fața puterii romane. A fost arestat, insultat, batjocorit și acum dușmanii săi speră să-i obțină condamnarea la supliciul crucii. L-au prezentat la Pilat ca pe unul care aspiră la puterea politică, unul care se numește pe sine rege al iudeilor. Procuratorul roman face investigația sa și-l interoghează pe Isus: „Tu ești regele iudeilor?” (In 18,33). Răspunzând la această întrebare, Isus clarifică natura împărăției sale și chiar a mesianității sale, care nu este putere lumească, ci iubire care slujește; El afirmă că împărăția sa nu trebuie deloc confundată cu orice împărăție politică: „Împărăția mea nu este din lumea aceasta… nu este de aici de pe pământ” (v. 36).

Este clar că Isus nu are nici o ambiție politică. După înmulțirea pâinilor, oamenii, entuziasmați de minune, voiau să-l ia cu forța ca să-l facă rege, pentru a răsturna puterea romană și a stabili astfel o nouă împărăție politică ce aveam să fie considerată ca împărăția lui Dumnezeu atât de așteptată. Însă Isus știe că împărăția lui Dumnezeu este de cu totul alt gen, nu se bazează pe arme și pe violență. Și tocmai înmulțirea pâinilor devine, pe de o parte, semn al mesianității sale, însă, pe de altă parte, o cumpănă a apelor în activitatea sa: din acel moment drumul spre Cruce devine tot mai clar; acolo, în actul suprem de iubire, va străluci împărăția promisă, împărăția lui Dumnezeu. Însă mulțimea nu înțelege, este dezamăgită, și Isus se retrage pe munte singur ca să se roage, să vorbească cu Tatăl (cf. In 6,1-15). În relatarea Pătimirii vedem că și discipolii, deși au împărtășit viața cu Isus și au ascultat cuvintele sale, se gândeau la o împărăție politică, instaurată cu ajutorul forței. În Ghetsemani, Petru a scos sabia sa și a început să lupte, însă Isus l-a oprit (cf. In 18,10-11). El nu vrea să fie apărat cu armele, ci vrea să împlinească voința Tatălui până la capăt și să stabilească împărăția sa nu cu armele și cu violența, ci cu aparenta slăbiciune a iubirii care dăruiește viața. Împărăția lui Dumnezeu este o împărăție complet diferită de cele pământești.

Pentru aceasta, în fața unui om lipsit de apărare, fragil, umilit, așa cum este Isus, un om al puterii ca Pilat rămâne surprins; surprins pentru că aude vorbindu-se despre o împărăție, despre servitori. Și pune o întrebare care probabil că i s-a părut paradoxală: „Așadar, tu ești rege?”. Ce tip de rege poate să fie un om în condițiile acelea? Însă Isus răspunde în mod afirmativ: „Tu spui că eu sunt rege. Eu pentru aceasta m-am născut și pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul meu” (In 18,37). Isus vorbește despre rege, despre împărăție, însă referința nu este la stăpânire, ci la adevăr. Pilat nu înțelege: poate exista o putere care nu se obține cu mijloace umane? O putere care să nu răspundă la logica stăpânirii și a forței? Isus a venit pentru a revela și a aduce o nouă regalitate, aceea a lui Dumnezeu; a venit pentru a da mărturie despre adevărul cu privire la un Dumnezeu care este iubire (cf. 1In 4,8.16) și care vrea să stabilească o împărăție a dreptății, a iubirii și a păcii (cf. Prefața). Cel care este deschis la iubire, ascultă această mărturie și o primește cu credință, pentru a intra în împărăția lui Dumnezeu.

Această perspectivă o regăsim în prima lectură pe care am ascultat-o. Profetul Daniel prezice puterea unui personaj misterios situat între cer și pământ: „Iată am văzut pe cineva, venind pe norii cerului, ca un fiu al omului. El a ajuns până la Bătrân și i-a fost prezentat. Lui i s-au dat stăpânirea, slava și domnia. Toate popoarele, națiunile și oamenii de toate limbile trebuie să-i slujească lui. Stăpânirea lui este o stăpânire veșnică, nepieritoare, iar împărăția lui nu va fi niciodată distrusă” (7,13-14). Sunt cuvinte care prospectează un rege care stăpânește de la mare la mare până la marginile pământului, cu o putere absolută care nu va fi distrusă niciodată. Această viziune a profetului, o viziune mesianică, este luminată și își află realizarea în Cristos: puterea adevăratului Mesia, putere care nu apune niciodată și care nu va fi distrusă niciodată, nu este aceea a împărățiilor de pe pământ care apar și dispar, ci este aceea a adevărului și a iubirii. Cu asta înțelegem că regalitatea vestită de Isus în parabole și revelată în mod deschis și explicit în fața procuratorului roman, este regalitatea adevărului, singura care dă tuturor lucrurilor lumina lor și măreția lor.

În lectura a doua, autorul Apocalipsului afirmă că și noi participăm la regalitatea lui Cristos. În aclamația adresată „Celui care ne iubește și ne-a eliberat de păcatele noastre cu sângele său” declară că Cristos „a făcut din noi o împărăție, preoți pentru Dumnezeu și Tatăl său” (1,5-6). Și aici este clar că e vorba despre o împărăție întemeiată pe relația cu Dumnezeu, cu adevărul și nu despre o împărăție politică. Cu jertfa sa, Isus ne-a deschid drumul pentru un raport profund cu Dumnezeu: în El am devenit adevărați fii adoptivi, astfel suntem făcuți părtași de regalitatea sa asupra lumii. A fi discipoli ai lui Isus înseamnă, așadar, a nu ne lăsa fascinați de logica lumească a puterii, ci a duce în lume lumina adevărului și a iubirii lui Dumnezeu. Autorul Apocalipsului lărgește apoi privire spre a doua venire a lui Isus pentru a-i judeca pe oameni și a stabili pentru totdeauna împărăția divină și ne amintește că convertirea, ca răspuns la harul divin, este condiția pentru instaurarea acestei împărății (cf. 1,7). Este o invitație puternică adresată tuturor și fiecăruia: a ne converti mereu din nou la împărăția lui Dumnezeu, la stăpânirea lui Dumnezeu, a Adevărului, în viața noastră. Îl invocăm zilnic în rugăciunea „Tatăl nostru” cu cuvintele „Vie împărăția ta”, care înseamnă a-i spune lui Isus: „Doamne, fă-ne să fim ai tăi, trăiește în noi, adună omenirea risipită și suferindă, pentru ca în Tine totul să fie supus Tatălui milostivirii și iubirii.

Vouă, iubiți și venerați frați cardinali – mă gândesc îndeosebi la cei creați ieri – vă este încredințată această responsabilitate angajantă: de a da mărturie despre împărăția lui Dumnezeu, despre adevăr. Asta înseamnă a scoate în evidență mereu prioritatea lui Dumnezeu și a voinței sale în fața intereselor lumii și în fața puterilor sale. Deveniți imitatori ai lui Isus, care, în fața lui Pilat, în situația umilitoare descrisă de Evanghelie, a manifestat gloria sa: aceea de a iubi până la extrem, dăruindu-și viața pentru persoanele iubite. Aceasta este revelația împărăției lui Isus. Și pentru aceasta, cu o singură inimă și un singur suflet, ne rugăm: „Adveniat regnum tuum”. Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 25.11.2012
Publicarea pe acest sit: 26.11.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns