Predica Papei la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
în solemnitatea Adormirii Maicii Domnului

Castel Gandolfo, 15 august 2013

Iubiți frați și surori,

La sfârșitul constituției despre Biserică, Conciliul Vatican II ne-a lăsat o meditație foarte frumoasă despre Preasfânta Maria. Amintesc numai expresiile care se referă la misterul pe care îl celebrăm astăzi: prima este aceasta: „Fecioara Neprihănită, păstrată neatinsă de orice prihană a păcatului strămoșesc, la capătul vieții sale pământești a fost ridicată cu trupul și cu sufletul în gloria cerească și a fost înălțată de Domnul ca Regină a universului” (nr. 59). Și apoi, pe la sfârșit, este aceasta: „Mama lui Isus, după cum în ceruri, glorificată deja cu trupul și sufletul, este chipul și pârga Bisericii care va ajunge la plinătate în veacul ce va să vină, tot astfel, aici pe pământ, strălucește ca un semn de speranță sigură și de mângâiere pentru poporul peregrin al lui Dumnezeu, până când va veni Ziua Domnului” (nr. 68). În lumina aceste icoane foarte frumoase a Mamei noastre putem analiza mesajul conținut în lecturile biblice pe care tocmai le-am ascultat. Putem să ne concentrăm pe trei cuvinte-cheie: luptă, înviere, speranță.

Textul din Apocalips prezintă viziunea luptei dintre femeie și balaur. Figura femeii, care reprezintă Biserica, este pe de o parte glorioasă, triumfătoare, și pe de altă parte încă în travaliu. De fapt, așa este Biserica: dacă în cer este deja asociată la gloria Domnului ei, în istorie trăiește încontinuu încercările și provocările pe care le comportă conflictul dintre Dumnezeu și cel rău, dușmanul din totdeauna. Și în această luptă pe care discipolii lui Isus trebuie să o înfrunte – noi toți, noi, toți discipolii lui Isus trebuie să înfruntăm această luptă – Maria nu îi lasă singuri; Mama lui Cristos și a Bisericii este mereu cu noi. Mereu merge cu noi, este cu noi. Și Maria, într-un anumit sens, împărtășește această dublă condiție. Ea, desigur, a intrat de acum o dată pentru totdeauna în gloria cerului. Însă aceasta nu înseamnă că este departe, că s-a dezlipit de noi; dimpotrivă, Maria ne însoțește, luptă cu noi, îi susține pe creștini în lupta împotriva forțelor răului. Rugăciunea cu Maria, îndeosebi Rozariul – dar auziți bine: Rozariul. Voi vă rugați Rozariul în fiecare zi? Eu nu știu ce să zic… [lumea strigă: Da!] Sigur? Iată, rugăciunea cu Maria, îndeosebi Rozariul are și această dimensiune „agonistică”, adică de luptă, o rugăciune care susține în bătălia împotriva celui rău și a complicilor săi. Și Rozariul ne susține în bătălie.

A doua lectură ne vorbește despre înviere. Apostolul Paul, scriind corintenilor, insistă asupra faptului că a fi creștini înseamnă a crede că Cristos a înviat din morți cu adevărat. Toată credința noastră se bazează pe acest adevăr fundamental care nu este o idee, ci un eveniment. Și chiar misterul Ridicării Mariei cu trupul și sufletul la cer este în întregime înscris în Învierea lui Cristos. Omenitatea Mamei a fost „atrasă” de Fiul în trecerea Sa prin moarte. Isus a intrat o dată pentru totdeauna în viața eternă cu toată omenitatea Sa, aceea pe care o luase din Maria; astfel ea, Mama, care l-a urmat cu fidelitate toată viața, l-a urmat cu inima, a intrat cu El în viața eternă, pe care o numim și cer, paradis, casa Tatălui.

Și Maria a cunoscut martiriul crucii: martiriul inimii sale, martiriul sufletului, ea a suferit mult, în inima ei, în timp ce Isus suferea pe cruce. Pătimirea Fiului a trăit-o până la capăt în suflet. A fost pe deplin unită cu El în moarte și pentru aceasta i-a fost dat darul învierii. Cristos este cel dintâi dintre cei înviați, iar Maria este cea dintâi dintre cei răscumpărați, prima dintre „cei care sunt ai lui Cristos”. Este Mama noastră, dar putem spune că este și reprezentanta noastră, este sora noastră, prima noastră soră, este prima dintre cei răscumpărați care a ajuns în cer.

Evanghelia ne sugerează al treilea cuvânt: speranță. Speranța este virtutea celui care, experimentând conflictul, lupta zilnică dintre viață și moarte, dintre bine și rău, crede în Învierea lui Cristos, în victoria Iubirii. Am auzit cântarea Mariei, Magnificat: este cântarea speranței, este cântarea poporului lui Dumnezeu aflat în drum în istorie. Este cântarea atâtor sfinți și sfinte, unii cunoscuți, alții, foarte mulți, necunoscuți, dar bine cunoscuți de Dumnezeu: mame, tați, cateheți, misionari, preoți, surori, tineri, chiar copii, bunici, bunice: aceștia au înfruntat lupta vieții purtând în inimă speranța celor mici și a celor umili. Maria spune: „Sufletul meu îl preamărește pe Domnul” – și astăzi cântă această cântare Biserica și o cântă în toate părțile lumii. Această cântare este deosebit de intensă acolo unde Trupul lui Cristos îndură astăzi Pătimirea. Unde este Crucea, pentru noi creștinii este speranța, întotdeauna. Dacă nu există speranța, noi nu suntem creștini. Pentru aceasta îmi place să spun: nu lăsați să vi se fure speranța. Să nu ne fure speranța, pentru că această forță este un har, un dar al lui Dumnezeu care ne duce înainte privind cerul. Și Maria este mereu acolo, aproape de aceste comunități, de acești frați ai noștri, merge cu ei, suferă cu ei și cântă cu ei Magnificat-ul speranței.

Iubiți frați și surori, să ne unim și noi, cu toată inima, în această cântare de răbdare și de victorie, de luptă și de bucurie, care unește Biserica triumfătoare cu cea peregrină, noi; care unește pământul cu cerul, care unește istoria noastră cu veșnicie, spre care mergem. Așa să fie.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 15.08.2013
Publicarea pe acest sit: 16.08.2013
Etichete: ,

Lasă un răspuns