Predica Papei la sărbătoarea Corpus Christi

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
în Solemnitatea Trupului și Sângelui Domnului
joi, 10 iunie 2010

Iubiți frați și surori!

Preoția din Noul Testament este strâns legată de Euharistie. Pentru aceasta, astăzi, în solemnitatea Corpus Domini și aproape de încheierea Anului Sfintei Preoții, suntem invitați să medităm asupra raportului dintre Euharistie și Preoția lui Cristos.

În această direcție ne orientează și prima lectură și psalmul responsorial, care prezintă figura lui Melchisedek. Textul scurt din Cartea Genezei (cf. 14,18-20) afirmă că Melchisedek, rege al Salemului, era „preot al Dumnezeului preaînalt”, și pentru aceasta „a oferit pâine și vin” și „l-a binecuvântat pe Abraham”, care se întorcea de la o victorie în bătălie; însuși Abraham i-a dat lui a zecea parte din toate. Psalmul, la rândul său, conține în ultima strofă o expresie solemnă, un jurământ al lui Dumnezeu însuși, care declară Regelui Mesia: „Tu ești preot în veci / după rânduiala lui Melchisedek” (Ps 110,4); astfel Mesia este proclamat nu numai Rege, ci și Preot. Din acest text se inspiră autorul Scrisorii către Evrei pentru expunerea sa lungă și articulată. Și noi l-am repetat la refren: „Tu ești preot în veci, Doamne Cristoase”: aproape o mărturisire de credință, care capătă o semnificație deosebită în sărbătoarea de astăzi. Este bucuria comunității, bucuria întregii Biserici, care, contemplând și adorând Preasfântul Sacrament, recunoaște în el prezența reală și permanentă a lui Isus marele și veșnicul Preot.

A doua lectură și Evanghelia îndreaptă în schimb atenția asupra misterului euharistic. Din Prima Scrisoare către Corinteni (cf. 11,23-26) este luat textul fundamental în care sfântul Paul amintește acelei comunități semnificația și valoarea „Cinei Domnului”, pe care Apostolul le-a transmis și le-a învățat, dar care riscau să se piardă. În schimb Evanghelia este relatarea minunii pâinilor și peștilor, în redactarea sfântului Luca: un semn atestat de toți Evangheliștii și care prevestește dăruirea de sine pe care o va face Cristos, pentru a dărui omenirii viața veșnică. Ambele texte scot în evidență rugăciunea lui Cristos, în timpul frângerii pâinii. Desigur există o diferență clară între cele două momente: când împarte pâinile și peștii pentru mulțimi, Isus îi mulțumește Tatălui ceresc pentru providența sa, încrezându-se că El va face să nu lipsească hrană pentru toată mulțimea aceea. În schimb, la Ultima Cină, Isus transformă pâinea și vinul în propriul Trup și Sânge, pentru ca discipolii să se poată hrăni cu El și să trăiască în comuniune intimă și reală cu El.

Primul lucru pe care trebui să ni-l amintim mereu este că Isus nu era un preot după tradiția iudaică. Familia lui nu era familie sacerdotală. Nu aparținea descendenței lui Aron, ci descendenței lui Iuda, deci din punct de vedere legal nu putea să meargă pe calea preoției. Persoana și activitatea lui Isus din Nazaret nu se plasează pe urma preoților din vechime, ci mai degrabă pe urma profeților. Și în această linie, Isus s-a îndepărtat de o concepție rituală a religiei, criticând modul de a pune problemele care dădea valoare preceptelor umane legate mai degrabă de puritatea rituală decât de respectarea poruncilor lui Dumnezeu, adică de iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele, care, așa cum spune Domnul, „valorează mai mult decât toate arderile de tot și jertfele” (Mc 12,33). Chiar și în interiorul Templului din Ierusalim, loc sacru prin excelență, Isus face un gest în mod rafinat profetic, atunci când îi alungă pe schimbătorii de bani și pe vânzătorii de animale, lucruri care foloseau pentru oferirea jertfelor tradiționale. Așadar, Isus nu este recunoscut ca un Mesia sacerdotal, ci profetic și regesc. Și moartea lui, pe care noi creștinii pe bună dreptate o numim „jertfă”, nu avea nimic din jertfele antice, dimpotrivă, era în întregime opusul: executarea unei condamnări la moarte, prin răstignire, cea mai infamantă, care a avut loc în afara zidurilor Ierusalimului.

Așadar, în ce sens Isus este preot? Ne-o spune chiar Euharistia. Putem porni de la acele simple cuvinte care-l descriu pe Melchisedek: „a oferit pâine și vin” (Gen 14,18). Este ceea ce a făcut Isus la ultima Cină: a oferit pâine și vin, și în acel gest a rezumat toată ființa sa și toată misiunea sa. În acel act, în rugăciunea care-l precede și în cuvintele care-l însoțesc există tot sensul misterului lui Cristos, așa cum îl exprimă Scrisoarea către Evrei, într-un text decisiv, pe care este necesar să-l prezentăm: „În zilele vieții sale pământești – scrie autorul referindu-se la Isus – el a oferit, cu strigăte puternice și cu lacrimi, rugăciuni și cereri către acela care avea puterea să-l salveze de la moarte și a fost ascultat datorită evlaviei lui. Și, deși era Fiu, a învățat ascultarea din cele ce a pătimit, iar după ce a fost făcut desăvârșit, a devenit cauză de mântuire veșnică pentru toți cei care ascultă de el, fiind numit de Dumnezeu mare preot după rânduiala lui Melchisedec” (5,8-10). În acest text, care în mod clar face aluzie la agonia spirituală din Ghetsemani, pătimirea lui Cristos este prezentată ca o rugăciune și ca o ofrandă. Isus înfruntă „ora” sa, care îl conduce la moartea pe cruce, cufundat într-o rugăciune profundă, care constă în unirea propriei sale voințe cu aceea a Tatălui. Această dublă și unică voință este o voință de iubire. Trăită în această rugăciune, încercarea tragică pe care Isus o înfruntă este transformată în ofrandă, în jertfă vie.

Spune Scrisoarea către Evrei că Isus „a fost ascultat”. În ce sens? În sensul că Dumnezeu Tatăl l-a eliberat din moarte și l-a înviat. A fost ascultat tocmai datorită abandonării sale depline în voința Tatălui: planul de iubire al lui Dumnezeu a putut să se împlinească în mod desăvârșit în Isus, care, ascultând până la extremul morții pe cruce, a devenit „cauză de mântuire” pentru toți cei care ascultă de El. Adică a devenit mare Preot pentru că El însuși a luat asupra sa tot păcatul lumii, ca „Miel al lui Dumnezeu. Tatăl îi conferă această preoție chiar în momentul în care Isus străbate trecerea morții și învierii sale. Nu este o preoție după orânduirea legii mozaice (cf. Lev 8-9), ci „după rânduiala lui Melchisedec”, după o ordine profetică, dependentă numai de relația sa singulară cu Dumnezeu.

Să ne întoarcem la expresia din Scrisoarea către Evrei care spune: „Deși era Fiu, a învățat ascultarea din cele ce a pătimit”. Preoția lui Cristos comportă suferința. Isus a suferit cu adevărat, și a făcut asta pentru noi. El era Fiul și nu avea nevoie să învețe ascultarea, însă noi da, aveam și avem mereu nevoie de asta. De aceea Fiul a asumat omenitatea noastră și pentru noi s-a lăsat „educat” în cuptorul suferinței, s-a lăsat transformat de ea, asemenea bobului de grâu care pentru a aduce rod trebuie să moară în pământ. Prin acest proces Isus a fost „făcut desăvârșit”, în greacă teleiotheis. Trebuie să ne oprim asupra acestui termen, pentru că este foarte semnificativ. El indică împlinirea unui drum, adică tocmai drumul de educare și transformare a Fiului lui Dumnezeu prin suferință, prin pătimirea dureroasă. Grație acestei transformări Isus Cristos a devenit „mare preot” și poate să-i mântuiască pe toți cei care se încred în El. Termenul teleiotheis, tradus pe bună dreptate cu „făcut desăvârșit”, aparține unei rădăcini verbale care, în versiunea greacă a Pentateuhului, adică primele cinci cărți ale Bibliei, este folosită mereu pentru a arăta consacrarea preoților din vechime. Această descoperire este foarte prețioasă, pentru că ne spune că pătimirea a fost pentru Isus ca o consacrare sacerdotală. El nu era preot conform Legii, dar a devenit preot în manieră existențială în Paștele său de pătimire, moarte și înviere: s-a oferit pe sine însuși ca ispășire și Tatăl, înălțându-l mai presus de orice creatură, l-a constituit Mijlocitor universal de mântuire.

Să ne întoarcem, în meditația noastră, la Euharistie, care peste puțin timp va fi în centrul adunării noastre liturgice. În ea Isus a anticipat Jertfa sa, nu o Jertfă rituală, ci personală. La Ultima Cină El acționează mișcat de acel „duh veșnic” cu care se va oferi apoi pe Cruce (cf. Ev 9,14). Mulțumind și binecuvântând, Isus transformă pâinea și vinul. Iubirea veșnică e cea care transformă: iubirea cu care Isus acceptă cu anticipație să se dăruiască în întregime pe sine însuși pentru noi. Această iubire nu este alta decât Duhul Sfânt, Duhul Tatălui și al Fiului, care consacră pâinea și vinul și schimbă substanța lor în Trupul și în Sângele Domnului, făcând prezentă în Sacrament însuși Jertfa care se împlinește apoi în mod sângeros pe Cruce. Așadar putem conclude că Isus Cristos este preot adevărat și eficace pentru că era plin de forța Duhului Sfânt, era umplut de toată plinătatea iubirii lui Dumnezeu, și asta chiar „în noaptea în care a fost trădat”, chiar în „ora întunericului” (cf. Lc 22,53). Această forță divină, aceeași care a realizat Întruparea Cuvântului, transformă violența extremă și nedreptatea extremă în act suprem de iubire și de dreptate. Aceasta este opera preoției lui Cristos, pe care Biserica a moștenit-o și o prelungește în istorie, în dubla formă a preoției comune a celor botezați și a celei hirotonite a slujitorilor, pentru a transforma lumea cu iubirea lui Dumnezeu. Cu toții, preoți și credincioși, ne hrănim din aceeași Euharistie, cu toții ne prosternăm pentru a o adora, pentru că în ea este prezent Învățătorul și Domnul nostru, este prezent adevăratul Trup al lui Isus, Victimă și Preot, mântuire a lumii. Veniți, să tresăltăm în cântări de bucurie! Veniți, să-l adorăm! Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 10.06.2010
Publicarea pe acest sit: 10.06.2010
Etichete: ,

Lasă un răspuns